Reda-i copilaria lui Stefanut

sâmbătă, 30 august 2014

Stire bizara


Cea mai bizară ştire citită vreodată! Un iranian n-a făcut baie de 60 de ani şi trage dintr-o pipă umplută cu balegă!

iranian fara baieCând am citit această ştire de pe site-ul andrewazzopardi.org, pur şi simplu nu mi-a venit a crede! Chiar există asemenea specimene de oameni?
Un iranian s-ar putea să fi bătut recordul mondial la numărul de ani petrecuţi fără a face baie. Se pare că el stă de cel puţin 60 de ani fără să se fi spălat. Iar agenţia oficială de ştiri iraniană, Iranian News Agency (IRNA), a publicat recent fotografii cu bărbatul de 80 de ani.
În reportajul său, agenţia arată că bărbatul, pe nume Amoo Hadji, trăieşte în satul Dezhgah, din districtul Dehram, al provinciei Fars din Iran. Omul consumă animale moarte, iar cea mai de preţ posesiune a sa o reprezintă pipa, de 5 centimetri diametru, în care se găseşte… balegă de animale! Amoo Hadji trăieşte într-o cocioabă de piatră construită de vecinii săi pentru el şi se odihneşte într-o gaură în pământ ce seamănă cu un mormânt.
Agenţia de ştiri mai spune că, atunci când îi este frig, bărbatul poartă o cască şi îşi aprinde câteva ţigări.
P.S. În viaţa mea, am văzut o mulţime de ştiri bizare, dar aceasta, de departe este cel mai ciudat reportaj pe care l-am citit vreodată! Ce oameni mai trăiesc pe planeta asta… Auzi, să nu facă baie de 60 de ani şi să tragă din pipă umplută cu balegă… Eu mă întreb cum de-a rezistat atâta timp fără baie…
lovendal.ro 

:)))


Viitorii criminali



Viitorii criminali pot fi detectaţi încă de la vârsta de 3 ani

copil criminalCopiii care nu arată o frică normală la zgomote şi la zgomote neplăcute la vârsta de 3 ani, au şanse să comită crime ca adult, arată un nou studiu. Yu Gao şi colegii săi din SUA şi Marea Britanie au comparat rezultatele dintr-un studiu de 1.800 de copii născuţi între 1969 şi 1970, cu datele preluate din cazierul judiciar al aceluiaşi grup, 20 de ani mai târziu.
La vârsta de 3 ani, copiii au fost testaţi pentru a le fi măsurat nivelul de “frică condiţionată” sau frica de consecinţe. Ideea este următoarea: copiii care asociază sunetele neplăcute sau alte experienţe neplăcute cu frica vor avea mai puţine şanse de a comite acte anti-sociale când vor deveni maturi, întrucât ei vor lega aceste experienţe cu pedepsile ce le vor primi.
Cercetătorii au testat răspunsurile copiilor de 3 ani la sunetele neplăcute folosind un detector de minciuni. Atunci când au comparat cazierul judiciar al lor, 20 de ani mai târziu, au observat că 137 de persoane (131 bărbaţi şi 6 femei) aveau cel puţin o condamnare pentru o faptă anti-socială. Comparativ cu aproape 300 de participanţi care nu deţineau cazier judiciar, aceşti 137 de participanţi aveau un răspuns mult mai jos la zgomote, atunci când aveau 3 ani.
Descoperirile pot fi legate cu alte studii anterioare care sugerau faptul că psihopaţii şi copiii cu probleme de comportament de la vârsta de 11 ani prezintă aceleaşi anormalităţi prezente într-o parte a creierului denumită amigdală. Acea structură este responsabilă pentru coordonarea fricii de consecinţe.
Dr.Adrian Raine, de la Universitatea York din Anglia, a declarat că în alcătuirea acestui studiu au fost luaţi în considerare o mulţime de alţi factori (ca educaţia părinţilor, numărul de părinţi în familie, statutul socio-economic, mărimea familiei), dar niciunul din ei nu este atât de important ca acestor factor al fricii de consecinţe, factor coordonat de amigdala din creier.
Totuşi, cercetătorii avertizează că din aceste studii nu se pot trage concluzii clare. Rezultatele nu oferă o “cale biologică” pentru a identifica viitori criminali. Ei cred că infracţiunile violente sunt rezultatul unor multiple interacţiuni dintre moştenirea genetică, structura creierului, influenţa familială şi influenţele sociale. Dar, totuşi, aceste rezultate pot crea premiza unei intervenţii din timp asupra indivizilor care au au şanse de a deveni infractori.
lovendal.ro  

:)))


vineri, 29 august 2014

Mister


     Unul dintre cele mai misterioase cazuri poliţiste din lume: dispariţia mogulului canadian Small Ambrose. Accident sau a fost omorât?

Ambrose SmallDispariția în 1919 a mogulului Small Ambrose (din Toronto, Canada) rămâne unul dintre misterele cele mai mari ale lumii. Small, născut în ianuarie 1863, a început ca aprod, iar, în următorii 40 de ani, el şi-a construit un imperiu de teatru, acumulând o avere imensă. Pe 1 decembrie 1919, Small şi-a vândut afacerile pentru 1,7 milioane dolari (o sumă imensă în acea perioadă), pe care a depus-o în contul său bancar. În seara următoare, pe 2 decembrie 1919, el a părăsit biroul, în jurul orei 6 seara. F. W. M. Flock, avocatul lui Small, a fost ultima persoană care l-a văzut pe milionar în viaţă. După ce Small şi-a părăsit biroul și şi-a cumpărat un ziar de la un colţ de stradă, el dispăru în noaptea rece, nemafiind văzut din nou. În anii următori, dispariția de Ambrose Joseph mici a devenit unul dintre misterele cele mai senzaționale din lume.
Small a fost un jucător cunoscut, un afemeiat și un om de afaceri nemilos. Cazul a provocat o senzație, mai ales când soția lui Small, Theresa, a oferit o recompensă de 50.000 de dolari, cea mai mare în acea perioadă. Cu toate acestea, nicio cerere de  răscumpărare nu a fost făcută vreodată și niciun cadavru nu a fost descoperit vreodată.
Fără vreun cadavru şi fără vreun bilet de răscumpărare, autoritățile erau cu mâinile legate şi, practic, nu puteau merge mai departe. În disperare, Poliţia din Toronto a trimis în 1922 o copie a dosarului lui Sir Arthur Conan Doyle, creatorul detectivului Sherlock Holmes, în speranța că ar putea face lumină cu privire la această dispariție misterioasă. Deși a manifestat interes, Conan Doyle nu a găsit timpul necesar pentru a investiga cazul în mod corespunzător.
Marea majoritate a averii mogulului i-a revenit soţiei sale, Theresa, iar o mică parte din avere au ajuns şi la cele două surori ale milionarului. La un an după moartea doamnei Small (în 1936), Patrick Sullivan, editorul unui tabloid din Toronto, a susţinut o poveste conform căreia Theresa ar fi plătit un asasin cu 20.000 dolari pentru a-i ucide soțul, ea semnând chiar şi o mărturisire înainte de moartea ei. Presupusul criminal a recunoscut că Theresa l-a convins să producă acest asasinat. Dar, un judecător a respins acțiunea, citând mărturia ca un fals.
În anii de după dispariția sa, au existat rapoarte de observare a lui Ambrose Small în Londra, Franța, Mexic și America de Sud, dar niciunul din rapoarte nu s-a confirmat vreodată. Milionarul canadian a fost declarat mort în mod legal, în 1923, iar în 1960 cazul a fost închis în mod oficial. Zeci de ani după dispariţie, fantoma lui Ambrose Small a fost raportată a bântui teatrul său preferat, “The Grand” din Londra, Ontario.
lovendal.ro

Apatia

Apatia… NU salveaza Romania!

autor: FrontPress 29.08.2014

apatieStop apatiei! Acţionează!
Starea apatică a Naţiunii Romane este indusă şi întreţinută de acest sistem politic haotic şi distructiv. De ce apatică? Desigur, lipsa de reacţie a populaţiei la acţiunile de sabotare a ţării şi de distrugere concertată a culturii şi istoriei naţionale nu poate avea că alt diagnostic decât cel al apatiei sociale generalizate. Văd oameni, semenii mei, fiind balzati şi apatici, mulţumiţi cu viaţa lor, grea, de zi cu zi. Acest sindrom are remanență din vechiul sistem comunist când aveam şi atunci inoculată ideea că „aşa e viata” sau „e bine şi asa” și/sau „rău cu rău, dar mai rău fără rău…”. Iar omului de rând, venind cu aceste tare din vechiul sistem, i-a fost uşor să folosescă aceleaşi sintagme caîn trecut. Mai mult, specialiştii în manipulare au avut grijă să se menţină aceeaşi stare de spirit şi acum, pentru o manipulare grosieră a mentalului uman românesc, pentru acoperirea fărădelegilor stăpânilor oligarhi.
Ici-colo, în oraşe, s-au primenit străzile, aleile şi/sau bulevardele, s-au spoit şi înnoit cu pavele şi borduri, unele chiar prost făcute sau de mântuială, dar, arată bine faţada noii orânduiri, cu banii din buget şi la preţuri duble sau triple. Că ar mai fi vorba şi de o spălare de fonduri, de la bugete prin „n” firme căpuşă, asta nu se vede sau încă nu s-a confirmat de către organele de anchetă! În caz că s-a făcut vreo anchetă…
Automulţumirea este ca o boală grea la romani, la care mai putem adăuga şi autoamăgirea… Zilnic ne amăgim ca un drog pe care ni-l administrează sistemul. Dincolo de toate acestea, mai avem şi comoditatea şi cuperficialitatea, bine întreţinute de sistem. Aşadar, atâta timp cât încă mai avem ceva de mâncat, de lucrat şi ceva titulatura pompoasă în CV, oamenii nu se vor revolta prea mult…
Trebuie să realizăm că, de fapt, sistemul ne vrea dezbinaţi şi apatici, iar pentru asta nu face decât să ne creeze un fals confort mental… Toată lumea este „mulţumită”, am devenit sclavii unor iluzii. O copilărie sintetică va atrage automat o viaţă sintetică. Manipularea copiilor=manipuilarea viitorului, întocmai ca în comunism. Acum, ne întrebam: cum poţi schimba un sistem atât de bine structurat (îndoctrinat) şi axat pe o manipulare în masă, cu oameni dezbinaţi şi încă creduli, cu o viaţă sintetică şi unde mijloacele de informare promovează prostia cultivată ca atitudine, iar docilitatea este considerată o virtute de către acest sistem?
Să luăm un exemplu cotidian… Undeva în nordul ţării, în judeţul Botoşani, în unele comune, se constată o mortalitate excesivă a puilor de găină, a bobocilor şi a porcilor din bătătură casei taranului. Munca ţăranului de peste an, pe apa sâmbetei. Concluziile, încă neconfirmate oficial, oficial, probabil, nu se va confirma niciodată, moartea acestor vietăţi s-ar datora intoxicaţiei cu pesticide, insecticide, îngrăşăminte, împrăştiate în exces de către noii latifundiari ai asociaţiilor/societăţilor agricole, spuneam împrăştiate necontrolat, în goana lor nebună după profit… Aceste chimicale ajunse în plantă, în exces, se menţin iar după recoltare ajung şi la gospodăriile populaţiei, sub formă de plată a arendei pământului înscris în aceste asociaţii. Cantităţi mari de chimicale şi otrăvuri care ajung în hrana animalelor şi a oamenilor. Cine se face răspunzător? Probabil, nimeni…
Cine trebuia să facă controale la aceste asociaţii şi/sau societăţi agricole? Instituții ale Mediului şi ale Direcţiilor Agricole. Otrăvirea solului (poluarea) şi a apei trebuie urmărită constant, iar contravenţiile să fie pe măsură faptelor…. Dar, aşa cum arătăm, politizarea şi mafiotizarea acestor instituţii, ca şi a altora, blochează funcţionarea lor. Blochează funcţionarea Statului, blochează societatea în ansamblul său.
Încet dar sigur, ne desfiinţam ca naţiune şi ca ţară. Exemplul de la Botoşani probabil nu este singular, dar presa aservită nu poate prezenta astfel de fapte, deoarece nu sunt de senzaţie şi oricum nu vor apărea nici un fel de repercusiuni asupra nimănui. Întotdeauna „mortul” este de vină. Tot aşa se procedează şi cu inundaţiile, viiturile, înzăpezirile şi blocările unor drumuri pe timp de iarnă, cu drumurile pline de gropi şi cu autostrăzile fantomă, cu termene de execuţie la plus infinit. Toate acestea se întâmplă destul de des în România şi se repetă anual, cu grave consecinţe pentru populaţie şi, totuşi, oligarhii ţării nu par a fi sensibili la nevoile omului de rând. Nimănui nu-i pasă!
Apoi ne întrebam iar şi iar: „De Ce?”. De ce se întâmplă toate acestea şi de ce nu putem trăi şi noi romanii într-o ţară civilizată, unde cetăţeanul este aparat şi se simte în siguranţă în ţara sa, în casa sa, unde naţiunea prosperă şi unde nu e loc de „E bine şi aşa…”. Unde instituţiile statului funcţionează în folosul şi pentru bunăstarea naţiunii.
Nu, nu e bine deloc în România lui 2014, iar cei automulţumiţi sau cei cu „burta” plină, mai pot spune şi ei, că e loc de mai bine, de mult mai bine şi fără aceşti oligarhi la putere.
Marea noastră problemă este să reuşim să ieşim din acest cerc vicios al manipulării şi dezinformării în masă a populaţiei. Să ieşim din sistem, din acest sistem infracţional, iar aceasta nu se va face decât la nivel individual. Să ne întrebăm fiecare dintre noi, ce ne dorim de la acest sistem? Ce viitor vor avea copii noştri? Ce tip de sistem politic ne dorim şi ce profil uman/profesional trebuie să aibă un candidat la orice funcţie publică? Ne dorim în continuare ca funcţiile publice să fie ocupate prin numiri şi criterii politice si de infractori, sau prin concurs şi prin profesionalismul candidatului?
Ne dorim o viaţă normala ca în ţările din clubul UE unde pompos am fost primiţi, dar fără drepturi egale cu cei de acolo? Sau ne dorim în continuare o libertate captivă, ţinuţi în lesa sistemului clientelar al oligarhiei de partide? Ne dorim o economie subterană prosperă, alimentată de la bugetul nostru al tuturor? Ne dorim „job” -uri la negru şi prost plătite? Există zeci si zeci de astfel de întrebări pe care ar trebui să ni le punem mereu când ne dorim cu adevărat o schimbare reală. Dar, ne dorim o schimbare adevărată?

Personal, am dubii si cred că suntem prea comozi si prea superficiali pentru a ne dori o schimbare radicală! Deja suntem obisnuiţi cu participarea ca spectatori la „Olimpiada Penalilor Oligarhi’’ si să aplaudam, să facem galaerie pentru unii sau alţii dintre penali… Mai apoi sa mergem în turmă să-i votăm! De Viorel Sandu – Ziarul Natiunea

Venetia Romaniei



A fost odată România Mare: Vâlcovul – Veneţia României


Vâlcovul pe harta României Mari
Ne vom continua azi călătoria prin România Mare de altădată, plimbarea prin lumea interbelică începută în insula dispărută azi Ada Kaleh şi continuată în Turtucaia - oraşul pictorilor. Astăzi e rândul unui oraşel cu o frumuseţe şi un farmec aparte, supranumit cândva Veneţia Estului. Pentru a vă stârni curiozitatea o să vă spun doar că celebra revistă National Geografic a consacrat în anul 1939 un număr special Vâlcovului. Căci despre aceasta localitate din fostul judeţ românesc Ismail este vorba (Vâlcovul de ieri este Vîlkovo de astăzi din regiunea Odessa a Ucrainei). Să redescoperim aşadar împreună, cu ajutorul reporterului Serafim Cadan al revistei Universul literar”, această lume pestriţă şi plină de pitoresc, “cu veselii, tristeţi, vrăjitori, ţânţari inteligenţi, lipoveni-francezi şi cu... nudişti”, lumea Vâlcovului românesc de altădată:

 “ Vâlcovul este, dacă se poate spune aşa, format din trup şi suflet. Trupul îl reprezintă însuşi orăşelul, înrămat în canaluri — „erichi", nişte brazde cu
apă, în lungul şi latul lui, de unde îi vine şi numele, din ruseşte : „vilca"-
furculiţă. Aceste canaluri, unele mici şi altele mari, cum este Belgarodschi,
care îşi mână apele prin tot orăşelul, până la mare, sunt comorile şi atracţiunile acestui colţ de ţară. În noaptea clară, sub razele mioape ale lunei, plutind cu o lotcă pe acest canal, simţi cum ţi se topeşte inima, devii imaterial, te mângâie şi te alintă o tăcere cu şoaptele sălciilor, te confunzi într'o taină dumnezeească, fără început şi sfârşit. O notă de cântec, rătăcită, înţeapă duios inima şi vrei să plângi sau să râzi, ori să le faci pe amândouă deodată. Aici să vii îndrăgostit, că de nu, dragostea ţi se va strecura, nechemată în sânge şi vei suferi, vei căta în stele o iubită şi, după câteva zile, eşti cel mai bun om, blând, gingaş în gesturi, cu ochii mereu visători, cu un fragment de cântec pe buze, chiar dacă la şcoală, obiectul muzică ţi-a fost decorat totdeauna cu indulgenţă, cu nota 5 (...)”.
Vâlcov - Veneţia României Mari
Case în Vâlcov (1936)
Vaporul, o autentică mătuşica sgomotoasă, cu nărav, adică amatoare de popasuri, îşi încetineşte mersul. Sirena behăie fals şi cu toţii amuţim şi strângem geanta sau geamantanul, mai aproape.
O pereche — el profesor dela Vâlcea şi ea fată de oameni cuminţi — aflată în luna de miere, de la Ismail, au stat şi s'au tot privit ochi în ochi, pierduţi şi izolaţi. Acum se desprind, jenaţi, din braţe şi întreabă:
— Ce s'a întâmplat?
— Vâlcov! răspund scurt, arătând pontonul, care par'că fuge spre noi.
— Vâlcov ? Când a trecut vremea ?
Vâlcov - Veneţia României Mari
Canalul cherhanalelor
 Vâlcov (1929)
Iată dragostea impertinentă, sfidătoare de timp, de pitoresc şi de malurile minunate şi sălbatice ale Dunării! Mă gândesc surâzând. Îndată ce ne obişnuim cu parfumul specific al locului — miroase apăsător a peşte — ne îndreptăm spre o clădire aşezată la malul Dunării şi înconjurată de un canal. Drumul de aci pleacă spre uliţa principală. (...) Găsesc trotuare; trotuare asphaltate, curate şi bune. S'a pornit pe linia înfăptuirilor. S'au făcut podeţe cimentate. Din punct de vedere pitoresc, Vâlcovul pierde. Din punct de vedere uman, câştigă. Aici, pe timpuri, era noroi sau praf şi bieţii lipoveni se luptau cu aceste două rele, după anotimp. Podeţele însă se cuveneau a fi făcute după modelul unuia aflător în Cişmigiu, unde barele, deşi din piatră, dau impresia unor crengi de pom împletite. Seara se lasă tăcută, prea caldă, misterioasă. Vine o noapte ca în tropice, cu sgomote ciudate, foşnitoare. Bănui apropierea fiarelor; presimţi clănţănitul dinţilor; regreţi că nu te afli acasă, la tine, în siguranţă, visând la stele şi respirând parfumul florilor darnice din grădină. Deodată, prin ramurile sălciilor, posomorâte, unde bănuiai ascunse maimuţe sau un boa, explodează fără sgomot, pumni de lumină şi întunericul fuge ruşinat, la braţ cu toate vedeniile: Vâlcov cu electrică!

La Grişa...


Vâlcov - Veneţia României Mari
Biserica ortodoxă
din Vâlcov
Ne aşezăm, pentru masă. la restaurantul lui Grişa. E un local vestit. O curte cu gutui, măsuţele răsleţe însemnând „o grădină de vară”. În drum, am uitat să vă spun, am făcut o prietenie în persoana lui Mişutca, băieţandru de vre-o 16 ani, care fumează, vorbeşte gros şi are chip îndrăsneţ. Îi ofer sticla cu vin şi un pahar să se servească! Mişutca se strâmbă, dispreţuitor, la pahar şi se ospătează. Apucă sticla delicat, cu patru degete, cel mic lăsându-l liber şi întins, demonstrându-ne astfel buna sa creştere şi, fără alte complicaţii, răstoarnă jumătate de conţinut, în gură. Apoi, simţinduse îndatorat pentru „trataţie", dispare puţin timp şi, pe urmă, vine cu un alt flăcău de seama lui, cu o „garmoşcă" enormă. Muzicantul se dovedeşte la înălţime. Instrumentul, în mâinile lui, e un fulg şi cântecul, sălbatic, înflăcărat, aţâţă picioarele lui Mişutca. El ocoleşte vertiginos mesele, în dansul acesta original, trepidant, care este „cazacioc". Se rupe brusc din ritmul vijelios, drept în faţa sticlei, se ridică şi o altă gâlgâitură îi animă gâtlejul.
  
— Ce faci Mişutca? îl întreb, zâmbind.
— Guleaiu! mă lămureşte el grav —adică, petrec.
(...)  Dealtfel, revărsarea unei voci mănoase, puternice şi frumoase, acompaniată de câteva instrumente, mă cam lămureşte şi, în liniştea feciorelnică, nepângărită de vr'un alt sunet, muzica aceasta îndeplineşte o adevărată minune. Înduioşează şi atinge toate fibrele şi parcă ai sbura spre ei cu rugămintea: Luaţi-mă şi pe mine! Vreau să beau. Să cânt şi să dansez. Totuşi, o stânjeneală se strecoară şi mă ruşinează: la această oră, când toţi dorm?
— Uite-i cum petrec! observă Polifronâci, râzând în surdină, şiret.
— Nu vă supără? încerc eu terenul.
— De ce să ne supere? De aia se numeşte că sunt boieri. Au bani şi se veselesc. Fără muzică e urât . Apoi ne uităm şi noi cum se petrece la ei. Asta e partea lor !

Destăinuirile lui Polifronâci

Vâlcov - Veneţia României Mari
Canalul  Vâlcovului (1929)
(...) Polifronâci nu rezistă mult tăcerii şi începe să vorbească. Primele cuvinte se pierd risipite; nu-l ascult. Apoi întorc capul şi-l privesc. Pletos, cu barbă lânoasă, încreţit la frunte, — luna cu razele ei, se oglindeşte în părul uns şi obrazul lui pare aureolat ca la sfinţii din icoane. Uit că e un biet pescar lipovean şi cred că în faţă-mi stă un sihastru. Involuntar, prind spusele lui şi mă concentrez. Astfel, din vorbele lui, simple, necăutate, aflu micile bucurii precum şi păsurile lui şi ale pescarilor.
După ce îmi descrie, amănunţit, pe toate rudele lui, cu nepoţi şi strănepoţi, nume şi pronume, griji şi necazuri, trece şi la descrierea, mai generală, a populaţiei. Din noutăţile vieţii lor cea mai recentă a fost descoperirea unui sort nou de peşte, în cantităţi mari, nemaivăzut şi necunoscut vreodată. Explicaţia ar fi metamorfozarea pe care o suferă unii peşti, după veacuri. Apoi, din cuvintele lui netivite în citate, filosofii sau sugestii, mi se desemnează această realitate crudă a vieţii lipovenilor pescari. De dimneaţă până'n seară, iar adeseaori, zile şi nopţi întregi, ei se hărţuesc năprasnic, tenace, în sudoare şi sânge, cu marea şi capriciile ei, nici odată ajunşi să fie cunoscuţi de lumea largă, pentru viaţa lor sacrificată, în scopul lor atât de puţin preţuit, cum este alimentarea pieţei noastre sau universale, cu peşte. Acasă se războiesc cu alte imagini ale vieţei lor : cu „optovichi" (engrosiştii), „pereepeţ" (perceptorul) şi adeseaori cu inundaţiile.

Vâlcov - Veneţia României Mari
Imagine din Vâlcov (1939)
de pe coperta revistei "Natura"
Toţi locuitorii sunt săraci. Anul întreg, ei se aprovizionează cu obiectele şi alimentele strict trebuincioase traiului, pe datorie, de la aceşti engrosişti, vreo trei la număr. Acestora pescarii le datorează averi. După începerea pescuitului, aproape întreaga recoltă, cu înşelări şi scăderi la cântar, sub motiv că peştele este ud, intră în mâinile engrosiştilor, pe un preţ redus, pentru acoperirea datoriilor în mărfuri, de obicei cedate scump. Cealaltă parte a recoltei trece la „pereepeţ" şi la ei rămâne puţin sau nimic din munca depusă. Dar cât peşte nu se strecoară, pe sub mână, persoanelor în mâinile cărora se află puterea să le facă şicane şi să-i oprească de  pescuit! Asta însă nu se află niciodată. Pescarul ştie să tacă spre a nu-şi atrage răsbunarea. Ei se conduc după o zicală, populară în viaţa lor: „Pe Dumnezeu nu-l vezi, iar până la Vodă este departe " şi nu crâcnesc, nu se plâng, îşi duc cu resemnare, religios, viaţa de câine.

In schimb, Duminica, cu ultimul ban, asudat şi chinuit, se înfiinţează la cârciumă.Beau mult, dansează până la ultima fărâma de putere „cazacioc" şi în acest fel îşi scutură necazurile şi uită că mâine se înhamă de-a capăt, la aceeaşi poveste. Viaţa lor se închide adeseaori, năpraznic, în fundul mării. Rarii lipoveni cari mor creştineşte, acasă, tot în apă îşi odihnesc oasele. In cimitir, după săpătură de jumătate de metru, e apă şi coşciugul se aşează în ea: prin apă trăesc, mor, se chinuesc, şi acolo-şi află şi culcuşul.


Despre messieurs Luca et Maxim, vrăjitoare si nudişti


Vâlcov - Veneţia României Mari
Regele Ferdinand
pe pontonul din Vâlcov
 în anul 1925
Azi e sărbătoare. Dimineaţa, lipovenii, până la sfârşitul obedniei la biserică, se „distrează" cu ceaiul. Această desfătare pare să n u fie din cele uşoare şi prielnice trupului. Sudoarea puternică, multă, luceşte pe feţele lor; mai se furişează în farfurioara din care sorb lichidul; ei mai aleg un firicel de zahăr, îl pun între buze şi dinţi, suflă ca din foaie să mai răcorească lichidul şi-l trag cu gură ţuguiată şi numai termină să respire, mulţumiţi, senini. Se va sfârşi slujba religioasă şi apa fierbinte a ceaiului se va înlocui. Ceainicile vor dispare; va răsări „garmoşca" şi o tobă şi beţia, solidă, săţioasă, se va încinge, până ce Grişa va refuza să le mai dea vin. Contemplările şi gândurile mele se întrerup la apropierea lui Grişa, care se interesează dacă nu-mi va face plăcere să vorbesc franţuzeşte cu lipovenii.
Aceste două noţiuni: lipoveni şi limba franceză, apropiate, par ca negativul şi pozitivul, care mereu se îmbrâncesc. De aceea, neîncrederea, ironică, mă trădează.
— Poftiţi, poftiţi, să vedeţi! mă îndeamnă Grişa.
Am fost, am văzut şi urechile mi-au auzit. Sunt doi lipoveni - Maxim şi Luca; cam de vreo 50 de ani, pescari amândoi şi cu chipurile obişnuite: blonzi, bărbile roşii şi cu nişte cămăşi ce se închee la gât, într'o parte, „cosovorotchi“.La apropierea mea s'au sculat şi mi s'au adresat în limba curentă franţuzească, accentuată puternic de acea notă cântătoare, specific slavă. N'am răspuns dar am râs cu hohote, mult, spre nedumerirea lor şi pe urmă ne-am împrietenit. In timpul marelui răsboi Rusia a făcut un schimb de flotă cu Franţa, urmând obiceiul statelor amice şi cei doi prieteni — lipoveni, pe atunci marinari, au nimerit în Marsilia, unde au stat mulţi ani şi după răsboi. La urmă, dorul învingând, au venit acasă şi iarăşi sunt pescarii: Luca şi Maxim.
(...) Vaşi povesti de o vizită făcută unei vrăjitoare — lipovence, tot astăzi, dar cedez promisiunilor date amicului meu I. Gh., care m'a speriat cu toate pacostele din lume, care îmi vor cădea pe cap, dacă ea va afla despre divulgarea publică a activităţii sale, — şi tac. Superstiţia e mare lucru! Vă spun doar la ureche: dacă vi s'au făcut farmece, cumva, vreodată, ea află. Se desbracă noaptea, goală, se frământă, iar dimineaţa, rezultatul e ca în palmă. Tot ea, dintr'o privire, descoperă dacă bărbatul face uz de palme în căsnicie. Puneţi-vă în gardă, amatorilor de senzaţii şi de păcate, nu însoţiţi pe domnişoare la această nouă Mafalda.
Formalităţi ca la frontieră. Se cercetează acte, legitimaţii şi, în fine, plecăm. Parcurgem tot Vâlcovul, liniştit şi cuibărit pe ambele maluri ale canalului. Marea ne întâmpină, jucăuşe, şi desmierdătoare. Vreo 15-18 km., în lotcă, străbatem marea ca nişte autentici pescari, curagioşi şi grozavi, înghiţind de ruşine vaeele rebele, isbucnite la clătinările mai pronunţate ale bărcii. Ajungem sdraveni şi mulţumiţi de sfârşitul călătoriei. Volciocul este o plajă plăcută, întinsă, cu o mulţime de căsuţe din „lampaci". Datează mai de demult, însă n'a ajuns să fie cunoscută înăuntrul ţării. Aici vin să-şi petreacă vacanţa locuitorii din oraşele apropiate de Vâlcov. Comod, fără amenajări speciale, lumea petrece, simplu, ca acasă.
Se găsesc şi unele doamne şi domnişoare gătite şi vopsite, aducând atmosfera plajelor cunoscute. Pe alături, tinerii bronzaţi fac de sentinelă şi aceleaşi idile vechi, ca lumea, se ţes pe nisipul mării şi se sfârşesc odată cu sezonul. Dar prietenul meu, surâzând ştrengăreşte, vrea să-mi arate altceva.
Intr'adevăr la vreo 3—400 m., pe malul Limanului, nămolul probabil că are calităţi miraculoase pentru sănătate. Aici bolnavii şi bolnavele uită să uzeze de îmbrăcăminte, şi aşa, în costumele lui Adam şi Eva, se simt minunat, îmi închipui că nămolul ar putea să le strice costumele de baie, şi de aceea, spiritul practic al economiei şterge orice jenă.

Plimbarea prin Vâlcov s'a terminat. Vaporul ne poartă spre alte meleaguri, Vâlcovul se micşorează, rămâne departe, soarele apune şi simţi cum tristeţea şi nostalgia după locul părăsit se aşează nepoftită, în suflet şi zici: Rămâi cu bine, oraş al viselor, nu te voi uita !


Sursa: articolul “Vâlcovul – Veneţia României” – semnat Serafim Cadan – publicat în “Universul literar” , numărul din 17 septembrie 1938 răsfoit în Biblioteca Digitală a B.C.U. "Lucian Blaga" Cluj Napoca

deieri-deazi.blogspot.com

joi, 28 august 2014

Biblioteca din Alexandria


Enigma Bibliotecii din Alexandria

Autor: Marcela Dumitrescu
Enigma Bibliotecii din Alexandria
Distrugerea Bibliotecii din Alexandria a fost descrisă drept cel mai dramatic capitol din istoria culturală a omenirii. Istoria ne spune că biblioteca a fost fondată în oraşul Alexandria de către Ptolemeu al II-lea
(282-246 î.H.), pornind de la fondul de cărţi al bibliotecii personale a lui Aristotel, şi a avut în final 700.000 de exemplare, fiind cea mai mare şi mai cunoscută de lumea antică.
Pe lîngă colecţia de papirusuri (iar mai tîrziu pergamente subţiri), biblioteca avea şi o facultate permanentă, cu 50 de profesori, care a dat lumii cele mai strălucite nume ale Antichităţii, Euclid, părintele geometriei, şi legendarul Arhimede. Datorită bibliotecii, oraşul Alexandria a devenit centru cultural al lumii, vreme de peste 600 de ani, dar a dat naştere şi multor legende privind dispariţia ei.
Surse antice şi bizantine relatează că distrugerea a fost pusă pe seama a trei persoane. Se spune că Iulius Cezar i-ar fi dat foc din greşeală, atunci cînd a ordonat să fie incendiată zona din jurul docurilor. Una dintre variante vorbeşte despre Patriarhul Theophilus că ar fi distrus-o la devastarea Serapeumului păgîn, în 391 î.H. Cele mai veridice date indică însă anul 640, cînd oştile musulmane au cucerit Egiptul, iar califul Omar ar fi ordonat ca Biblioteca din Alexandria să fie arsă în totalitate, pe motiv că toate înscrisurile contraveneau Coranului, deci erau socotite eretice.
Totuşi, istoria spune că Biblioteca Regală nu a fost atît de mare, deoarece 700.000 de papirusuri ar fi cîntărit doar 40 de kilograme, deci era doar o clădire monumentală, un edificiu gigantic. Lucrările de excavare au scos însă la lumină mult mai puţine ruine, iar concluzia a fost că Biblioteca Regală a avut o mărime redusă, ceea ce poate explica cum de a putut să dispară din istorie, fără să lase urme de amploare. Cel mai mare mister rămîne totuşi cel al distrugerii şi dispariţiei ei, dar nu se cunoaşte cu certitudine cine a fost adevăratul responsabil.
In relatările care vorbesc despre Cezar că a dat foc flotei din port nu se menţionează vreo pagubă adusă bibliotecii, susţinîndu-se că aceasta se afla departe de docuri şi era prea solidă, fiind astfel protejată împotriva incendiilor.
Versiunea că Patriarhul Theophilus a incendiat o grupare de creştini nu este nici ea sigură, deoarece se ştie precis că nu toate manuscrisele ar fi dispărut, la moartea sa găsindu-se la el acasă numeroase documente.
In anul 1979, un grup de arheologi şi mediumuri, Mobius, ce lucrau în domeniul paranormalului, a încercat să localizeze biblioteca distrusă. Ei au repetat cercetările şi în anul 1990, nutrind convingerea că metodele lor de „clarvăzători” ar putea oferi lumii rezultate extraordinare. S-au folosit de experienţe în afara trupului, telepatie şi călătorie astrală, pentru a vizualiza zona, chiar să-i stabilească poziţia pe hartă, dar în zadar. Şi în 1995, acelaşi grup Mobius credea în dovezile depistate de mediumuri, dar credibilitatea rămîne sub semnul întrebării, deoarece dovezi concrete nu au existat.
Totuşi, pierderea Bibliotecii din Alexandria a fost descrisă ca „zonă în care istoria şi-a pierdut memoria”.
lumeamisterelor.com

:)))


Pedeapsa capitala

Istoria pedepsei capitale

autor: FrontPress 28.08.2014

00Omorârea cu pietre (lapidarea), prin strivire, prin eviscerare şi sfâşiere în patru, prin ardere pe rug, spânzurare şi răstignire, iată pedepsele îndelung testate şi extrem de violente concepute de om pentru a pune capăt vieţii semenilor săi.
În prezent, pedeapsa cu moartea este rezervată infracţiunilor grave, precum crima cu premeditare, trădarea, spionajul sau violul. Iar când pedeapsa chiar este pusă în aplicare – cam una din 30 de condamnări capitale în Statele Unite -, metodele de execuţie folosite în statele occidentale sunt: prin împuşcare de către un pluton de execuţie, prin spânzurare, gazare, electrocutare pe scaunul electric şi injecţie letală – toate acestea fiind metode relativ rapide.
În Antichitate şi în Evul Mediu, moartea era pedeapsa aplicată pentru mult mai multe infracţiuni, unele chiar triviale prin prisma standardelor moderne. În India puteai fi condamnat la moarte pentru împrăştiere de zvonuri mincinoase, pentru uciderea unei vaci sau pentru furtul unui elefant imperial. În Egipt, în perioada de vârf a idolatriei pisicilor, rănirea unei pisici se pedepsea cu moartea. Iudeii au impus pedepasa cu moartea pentru înjurături. Babilonienii, pentru vânzarea de bere stricată. Asirienii, pentru frizerii ce tundeau prost, de vreme ce coafurile stilate erau însemne ale rangului.
Vreme de multe secole, Biserica creştină a ars ereticii de vii, păstrând definiţia ereziei suficient de flexibilă pentru a-i include pe inamici, pe prieteni sau pe oricine avea o idee cu adevărat creatoare. Mai târziu, în America colonizată, femeile vârstnice excentrice erau înecate din cauza privirii “demente”, posedării unei pisici negre sau dacă se presupunea că ar avea o mătura mai uşoară ca aerul. Tinerele aveau aceeaşi soartă ca urmare a comportamentului sexual indiscret.
Cea mai veche condamnare la moarte păstrată până în prezent este conţinută în papirusurile de la Amherst, o serie de liste ale proceselor oficiale din Egipt, datând din jurul anului 1500 î. Hr. Infractorul era un adolescent, infracţiunea sa era înregistrată simplu drept “magie”, iar felul morţii era lăsat la latitudinea sa (prin otrăvire sau înjunghiere), călăul fiind chiar el. Cadavrul său urma să fie cedat familiei pentru a fi înmormântat.
Această sentinţă era destul de sofisticată prin comparatie cu prima pedeapsă capitală înregistrată în Europa: în Anglia secolului al V-lea î.Hr., condamnaţii la moarte erau aruncaţi într-o mlaştină; o poziţie fără scăpare, ce elimina cheltuielile de înmormântare.
La Roma, în aceeaşi perioadă, un cetăţean putea fi executat pentru multe infracţiuni grave, dar şi pentru aspecte mai triviale, după cum se explica în cele Douăsprezece table de legi: pentru “publicarea de pamflete”, pentru intonarea unor “cântece insultătoare” la adresa unor înalţi funcţionari, pentru “înşelarea unui client de către patron” şi pentru “tulburarea liniştii din cetate în timpul nopţii” – toate acestea fiind, în prezent, distracţii obişnuite.
0Încă din cele mai vechi timpuri, uciderea cu cruzime, în public, a unui infractor, a fost considerată un mod de intimidare a posibililor răufăcători. O moarte în chinuri era modalitatea supremă de a induce teroare în rândul oamenilor pentru care lupta zilnică pentru supravieţuire era aprigă. “La executarea criminalilor”, scria oratorul roman Quintilian, în secolul I, “se vor alege locurile cele mai publice, unde va veni cel mai mare număr de spectatori, astfel ca ei să fie cuprinşi de cea mai puternică teamă de pedeapsă”. În aceeaşi perioadă, Seneca, filosoful şi omul de stat roman, argumenta că “efectul produs de pedepse va fi cu atât mai mare asupra reformării altora, cu cât ele sunt mai publice”.
Din nefericire, istoria a dovedit în mod repetat faptul că execuţiile publice nu au dus niciodată la scăderea incidenţei infracţionale. În Anglia, spânzurătorile deveniseră locul de desfăşurare al bâlciurilor, al beţiilor şi al distracţiei familiale săptămânale – în timp ce hoţii de buzunare lucrau printre spectatori.
Spre deosebire de situaţia actuală, în antichitate, pedeapsa trebuia să fie pe măsura crimei, adesea într-o filiaţie bizară. În Babilonia, dacă o casă prost construită se prăbuşea şi ucidea proprietarul, arhitectul era executat. Dacă acea casă se prăbuşea ucigându-l pe fiul proprietarului, cel executat era fiul arhitectului. În schimb, dacă mureau soţia sau fiicele proprietarului, arhitectul era doar amendat! În India antică, un bărbat care avaria un baraj, provocând o scurgere gravă, era înecat lângă locul avariei. Furtul unei săbii era pedepsit cu moartea cu ajutorul armei furate. Unui condamnat de rang înalt, i se permitea adesea să aleagă modul în care va sfârşi, fie alegându-şi călăul (ca în cazul lui Anne Boleyn, care a trimis la Calais după călăul care mânuia securea cel mai iute), fie bând otravă în prezenţa familiei şi a prietenilor săi (cum a făcut Socrate).

Vreme de peste o mie de ani, spânzurarea a fost considerată o metodă înjositoare de a plăti pentru greşeli. Pe de altă parte, decapitarea era modul cel mai onorabil în care un infractor putea ispăşi. În mod deloc surprizător, spânzurarea a fost cea mai răspândită metodă de execuţie de-a lungul istoriei: numai în timpul domniei lui Henric al VIII-lea al Angliei (1509-1547) au fost organizate peste 65 000 de spânzurări, toate fiind reprezentaţii publice şi umiliri personale. De Charles Panati, Cartea sfârşiturilor, Ed. Orizonturi, Bucureşti, 2005, pag 110-112 via Istorii regasite

miercuri, 27 august 2014

Nu este frate

Politicianul nu este frate cu romanul!

autor: FrontPress 27.08.2014

politicianDin ’90 încoace avem parte de o politică distructivă, haotică, concepută parcă special împotriva naţiunii şi a întregii ţări. Nu contează funcţia politicianului, de la umilul consilier local/judeţean până la paralamentar, ministru şi/sau preşedinte, aceştia toţi nu au fost şi nu sunt frate cu românul de rând… Interesele acestora nu coincid niciodată cu interesul naţional, al omului de rând. Vicleanul rechin politic este o specie aparte, un soi de entitate separată de tot restul. Acest specimen face parte din elita oligarhilor de partide, care au muşcat din averea naţională, din pământul strămoşesc şi tot ei au „curajul” şi nesimţirea să ne declame sus şi tare că doar prin puterea lor mai există acest stat, mai existăm ca naţiune!
Nu, pentru mine ca şi simplu cetăţean, este clar! Politicianul nu este „frate” cu mine, cu nevoile mele cu aspiraţiile ţării… Pentru mine, politicianul este o specie nocivă şi distructivă care face parte dintr-o altă Românie. El are micul său stat, România sa, cu toată averea la picioarele sale, cu toate drepturile atribuite, protejat de propriile sale legi şi reguli de către acoliţii săi, propria sa armată de supuşi. România noastră a celor mulţi şi asupriţi şi România lor a Oligarhilor rechini, vânzători de ţara pentru un pumn de arginţi… Prin venele acestor specii de politicieni, nu mai curge demult sânge românesc, ci doar de Apatrizi şi vânzători de ţară!
După 1990, România a încăput pe mâinile unor foşti securişti şi activişti de partid, care au profitat de schimbarea de paradigmă, acaparând puterea printr-o manevră conspiraţionistă, inventând terorişti şi zeci de mii de morţi. În prima fază au reuşit să scape de orice opoziţie cristalizată, intervenind brutal în Piaţa Universităţii, prin mineri cu mâini de funcţionari şi muncitori care vorbeau la staţii de emisie-recepţie. După câştigarea „democratică” a alegerilor, gaşcă de foşti slugarnici a trecut la implementarea unui plan odios, al cărui victime suntem noi toţi, chiar şi astăzi. Printr-un jaf fără precedent, averea statului a fost transferată în conturi private, firmele căpuşă conduse de câţiva foşti tovarăşi de încredere au preluat toate contractele pe bani publici. Mai târziu, după specializarea în marea şcoală a escrocheriilor internaţionale, „băieţii” au penetrat absolut toate pepinierele din care ar fi putut ieşi valori sau elite pentru ţara şi le-au condiţionat samavolnic cu funcţii, bani, etc. Verbele României conduse de noii oligarhi au devenit: a corupe şi a supune!
Intrarea în U.E le-a încurcat puţin planurile, căci monitorizarea banului public accepta ca martori şi oameni ceva mai verticali. Dar a fost ca o boare răcoroasă pentru varanii politicieni. Astăzi, în plină criză, aceşti şobolani lipsiţi total de perspective şi de coloană vertebrală cauta noi soluţii de îmbogăţire nesimţită presând autorităţile statului să vireze banii din buget către direcţii controlate de ei. Șmecheria de care noi nu suntem conştienţi a constat în faptul că băieţii s-au infiltrat încă din anii ’90 în toate partidele politice, asigurându-se, indiferent de rezultatul alegerilor că ruleta lor odioasa se vă învârti în continuare. Reţeaua a crescut. Ne confruntăm astăzi cu o situaţie bizară: 3000 de ticăloşi având o „armată” de vreo 40000 de tâlhari ai banului public cu spatele asigurat de câteva sute de parlamentari, miniştrii, foşti premieri şi preşedinţi controlează după bunul lor plac situaţia economică din România.
Evident, această dezbinare absolută la care suntem invitaţi de presă şi televiziunile controlate le serveşte manuşă acestor căpuşe obeze, viciate, nesătule şi anacronice. Trist este că aceşti păpuşari aroganţi sunt, la rândul lor, nişte simple păpuşi în mâna unor granguri vorbitori de rusă, engleză, italiană, ebraică, maghiară etc. Anumite şcoli iniţiatice şi chiar biserica sunt controlate de către aceşti întunecaţi, mâna lor cu ghiul pe degetul mic aşează tresele unor generali, voinţa lor alege magistraţi şi poliţişti, influenţa lor dovedind o omniprezenţă paradoxală. În aşternuturile lor mătăsoase brodate cu heraldică medievală, sorbind fără graţie ceaiuri exotice din ceşti de porţelan, toţi aceşti saci cu oase, carne şi osânză, dar fără pic de suflet îşi privesc mândri opera! Foarte bine, s-o facă cât mai au timp! Căci în urma lor, şi chiar a noastră vine o generaţie nouă, curată şi pregătită să trăiască într-o lume a prieteniei şi a bunului simţ.
Un singur lucru au uitat sau n-au ştiut niciodată aceşti indivizi. Orice organism viu are un sistem imunitar. „Antiviruşii”, animaţi de patriotism, credinţa în Dumnezeu şi în oameni, nu stau cu mâinile în sân, În discreţie şi profesionalism lucrează la ruinarea acestei tumori.
Distrugerea apocaliptică şi supliciul la care suntem supuşi zilnic, ne obligă să fim unitari şi să sabotăm Oligarhia de partid, oricare ar fi ea. Să nu ne lăsăm îmbătaţi cu propria noastră apă din paharele de cristal, „made in China”, sub linguşeala profesionistă a acestor specimene de partid, care încercă iar să ne inducă şi să ne înduplece, să le redăm iar funcţiile şi scaunele publice, pentru a ne jecmănii în continuare. Să nu uităm că tot ei, politicienii, ne ţin în lesa strânsă a minciunii naţionale, conform căreia suntem în criză, doar că numai la noi, în timp ce ei, rechinii politici, se lăfăie în continuare într-o nesimţită risipă de fonduri pentru orice le este permis şi nepermis, legal şi ilegal.
Să nu uităm nici o clipă că tot din cauza acestor specimene, suntem obligaţi să acceptăm preţuri europene în euro şi salarii de mizerie în lei! Să nu uităm! Nu avem dreptul la uitare, pentru tot răul pricinuit naţiunii romane, dacă altă armă nu vrem să folosim, atunci măcar amintirea coşmarului românesc… Politicianul nu este frate cu românul! De Viorel Sandu – Ziarul Natiunea

:)))



Mars nationalist

Mars nationalist in memoria romanilor ucisi de hortysti

autor: FrontPress 27.08.2014

horthy oradea1940: Amiralul Horthy defilând călare în Oradea, oraş românesc cedat Ungariei în urma Dictatului de la Viena
În urma Dictatului de la Viena, din 30 august 1940, România pierdea Transilvania de nord în favoarea Ungariei hortyste. Pentru a-i omagia pe românii ucişi de ocupanţii unguri, Noua Dreaptă va organiza duminică un marş pe străzile din Braşov, care se va desfăşura sub sloganul “Dictatul de la Viena: Iertăm dar nu uităm!”. Acţiunea din 31 august va începe la ora 12.30, punctul de întâlnire fiind statuia lui Andrei Mureşanu, un poet şi revoluţionar român din Transilvania, autorul strofelor imnului de stat al României.
Transilvania_de_NordChiar ne-au furat nemţii și ungurii Ardealul?
Unii istorici, comuniști sau democraţi, i-au găsit drept principali vionvaţi pentru pierderea teritorială din 1940 pe “fasciştii” unguri şi pe reprezentanţii Germaniei naţional-socialiste. Printre puţinii care au căutat vinovaţii în altă parte, anume în clasa politică românească de la București, au fost naţionaliștii, reprezentaţi în acele vremuri de Mișcarea Legionară. Aceștia susţineau că Dictatul a fost o consecinţă a lipsei de realism politic din partea clasei conducătoare, de la partidele de sistem până la regele Carol al II-lea. 
La începutul celui de al Doilea Război Mondial și în anii premergători conflagrației, în Europa continentală exista o singură mare putere aflată în ascensiune şi în ofensivă, atât militară cât și economică: Germania. Clasa conducătoare românească din acea perioadă, reprezentată regele Carol al II-lea și de marile partide ”democratice”, țărănist și liberal, au dat dovadă de o naivitate politică crasă. Bucureștiul, ignorând vântul schimbării care sufla în Europa, a preferat să caute aliați la Paris și Londra. Mai aproape, pentru a se pune la adăpost de pericolul revizionismului bulgăresc sau unguresc, manifestat permanent de Budapesta chiar imediat după semnarea Tratatului de la Trianon de la sfârșitul Primului Război Mondial, care a consfințit destrămarea Ungariei Mari. România și-a format o serie de alianțe regionale cu Iugoslavia și Cehoslovacia (Mica Antantă) și cu Iugoslavia, Grecia și Turcia (Înţelegerea Balcanică). Tot acest sistem de alianțe și amăgirile englezești și franțuzești, în ciuda eforturilor diplomatice, s-au prăbușit ca un castel din cărți de joc în 1940 când Italia lui Benito Mussolini și Germania lui Adolf Hitler au impus României cedarea Ardealului de Nord. Cum s-a ajuns la acest deznodământ?
În primul rând trebuie spus că România nu s-ar fi putut opune militar acestui Dictat, armata nefiind pregătită la acea vreme pentru un conflict de amploare cu Unagria, în alianță cu Italia și Germania. Opoziția armată ar fi dus doar la ocuparea întregii Transilvanii, a Banatului, Crișanei și Maramureșului, sau poate chiar a României întru totul sau dezmembrarea ei, așa cum s-a întâmplat cu Iugoslavia, un an mai târziu.
Deci, dacă România nu era o putere militară, de ce nu a salvat diplomaţia rupturile teritoriale? Din lipsă de realism politic, au afirmat la vremea respectivă legionarii, care propovăduiau în planul politicii externe o alianță imediată cu Axa Berlin-Roma, simțind ascensiunea celor două state naționaliste. Pe de altă parte, clasa politică a preferat să ignore noile realități geopolitice, îndepărtând Germania și Italia, prin acțiuni iresponsabile, forțând mâna celor două super-puteri să caute în regiune noi aliați. Ungaria atât a așteptat.
oCum a fost îndepărtată Italia? Regimul lui Benito Mussolini a fost inițial înclinat spre o colaborare cu România, datorită originii latine comune a celor două limbi și a potențialului economic al țării noastre. Relațiile bilaterale s-au răcit în 1936, când reprezentantul României la Liga Națiunilor (un organism premergător al ONU), masonul pro-sovietic Nicolae Titulescu, a criticat invazia italiană a Etiopiei și a jignit mai mulți jurnaliști din Peninsulă. Prin gestul său, poate de înțeles din punct de vedere uman, dar inacceptabil din partea unui diplomat și om politic realist, acesta a reușit să îndepărteze Italia de România, care nu avea nici un interes în conflictele coloniale din Africa.
Carol IIRegele Carol al II-lea şi Cancelarul Adolf Hitler
Dar cel mai grav lucru, care a și făcut posibil Dictatul de la Viena, a fost îndepărtarea Germaniei. Hitler, care se aștepta probabil la izbucnirea unui conflict militar, a căutat aliați în estul Europei, România fiind printre primele alegeri, datorită resurselor petroliere importante, a producției agricole, a populației numeroase și în creștere și a poziției strategice. Mai mult, în România trăia și o importantă minoritate cu origini germanice (șvabii din Banat și sașii din Transilvania). Toate premisele unei colaborări bilaterale erau pe masă. Germania a promis României în 1938, în urma vizitei regelui Carol al II-lea la Berlin, garantarea granițelor României Mari și a propus chiar schimburi economice avantajoase ambelor state, inclusiv asistență tehnică industrială și militară. Printre condiții a fost reorientarea externă a României spre Germania, în defavoarea Marii Britanii și a Franței. Regele dictator a refuzat, bazându-se pe promisiunile, dovedite a fi deșarte, din partea Parisului și Londrei. Mai mult, la întoarcerea în țară a dat ordin ca mai multe căpetenii legionare, inclusiv întemeietorul mișcării, Corneliu Zelea Codreanu, să fie asasinate fără proces. În acea perioadă Mișcarea Legionară era singura formațiune majoră care cerea o alianță imediată cu Germania.
Prin aceste provocări și gafe politice și diplomatice, România a rămas vulnerabilă pe plan extern, Italia și Germania căutând alți aliați regionali. Acest lucru a dus în final la pierderea Ardealului de nord, la presiunea Ungariei. Germania și Italia au sprijinit revizionismul revanşard în primul rând din cauza clasei politice de la București, care a forţat două mari puteri să caute alţi parteneri strategici în regiune. Marile puteri, dar și țările mai mici, se ghidează în politică după interese și nu după sentimente. Politicienii români nu au înțeles în anii care au dus la deznodământul din 1940 că interesul de moment al țării îndemna la o colaborare cu Germania, care ar fi garantat granițele României Mari.
Ca urmare a Dictatului de la Viena, în perioada 1940-1944 a urmat o serie de masacre anti-româneşti, cele mai cunoscute fiind cele de la Ip şi Treznea. Sursa: FrontPress.ro

:)))


marți, 26 august 2014

Ca din cenusa de Joel Kirsten



Ai îngropat durerea-n urlet
Și ți-ai sorbit, râzând, veninul.
Și ți-ai pictat pe chip un zâmbet
De parcă nu știi ce e chinul.



Te-ai ridicat ca din cenușă

Și ai pornit drumul care
Promite să deschid-o ușă
În spatele durerii tale.



Doar trupul ți-a rămas întreg

Când sufletul ți-a fost zdrobit.
Acum pe chipu-ți se aleg
Și lacrimi ce vor fi pierit.

Morti stupide

2014


Morti stupide

TOP 7 cele mai stupide morti ale unor personaje celebre

autor: FrontPress 26.08.2014
deathUn razboinic mort in noaptea nuntii si un dramaturg ucis de testoasa intra in topul celor mai stupide morti din istoria umanitatii.
ec37392b201. Attila Hunul: Una dintre cele mai negre prezente din istorie, Attila si-a condus armata catre glorie in Asia din Mongolia pana la marginea Imperiului Rus. Hunii au facut ravagii – au parjolit si distrus sate intregi in drumul lor spre dominatie totala.
Cum a murit? I-a sangerat nasul in noaptea nuntii. In 453 AD, Atilla s-a insurat cu o fata tanara pe nume Ildico. In ciuda reputatiei sale de luptator feroce, cand venea vorbea de banchet, Attila manca si bea putin. In seara nuntii a facut exces si s-a indopat cu bautura si mancare. In timpul noptii a inceput sa-i sangereze nasul, dar Attila era prea beat sa observe. A murit inecat in propriul sange.
Tycho_Brahe2. Tycho Brahe: Un important astronom danez din secolul 16. Cercetarile sale i-au permis lui Isaac Newton sa descopere teoria gravitatiei.
Cum a murit? N-a ajuns la timp la baie! In secolul 16, era considerata o insulta sa pleci de la masa in timpul banchetului. Brahe era recunoscut ca un mare bautor cu probleme la vezica. N-a ajuns la baie inainte sa inceapa banchetul, dar nici nu s-a abtinut de la bautura. Pentru ca era prea politicos sa se ridice de la masa, lui Brahe i-a explodat vezica. A murit 11 zile mai tarziu in chinuri groaznice.
Horace-Wells3. Horace Wells: Pionier al anesteziei in anii 1840.
Cum a murit? S-a sinucis cu anestezice. In timp ce experimenta folosirea a diferite gaze ce ar ajuta la anestezie, Wells a devenit dependent de cloroform. In 1848 a fost arestat pentru ca aruncat acid sulfuric peste doua femei. Intr-o scrisoare redactata in inchisoare a dat vina pe cloroform pentru problemele sale. Patru zile mai tarziu a fost gasit mort in celula. S-a anesteziat cu cloroform si si-a taiat femurul cu o lama.
481px-Francis_Bacon,_Viscount_St_Alban_from_NPG_(2)4. Francis Bacon: Una dintre cele mai influente minti ale secolului 16. Filozof, scriitor, om de stiinta, despre Bacon se zvoneste chiar ca ar fi scris cateva din piesele lui Shakespeare.
Cum a murit? Indesand zapada intr-o gaina! Intr-o dupa-amiaza din 1626, Bacon urmarea o furtuna de zapada si a fost lovit de ideea ca poate zapada ar putea fi folosita pentru a conserva carne in acelasi mod in care sarea era folosita. Bacon a cumparat o gaina, a ucis-o si apoi a incercat sa o umple de zapada. Gaina n-a inghetat, in schimb Bacon a murit de pneumonie.
Jerome-Irving-Rodale5. Jerome Irving Rodale: Parintele spiritual al miscarii pentru mancarea organica si creator al trustului de presa Rodale.
Cum a murit? In timpul unui show de televiziune! Rodale s-a laudat toata viata ca va trai pana la 100 de ani doar daca “nu ma va strivi un taximetrist dependent de zahar”. A murit insa la 72 de ani. Un atac de cord l-a ucis in timp ce participa la inregistrarea unui talk-show. Emisiunea n-a fost difuzata niciodata.
Aeschylus6. Eschil: Dramaturg grec cu 500 de ani inainte de Hristos. Multi istorici il considera parintele tragediei grecesti.
Cum a murit? Un vultur i-a scapat o testoasa in cap! Legenda spune ca testoasele erau ridicate de vulturi, care pentru a le putea manca le dadeau drumul de la inaltime sperand sa le sparga carapacea de stanci. Unul dintre vulturi l-a confundat pe Eschil cu o stanca (pentru ca era chel) si i-a aruncat lui in cap testoasa!
jim_fixx_t6077. Jim Fixx: Autorul best-seller-ului “Cartea completa a alergarii” ce a pornit nebunia joggingului in anii 70.
Cum a murit? A facut atac de cord… in timp ce facea jogging! Fixx a plecat in obisnuita sa cursa de dimineata cand a fost doborit de un masiv atac de cord. Investigatiile legistilor au aratat ca arterele coronariene erau blocate in proportie de 70, 80 si 99%.
Isadora-Duncan-002N-a prins topul, dar merita o mentiune: Dansatoarea Isadora Duncan a murit cu gatul rupt in timp ce-si conducea decapotabila. Esarfa ei era atat de lunga incat s-a prins in roata din spate a masinii si a strangulat-o pe Isadora. De pe Crime Time