Reda-i copilaria lui Stefanut

sâmbătă, 28 iunie 2014

Economia legionara



Economia legionara, o alternativa la sistemul actual capitalist

autor: FrontPress 
Multă vreme, în cercurile radicale, din cauza unui dispreț legitim față de bani, a vorbi despre chestiuni financiare sau a evoca mijloacele economice pentru susținerea Cauzei și a celor care luptă pentru ea, a fost considerată o preocupare rușinoasă și condamnabilă.
Cu toate acestea proiectele noastre, acțiunile noastre, luptele noastre necesită bani pentru a putea fi realizate și pentru a fi durabile. Dar mai ales, mai presus de toate, libertatea și independența noastră vis a vis de sistem necesită o autonomie financiară. Doar aşa se va putea realiza o adevărată ruptură de ordinea burgheză a cărei principală putere e dată de subjugarea economică a indivizilor prin muncă salariată, credite, datorii, teamă de șomaj.
Acesta este motivul pentru care construirea unei economii militante, solidare, nespeculative, locale și etice este un imperativ fundamental pentru legionarii din al treilea mileniu.
Banul nu este ochiul dracului, desigur cu condiția că își menține un rol subordonat, strict funcțional şi că nu devine un scop în sine. Banul este un instrument, un servitor care trebuie să rămână la locul lui, dar care în acelaşi timp este indispensabil.
Primul care a introdus această necesitate e fără dubiu Corneliu Zelea Codreanu, arhanghelul fulgerător, care a teoretizat și pus în practică „economia legionară”. Economia Legionară, încredințată cu furnizarea de combustibil pentru lupta politică, poate fi rezumată pe scurt după cum urmează: păstrarea banilor în comunitatea noastră militantă, acumularea treptată de capital, înființarea de rețele economice paralele, autofinațarea proiectelor noastre, garantarea siguranței financiare a activiştilor noștri, crearea unor locuri de muncă proprii în cadrul mișcării noastre, pentru a nu fi nevoie de a răspunde în fața nimănui și mai ales în faţa dușmanilor noștri. Totul are ca scop instaurarea unei adevărate autogestiuni militante. În sinteză, acest sistem constă practic în reinvestirea în circuitul militant a posibilității economice maxime a fiecărui membru în parte.
Locul unde merg să mănânc, unde merg să beau cu prietenii, locul de unde mă îmbrac sau de unde îmi cumpăr cărți și discuri, locul unde îmi petrec sfârșitul de săptămână, meșterul căruia îi comand o lucrare, persoana la care am datorii sau de la care împrumut bani, toate aceastea nu trebuie să fie chestiuni indiferente, lăsate la voia întâmplării, ci dimpotrivă, ele sunt acțiunile ce ţin de militantismul de zi cu zi. Acesta trebuie să fie canalizat permanent înspre efortul de a favoriza ieşirea la suprafaţă a acestei „economii legionare”. Fiecare act al nostru de cumpărare, fiecare act economic, este şi un act politic. Pentru a rezuma aceste acțiuni la rigoarea ideologică cea mai pură, este imperativ necesar să privilegiem sistematic camaradul comparativ cu diferitele facilități oferite de sistemul de piață. Astfel vom pune bazele acestei indispensabile „economii legionare”, răspuns concret și comunitar la criza economică și la anomalia socială, fenomene cauzate de liberalismul financiar.
Fragment din conferinţa organizată de italienii de la Casa Pound, deicată economiei legionare. Traducere după Zentropa de Stefan Caliman. Corectură şi adaptare suplimentară FrontPress.ro

O societate bolnava


Vazand cat de jos a ajuns politica romaneasca, implicit societatea romaneasca, am recapitulat in memorie societatea din anul 1966 anul angajarii mele, cuprinsa din cei care au apucat regimul burghez trecut.
Cand m-am angajat am prins generatia  anilor din timpul celui de-al doilea razboi mondial, o societate cosmopolita in plin comunism, dupa stalinism. Nu fac o emblema din  ocupatia germana dar, oamenii spuneau soptit, cum ca in aceea societate au trait cel mai bine, nemtii fiind de o corectitudine riguroasa.  
In primul rand salariatii rafinariei aveau salarii multumitoare, dublate de Craciun si Pasti. De aceste 2 sarbatori toti membrii familiilor tuturor salariatilor, care cuprindeau in afara de parinti si 7-8-9 copii primeau imbracaminte si incaltaminte, din cap pana in picioare.
De Craciun si de Pasti primeau fiecare familie cate un porc si un miel.
Sa nu realuati ca alta data teoria ca, nemtii aveau nevoie de  salariati si de aceea erau generosi ca, nu erau din banii lor. Aceasta teorie a cazut, dovada fiind devalizarea tarii de acum.
Nemtii erau corecti dar, cereau munca.
Imi povestea un  domn trecut de 70 de ani ca, in anul 1942 cand  el avea putin peste 14 ani locuind intr-un  sat  dintre  Bucuresti si Ploiesti, oamenii de acolo au fost luati voluntar printre care si el,  la Boboc langa Buzau, pentru a  consolida si construi calea ferata. El se mira si la varsta senecturii de ofiterii nemti care obligau si pe el un copil de  14 ani, sa munceasca cu aceeasi forta ca barbatii de 30-35 de ani la o munca asa de grea ca,  manevrarea pentru instalare a traverselor.
Munceau toti fara nici o pauza 7 zile din 7 si munca fiind de zi lumina.
Bietul de el cu toate ca era  pazit, a fugit intr-o noapte pe linia ferata spre Ploiesti pe jos. A ajuns pana la urrma acasa,  dupa ce a mers noaptea si a dormit ziua. Somn binecuvantat caci, nu avusese parte de somnul necesar pana atunci. Asta era disciplina si  munca pentru nemti. Apoi a facut 4 ani scoala profesionala auto, la  Firma Skoda, patronata tot de nemti.
Poate Germania  nu inainta asa de  repede  fara  coruptie dupa razboi daca, nu avea pentru 5 ani o administratie  americana si in Japonia o administratie engleza. Plus Planul Marchal,  plan refuzat pentru Romania de catre Stalin.
Cred ca si la noi dupa 1989, se impunea o administratie   ferma, mai potrivita  FIIND CEA GERMANA.
NU PUTEA ACEASTA MAFIE DE CEA MAI JOASA SPETA, SA PUNA MANA PE PUTERE SI O CONSOLIDARE IN ASA FEL, INCAT SA NU MAI POATA FII DATA JOS, NICI IN ZECI DE ANI.
Romania fiind tinuta prizoniera, pana la noi evenimente care,  se vor a fi  de catifea.
Odata cu schimbarea Matrafoxatului de la Cotroceni nu se va schimba  decat mutra ocupantului, dar coruptia instalata  mai ales in Justitie va continua poate, zeci de ani.
Eu v-am mai spus ca am citit mult despre Mafia Americana dar, intre ei si  ai nostrii este o diferenta de la CER la PAMANT. AI NOSTRII SE DISTRUG SI NE DISTRUG DAR, IN MOD VICLEAN  PULVERIZAND  VENIN INCOLOR.
ORICAT AM FI DE DEMOCRATI, NU SE VEDE O SCHIMBARE LINA, DE CATIFEA, DE BUNAVOIE. Vedeti cum  se tin de putere de frica, cu ghearele ca de vulturi si cu toata fiinta lor.
Pentru societatea in putrefactie  de vina sunt chiar  occidentalii, care au  avut interes sa fure bogatiile noastre si sa mentina aici o stare conflictuala permanenta prin neluarea in seama a votului nostru, o gasca de infractori in frunte cu Matrafoxatul de la Cotroceni, tinandu-se unii de altii, pentru a amana executia de toate felurile si din toate pozitiile, asa cum merita. Dar vorba romaneasca, de ce fugi  pana la urma tot nu scapi.
Ocolesti cacatul , pana la urma tot calci in el.
Asa cum ne spuneam noi  generatia dinainte de 1989,  ca am vrea sa traim numai o ora  dupa ce, nu va mai fi Ceausescu, acum  gandesc la fel si  ma rog sa apuc ziua cand nu va mai fi Matrafoxatul  de la Cotroceni, CU TOATA  CARACATITA DE CORUPTI IMPUSA NOUA ROMANILOR SI ROMANIEI, DE UE ARUNCANDU-NE IN URMA CU 70 DE ANI. 

Campionat mondial



România la primul Campionat Mondial de Fotbal – Montevideo 1930

Pentru că tot suntem în perioada Campionatului Mondial de Fotbal, nu puteam să nu caut relatari din presa interbelică despre prezența “echipei de foot-ball” a României la primul campionat mondial – organizat de Uruguay – care a avut loc la Montevideo între 13 și 30 iulie 1930. Am găsit două articole în săptămânalul “Realitatea ilustrată” (numerele din 27 iulie si 14 august 1930) semnate O. Kendler.
Nu o să vă plictisesc foarte mult cu "introducerea”. Vreau doar să vă spun că în anul 1930 deplasarea la un astfel de eveniment – pe continentul sudamerican – a reprezentat o adevărată problemă: echipa României a făcut o lungă călătorie cu trenul (clasa a II-a) urmată de una de 14 zile cu vaporul Conteverde  împreună cu jucătorii celorlalte echipe europene participante (Franța, Iugoslavia și Belgia). Și o sa mai adaug că România – considerată outsider -  a obținut o victorie nesperată în primul meci cu reprezentativa statului Peru și că… la întoarcerea în țară a fost așteptată la gară de o mare de oameni. 
Să “ascultăm” așadar interesantele relatări “la cald” ale reporterului interbelic:

Realitatea ilustrata 1930

 Mai marii foot-ballului mondial, întruniţi anul trecut la Paris, în congres, s’au sezizat de platonia în care se sbate soccerul. Imitând competiţia de tennis a cupei Davis, au înfiinţat primul campionat de football al lumei. Dacă însă la tennis deplasarea câtorva rachete, adesea pentru feciori de oameni avuţi, nu prezintă greutăţi, — în foot-ball, situaţia are alt aspect. Pe lângă echipa de unsprezece jucători, mai merg şi rezerve şi o legiune interminabilă de oficiali dornici de petrecere amuzantă. În plus, competiţia de tennis s’a făcut pe zone, în timp ce concursul de foot-ball întruneşte laolaltă, într’un singur oraş, toate naţiunile cari participă.

Echipa Romaniei care a invins Peru 1930
Reprezentativa României care a obținut  
primul succes  la Montevideo 
 Notat cu X Steainer căruia  i s-a fracturat 
 piciorul în  cursul jocului
( "Realitatea ilustrată - 24 iulie 1930" )
Înlăturând piedicile insurmontabile, România, alături de alte trei ţări europene, a primit să plece la Montevideo, sediul campionatului pe 1930. În lipsă de concurenţi, într’o epocă în care dintre toţi europenii numai ţara noastră îşi dăduse adeziunea, uruguayenii, organizatorii turneului, ne-au propus condiţii seducătoare.Din echipă fac parte jucătorii cari au câştigat cu 8—1, la Bucureşti, împotriva Greciei. Este cea mai bună formaţie pe care poate alinia România. Noi am făcut, în trecut ,tot în acest loc, rezerve în privinţa deplasării. Faţă însă de selecţionarea unui unsprezece care nu e bazat pe alegeri şi combinaţiuni oculte, ci exponent real al valorii noastre, am făcut amendă onorabilă.

Ajunsă la Montevideo, echipa românească a fost obiectul unei atenţiuni deosebite. Tragerea la sorţi nu ne-a fost favorabilă. România a căzut în seria a III-a, alături de Peru şi Uruguay, campioana olimpică pe 1924 şi 1928. Matchurile au fost fixate pentru Luni 14 şi Marţi 22 Iulie.
De bună seamă, că Român ia a fost considerată cantitate neglijabilă. Peruvienii, s’au prezentat pe teren siguri de victorie, ironici, cu zâmbetul sarcastic al superiorităţii indiscutabile, faţă de „Balcanicii” cari nu-şi legitimau existenţa pe teren decât din dorinţa de-a face o plimbare cu vaporul.
Desfăşurarea ostilităţilor a răsturnat calculele. După ce conducea la pauză cu 1-0, România îşi adjudecă matchul cu 3-1, şi ia prima victorie din seria care face parte.
Au marcat Covaci, Deşiu şi Stanciu. Adversarii s’au impus printr’un exces de brutalitate, fracturand chiar piciorul unui jucător român.
(“ Realitatea ilustrată” – 24 iulie 1930)

 

Realitatea ilustrata 1930

Ultima săptămână a fost bogată în evenimente, ce au suscitat interesul întregului univers sportiv. Pe primul plan a stat campionatul mondial de foot-ball dela Montevideo, care s’a terminat cu victoria Uruguayului.
Intre cele patrusprezece ţări participante au fost numai patru naţiuni europene, între care şi România. Ţara noastră a făcut o impresie bună. A reuşit, în primul match, frumoasa performanţă de-a învinge pe Peru cu 3—1, victorie ce a concentrat, un moment atenţia lumii soccerului, asupra echipei româneşti făcând să fie aşteptat cu nerăbdare matchul său împtriva uruguayenilor, mai ales că aceştia deabia învinseseră pe peruvieni 1—0.
Stadionul din Montevideo
 în timpul marchului România-Uruguay
(revista "Boabe de grâu" - martie 1931)
Matchul s’a terminat cu Victoria Uruguayului (4—0). Faptul este uşor explicabil. Românii au intrat îni arenă oarecum intimidaţi. Jucau pentru prima oara, în faţa unei  masse de o sută de mii de spectatori, exuberanţi şi gălăgioşi, cari toţi erau de partea concetăţenilor lor. Şi uruguayenii au profitat şi au marcat patru goluri chiar la începutul jocului. Până la repriză jucătorii noştri s’au acomodat mediului. In repriza doua revenit, au dominat, dar de ambele părţi nu s’a mai marcat nimic.
Dintre celelalte ţări europene Franţa şi Belgia s’au comportat slab. Jugoslavia însă a făcut figura cea mai frumoasă: a ajuns până în semifinală, unde era cât pe aci să învingă pe Uruguay, dacă un arbitru brazilian, revoltător de parţial, nu li s’ar fi pus în cale.
Finala a pus în faţă pe vechii rivali Uruguay şi Argentina. Se ştie că la ultima olympiadă tot aceste două ţări au ajuns în finală, şi că supremaţia dintre ele s’a tranşat atunci după două matchuri, Uruguay reuşind să învingă în a doua întâlnire, cu un punct diferenţă. După o luptă aprigă, în care argentinienii au condus la repriză cu 2—1 , uruguayenii au refăcut terenul şi au învins cu 4—2. Felul în oare a decurs lupta, arată in totul caracteristicile celor două echipe. Argentinienii posedă o tactic şi mai ales o technică uimitoare; sunt adevăraţi artişti ai balonului rotund, cu care jonglează magistral. 
Uruguayenii impresionează prin jocul lor eroic, ce merge până la sacrificiuTelegramele sosite arată că in repriza doua Uruguay a jucat cu energia disperării, spre a smulge victoria.La match au asistat peste o sută de mii de persoane. (Arena nu poate cuprinde mai mulţi). In ziua în tâlnirii toată activitatea a încetat, parlamentul suspendând şedinţa, pentru ca deputaţii să poată asista la match. Din Buenos-Ayres, trenurile, avioanele ¡şi automobilele au adus o mulţime de spectatori.
Dacă la Montevideo rezultatul matchului a produs un entuziasm extraordinar, la Buenos Ayres în schimb s’au produs dezordini de stradă. O mare mulţime a atacat consulatul uruguayan, şi poliţia nu a putut-o împrăştia decât cu mare greutate. Un grup de femei (tot femeile !) din colonia uruguayană au avut proasta inspiraţie să parcurgă stradele cu un steag Uruguayan cântând imnuri patriotice. Argentinienii le-au atacat, aruncând cu pietre în ele.
Deşi competiţiunea a avut success sportiv, dar mai ales material, nu se poate spune că a fost adevărata expresie a footbalului mondial. Nu au participat cele mai tari ţări în football, care-ar fi dat de sigur cu totul alt aspect campionatului dela Montevideo. Anglia se complace în exclusivismul ei insular. Ţările centrale (Austria, Ungaria şi Cehoslovacia) s’au declarat contra acestui campionat, iar Italia şi Spania n ’au voit să participe decât dacă li se depune înainte spezele, la o bancă. Organizatorii au refuzat şi cele două ţări nu s’au deplasat. Se pare c’au avut toată dreptatea.

După ştirile pe care le-am primit, organizatorii uruguayeni, cu tot succesul material, au refuzat să plătească României suma contractată, aşa încât expediţia română nu numai că nu se întoarce cu câteva sute de mii de lei economii, după cum plănuia, ci se pare că va avea nevoie de bani din ţară, ca să poată ajunge pe coastele Mării Negre.
Aşa cum se prezintă chestiunea ar putea, da naştere la un conflict ...diplomatic. In orice caz Uruguay nu va mai putea organiza nici când campionate internaţionale.”
(“Realitatea ilustrată” – 14 august 1930)

Lotul României la CM 1930:

Samuel Zauber (portar); Ion Lăpuşneanu (portar); Ştefan Barbu; Rudolf Burger; Iosif Czako; Adalbert Deşu; Alfred Eisenbeisser;  Nicolae Kovacs; Ladislau Raffinsky ; Corneliu Robe ;Constantin Stanciu; Adalbert Steiner; Ilie Subăşeanu; Emerich Vogl; Rudolf Wetzer.


Surse: articolele din revista “Realitatea ilustrată” (numerele din 27 iulie și 14 august 1930) semnate O. Kendler răsfoite în Biblioteca Centrală Universitară "Lucian Blaga" Cluj-Napoca
deieri-deazi.blogspot.com

vineri, 27 iunie 2014

Muzica calabreza

Aleksandr Dughin

Vizita controversata in Romania a lui Aleksandr Dughin, “ideologul” lui Putin

autor: FrontPress 27.06.2014

dughinAleksandr Dughin, considerat de multa lume drept “ideologul neoficial al Kremlinului” si un apropiat al presedintelui rus Vladimir Putin, s-a aflat pentru scurt timp in Romania, in prima parte a acestei saptamani. Vizita acestuia a fost una discreta, fara a fi anuntata public.

dughin romaniaDughin (foto, al doilea din dreapta) a fost fotografiat, marti, la restaurantul Diesel din cartierul bucurestean Floreasca, alaturi de Eugen Mihaescu (fost ambasador UNESCO), sotia lui Eugen Mihaescu, publicistul Mircea Popa si Calin Mihaescu, editor si initiator “Miscarea Eurasia” in Romania, dezvaluie pe blogul personal jurnalistul Robert Turcescu.
Aleksandr Dughin a mai avut o serie de intalniri in zona Neamt si zona Suceava cu diversi stareti de manastiri din zona. 
Robert Turcescu afirma ca Dughin a venit in Romania duminica, 22 iunie 2014, si a decolat cu destinatia Rusia de pe Aeroportul Henri Coanda, miercuri, 25 iunie 2014, la ora 14:00.

Prezenta consilierului lui Putin la Bucuresti a fost confirmata pentru Hotnews de Mircea Popa, acesta declarand ca Dughin “s-a intalnit cu mai multe fete bisericesti”, fiind interesat de dezvoltarea proiectului sau eurasiatic, un concept conservator rusesc, axat pe afirmarea valorilor traditionale in antiteza cu secularizarea si decadenta morala, specifice multor state occidentale.
Purtatorul de cuvant al Patriarhiei Romane, preotul Constantin Stoica, a negat insa ca inalti ierarhi romani s-ar fi intalnit cu Dughin. “Reprezentantii Patriarhiei nu au avut vreo intrevedere cu domnul Aleksandr Dughin. Patriarhia neaga categoric vreo astfel de intalnire”, a precizat miercuri acesta.
Vocea Rusiei il considera pe Dughin “unul dintre cei mai influenti ganditori geopolitici ai Rusiei de astazi”. Anul trecut, acesta declara pentru postul de radio urmatoarele: “Integrarea Romaniei in spatiul eurasiatic poate avea loc sub zodia identitatii culturale ortodoxe. In cadrul Comunitatii Eurasiatice, Romania isi va putea rezolva problemele economice si teritoriale, dar, mai mult, aceasta decizie va fi acceptata cu bucurie de toata lumea”.
dughin-dogaruAlexandr Dughin a mai fost prezent in Romania si anul trecut, in perioada 14-16 septembrie 2013, cand a avut intalniri si cu un grup de reprezentanti ai SCMD (Sindicatul Cadrelor Militare Disponibilizate) condus de Mircea Dogaru, unul dintre organizatorii protestelor din 2012 impotriva Guvernelor Boc si Ungureanu, aminteste Ziare.com.
dughin-nastasePe parcursul vizitei de anul trecut, Dughin s-a intalnit si cu Adrian Nastase, la sediul Fundatiei Titulescu, lucru mentionat de fostul premier aflat acum in inchisoare, pe blogul sau, la data de 17 septembrie 2013. Acesta a scris ca in discutiile cu consilierul lui Putin au fost abordate “atat evolutiile actuale pe plan international, cat si posibilele scenarii legate de viitoarea configuratie geo-strategica a lumii”. Sursa: FrontPress.ro


Lupta este obligatorie

Biruinta nu-i obligatorie. Obligatorie e lupta.

autor: FrontPress 27.06.2014

preot militar“Biruinţa nu-i obligatorie. Obligatorie e lupta.”
(Nicolae Steinhardt, Jurnalul fericirii)
Viaţa nu are niciun rost, dar omul întotdeauna găsește câte ceva, spunea odată Cioran, iar această idee a făcut un adevărat periplu în cadrul vastităţii gândirii umane. Naufragiaţi sau nu, cu acel ,,sistem de iluzii” sau rozând aprig din ,,morcovul existenţial , cu toţii ne întrebăm într-o zi, inevitabil ,,De unde?”, ,,Încotro?”. Nu există fiinţă umană care să nu îşi fi pus fatidica întrebare de altfel ,,La ce bun toate astea?”. O întrebare banală la o primă vedere. E totuși asemeni unei pietre care o dată aruncată în oceanul fiinţei surpă acea liniște dând naștere unor cercuri care cresc halucinant și te prind în vârtejul lor.
Ceea ce ne propune Jurnalul fericirii, este amăgirea sau mai bine zis păstrarea intactă a ,,sistemului de iluzii”. Nu am cunoscut încă un luptător veritabil, care să nu se lase atras de corzile reușitei Pentru că felul nostru de a fi, un soi de leneș indispensabil al naturii, are nevoie ca fiecare pas să aducă un beneficiu. O luptă ar trebui să ducă la ceva bun, desigur, în caz contrar totul ar fi o pierdere de timp.
Lupți pentru că te lași purtat de împrejurări, pentru că în culise te așteaptă acel ,,ceva” sau poate pentru că spectatorii te privesc perfid smulgându-ţi bucăți de suflet. Mai există în acest caz un temei al biruinței? Lupți doar dacă ființa ta mai este capabilă să atingă acele mici bucurii care în această horă obsedantă au un gust sublim. Lupți deși știi finalul pentru că te mână ,, voința de a trăi”? Te molipsește fericirea? Din ipocrizie, curiozitate?
Luptăm cu toții din aceste motive uneori fără să conștientizam. Şi totuși biruința e o sinucidere târzie, iar obligativitatea luptei e liantul omului împroșcat cu noroiul vieții pe care îl vede deocamdată nectar. Dacă iluzia va ține până la ,,final” și nectarul nu va ,,deveni” ceea ce este, atunci, ei bine, apelați cu încredere la Jurnalul fericirii. Pentru ceilalți ai căror pori sunt deschiși spre adevăr, suflete ce se hrănesc cu certitudini apelați la viață şi la toate valențele ei. Puteți scrie o nouă serie- Jurnalul ,,fericirii” sau adormiți cu Cioran în brațe și bucurați-vă de spectacolul ce vi se oferă zi de zi fără cost.
Ești ,,aruncat” în viață fără să știi de ce anume, aruncarea ta aici și ,,finalitatea” ei ține de forul tău interior, capabil sau nu să culeagă lucrurile cu adevărat importante și să le frângă, luptând mereu cu misterele intangibile ale Universului. De pe Puncte de suspensie
Nicolae-Steinhardt

Doi corifei

Creatii romanesti in universalitate

autor: FrontPress 27.06.2014

eliade si cioranEmil Cioran şi Mircea Eliade (foto) – doi corifei ai culturii române care s-au impus pe plan mondial. Amândoi formaţi la şcoala spirituală a lui Nae Ionescu.  Adepţi ai “românismului” din perioada interbelică manifestat sub forma unui larg curent de afirmare a valorilor naţionale şi spirituale. A fost epoca tinereţii şi a idealurilor lor, sfărâmate în cele din urmă prin ocuparea României de către comunismul pustiitor. Asemeni altor români de valoare, în epoca postbelică cei doi s-au văzut nevoiţi să rămână într-un exil permanent în “lumea liberă”. O lume în care ei şi-au afirmat cu putere incontestabila lor calitate intelectuală încă din primii ani postbelici.
Emil Cioran devine scriitor de limbă franceză, trecând de la idealurile ruinate ale tinereţii sale, pe care le-a slujit cu o pasiune devorantă, la o atitudine funciar pesimistă, imună la ispitele politicii sau a ideologiilor de orice fel. A devenit, după cum îl numea Petre Ţuţea, “scepticul de serviciu al lumii occidentale”.  Aparent, această mutaţie a însemnat o ruptură definitivă cu tot ce este românesc: limbă, mentalitate, atitudine. Oare aşa să stea lucrurile?
Mircea Eliade, la rândul lui, se afirmă ca o somitate în domeniul ştiinţei religiilor. Pasiunea lui timpurie pentru spiritualitate, propria lui experienţă, inclusiv cea participativă la un fenomen spiritual colectiv de genul românismului interbelic, şi-a aflat în cele din urmă împlinirea mai ales pe planul academic, unde Eliade trece drept unul din autorii de referinţă ai secolului XX. Dar ar fi fost posibilă o asemenea carieră, ori conceptele şi ideile lansate de Eliade, în absenţa rădăcinilor sale, a mediului său formativ din tinereţe, a trăirilor sale personale într-o epocă tumultoasă ca cea a României interbelice?
Cel care sugerează un răspuns la cele două întrebări aflate deocamdată în suspensie este un alt autor român, al cărui condei s-a remarcat de asemenea cu succes pe marea scenă universală: este vorba de Vintilă Horia.
În revista “România”, editată la Buenos Aires la începutul anilor 50 ai secolului trecut, Vintilă Horia realiza o rubrică literară intitulată “Cartea românească în lume”.  Astfel încât era imposibil să treacă cu vederea două scrieri de referinţă, publicate în 1949, care au însemnat totodată afirmarea definitivă a lui Cioran şi Eliade pe scena culturală mondială: “Tratat de descompunere” şi “Mitul eternei reîntoarceri”.
Semnalarea acestor cărţi de către Vintilă Horia nu înseamnă însă o recenzie propriu-zisă a lor. Ideile de bază sunt schiţate mai mult fugar, în câteva propoziţii. Preocuparea lui de frunte este mai degrabă aceea de a încadra aceste opere într-o cronică a creaţiei româneşti cu deschidere universală. El însuşi adept al românismului pe plan cultural şi politic, abordarea de către Vintilă Horia a unei  asemenea perspective apare cât se poate de firească.
Iată cum este prezentată cartea lui Emil Cioran (în limba franceză) “Précis de décomposition”, nu atât în ceea ce-i priveşte conţinutul, cât geneza ei reală :
“Important e numai faptul că apariţia acestei cărţi face să se vorbească în lumea întreagă de un filosof român “…le reste est littérature”. Deşi Emil Cioran e indiferent atât la calitatea de român cât şi la aceea de filosof, cartea sa nu e decât rezultatul combinării întâmplătoare a acestor calităţi fatale. Emil Cioran e un român care a studiat filosofia la Bucureşti şi pe care împrejurări tragice l-au silit să rămână departe de ţară. Din această tinereţe de studii, petrecută sub tutela negativistă a socraticului Nae Ionescu, şi din procesul dureros al dezrădăcinării, s-a născut filosofia lui Emil Cioran.
Cartea e plină de cugetări care nu s-au putut naşte decât la Bucureşti, în bufetul Facultăţii de Litere şi în umbra ironică a lui Nae Ionescu. Însăşi imaginile cele mai strălucite şi mai pline de fantezie care dau cărţii lui Emil Cioran un iz de poezie neversificată, îşi au rădăcinile în atmosfera literară a Bucureştiului dintre 1932 şi 1933 care trăia spiritualiceşte sub tutela câtorva forţe irezistibile: Lucian Blaga, Nichifor Crainic, Nae Ionescu şi Tudor Arghezi. E surprinzătoare puterea cu care aceste seve vii izbucnesc printre rândurile lui Emil Cioran, cu câtă autoritate îi domină stilul şi limba. Bucureştiul a fost o forţă spirituală de primă mână care se revarsă azi în opera lui Mircea Eliade, a lui Gheorghiu, a lui Emil Cioran şi a altora, în toate aceste cărţi româneşti care cuceresc atenţia lumii. Oricât şi-ar nega originea spirituală şi oricât de puţin l-ar interesa pe autorul acestui violent şi poetic “Précis de décomposition” apartenenţa la o realitate şi la o tradiţie, cartea e mai tare decât autorul ei. Expresie tragică a exilului românesc, ea ar vrea să atragă, în orbita de disperare a autorului ei, omenirea întreagă, această omenire care a răpit lui Emil Cioran singura consolare a vieţii lui de filosof fără voie: aceea de a fi român în România. “Précis de décomposition” este regretul unui paradis pierdut.”
Nici geneza conceptului fundamental al cărţii lui Eliade, “Mitul eternei reîntoarceri”, care este cel denumit “teroarea istoriei”, în faţa căruia omul oricărei culturi, de la cele mai primitive, la cea modernă, a căutat în permanenţă să-şi găsească un refugiu, o modalitate de a-i putea suporta vicisitudinile, nu poate fi desprins de experienţa proprie a lui Eliade în particular şi a României în general. Cartea lui Eliade sugerează acest lucru mai mult aluziv decât explicit, căci scopul său era cu totul altul. Dar comentariul lui Vintilă Horia reprezintă acea “întoarcere la rădăcini” care le pune în evidenţă şi ne ajută să-i înţelegem mai bine filonul care a inspirat-o.
“Eterna reîntoarcere este maniera caracteristică popoarelor de cultură rurală sau primitivă de a lupta împotriva trecerii istorice a timpului. Pentru omul satului timpul nu e decât elementul care face posibilă eternitatea, aşa cum răul face posibil binele în cadrul concepţiei creştine despre viaţă. Evenimentele pe care noi le considerăm istorice, deci întâmplate odată pentru totdeauna, se leagă în concepţia culturilor primitive, de anumite arhetipuri, cereşti sau eroice, a căror eternă repetiţie ia timpului orice posibilitate destructivă. Venirea lăcustelor sau a ruşilor, o victorie sau o înfrângere, un cutremur sau o schimbare de domn, sunt reproducerea unor întâmplări-model care fundamentează caracteristica societăţii respective şi o determină să interpreteze evenimentele prin care trece, fericite sau tragice, ca pe o întoarcere la binele sau la răul arhetipului originar.
Omul civilizat se vrea în schimb creator de istorie. Pentru filosofii veacului trecut evenimentele sunt realităţi independente, înşirate pe limita fără sfârşit a progresului. Omul modern, victimă a teoriilor istoriciste, trăieşte sub teroarea timpului care-i consumă în fiecare zi câte o bucată de existenţă şi-l face să participe la drame care nu au alt sens decât acela de a se transforma în istorie.
Diferenţa e mai uşor de înţeles dacă încercăm să comparăm o clipă cele două categorii -tradiţionalismul anti-istoric şi istoricismul progresist- întruchipându-le în două tipuri umane româneşti: ţăranul, pe de-o parte, burghezul şi proletarul de cealaltă. Literatura şi filosofia noastră dintre 1920 şi 1940 au pus într-un limpede relief această diferenţiere culturală care s-a rezolvat din punct de vedere politic într-un conflict intern, lesne de descoperit în ciocnirea dintre naţionalism şi liberalism.
În această perioadă, una din cele mai crunte şi mai înverşunate din istoria noastră intimă, două concepţii despre viaţă au venit în conflict: POLITICIANISMUL de nuanţă liberală, angajat încă în uliţele vetuste ale filosofiei liberale sau istoriciste, moştenită, fără prea multe eforturi de înnoire de la doctrinarii şi politicienii veacului trecut, a încercat să ne menţină în cadrul unui joc politic artificial, în total dezacord cu fondul biologic al ţării care simţea nevoia unei reînnoiri spirituale şi politice. NAŢIONALISMUL, de nuanţă intelectuală, formulat de Eminescu şi continuat de Iorga, Crainic, Blaga şi Nae Ionescu, a încercat să facă o politică în acord cu fondul biologic românesc, cu acea ţărănime pe suprafaţa căreia crescuseră, într-un scurt proces imitativ, burghezia şi proletariatul.
Astfel interpretată, istoria noastră modernă capătă o culoare spirituală care-i justifică virulenţa. Cartea lui Mircea Eliade lămureşte diferenţa dintre două moduri de a interpreta istoria, lăsându-ne pe noi a integra evoluţia poporului român în această subtilă dialectică, atât de favorabilă interpretărilor istorice şi schematizărilor culturale. În clipa în care capitalismul liberal se înfruntă cu propria lui maladie, comunismul, e bine să reluăm contactul cu propriile noastre diferenţe specifice, pe care cartea lui Mircea Eliade le luminează indirect şi care pot deveni, în lumea sleită de istorie a anilor ce vor veni, un model de viaţă nouă şi o nouă manieră de a suporta existenţa.”
Această perspectivă din care Vintilă Horia prezintă lucrări de referinţă ale culturii mondiale punând în evidenţă rădăcinile lor specific româneşti este una paradigmatică. În fond, numai existenţa unor rădăcini autentice şi o profundă implicare existenţială a autorului într-o direcţie spirituală a epocii sale, reprezintă premisele fundamentale pentru geneza unor viitoare creaţii de valoare neperisabilă. De Bogdan Munteanu – Rost



Pasi de vals



1907: În paşi de vals printre poeţi



Ce poate fi mai edificator  pentru a afla câte ceva despre preferinţele oamenilor dintr-o anumită epocă decât un… sondaj de opinie. Despre astfel de ”sondaje” , realizate în anul 1907, o să vă vorbesc astăzi. Bineînţeles că nu e vorba de sondaje de opinie realizate pe  “eşantioane reprezentative”  şi cu o “marjă de eroare” strict determinată. De fapt sunt doar răspunsuri ale cititorilor revistei “Moda nouă ilustrată” la întrebările puse de redactori despre dansurile preferate sau despre  poeţii citiţi cu plăcere. Opiniile, preferinţele, limbajul şi… pseudonimele cititorilor o să va intereseze şi o să vă…amuze:

“ Care din dansuri vă este preferabil? 

 Şi de ce ? “


Blondina cu ochi verzi din Vaslui numeşte dansul ei preferat: valsul regele dansurilor şi ne mărturiseşte că nimic nu e mai plăcut decât atunci când se simte legănată de acordurile unui vals.”

Brunetele cu ochi de foc, loco: Fiind nişte pasionate valsatoare, găsim că cel mai preferabil dintre toate dansurile e valsul, căci nu eşti mai fericită decât când, cu un bun valsator, te legeni în plăcuta melodie a valsului răpitor. Noi credem că o perfectă dansatoare sau dansator nu poate prefera alt dans decât valsul, valsul şi iar valsul.”

Dolman din Medgidia: drăguţa horă, fiindcă este un adevărat dans românesc, apoi sentimentau naţional se simte de la primul pas si acord al instrumentului. Mai este şi liniştit, neobositor şi un bun prieten al sănătăţei. Nu te simţi în urma acestui dans nici cu junghiuri, nici cu ameţeli, bătăi de inimă şi apoi nu te încălzeşte aşa rău ca după serie o obositoare de vals. A dansa nu înseamnă, după mine, decât pur şi simplu ruina sănătăţii, însă o persoană pasionată dupa dans nu simte răul făcut precum nici pasionatul fumător nu simte otrava ce în mari cantităţi o introduce în corpul său.”

Doi ochi căprii, Caracal  se pronunţă pentru vals, căci “numai el prilejuieşte ocazia de a fi mai aproape de persoana iubită, care să te facă să simţi o senzaţie nespus de plăcută.”

Două surioare brune, Mizil adoră valsul căci:

“Ce frumos este valsul, valsul răpitor !
El ne urcă pân’la ceruri, pe scări de amor.”

Marchizul Chamery, loco: se declară şi d-sa partizan al valsului. “Cea mai mare plăcere ce o simt în viaţa mea este când cu o perfectă dansatoare mă simt legănat de fermecătoarea armonie a unui vals sublim ! Nimic nu e mai dulce decât valsul, valsul şi iar valsul Cu valsul pe buze vom muri.”

 

“ Pe care dintre poeţii români 

îl citiţi mai cu plăcere ? ”


Gig. Heruvim, Brăila: Pe Alecsandri, căci el a ştiut să zugravească calitaţile românului, a contribuit la împuţinarea defectelor. Pe el, căci numai el a înţeles murmurul pârâiaşelor, cântecul păsărelelor, frumuseţea naturei. Pe Eminescu, căci el a cântat mai frumos pe coardele iubirei, el a înţeles tainele ei.”

D-şoara Mygnona, Focşani: Aduce omagii lui Eminescu pe care îl numeşte
 << stea divină ce aruncă’n ţara lui lumină >>.

D. Craumois d’Aurenzio, Galaţi îşi exprimă părerea în versuri:

Lui Vlahuţă
“ Cu o măiestrie ne’ntrecută,
Frânturi de vorbe tu închegi
Şi cânţi in versuri cristaline
Poema visurilor pribegi. (…)”

Două Romaşcance: Oricine simte româneşte poate aprecia în timpul generaţiei noastre pe mult adoratul şi gingaşul poet transilvănean Octavian Goga care a fost apreciat acum de curând până şi de Academia Română,
dându-i cel mai mare premiu pentru versurile lui.”
D-şoara Vanilia dela Putna: “…fiecare poezie îşi are farmecul ei şi fiecare poet meritul lui. În prima linie citesc cu drag poeziile şi tot ce scrie scumpa noastra poetă Carmen Sylva, căci tot ceeace a scris a scris cu multă simţire şi de un lirism înduioşător.
Al doilea citesc cu aceiaşi plăcere pe Vlahuţă, ale cărui poezii Din prag, Dormi în pace şi altele, având subiecte luate din viaţa zilnică, grăesc cu putere sufletului nostru; de asemenea mă mişcă poeziile lui Eminescu şi Alecsandri.
Pe a doua linie vin tinerii noştrii poeţi ale căror poezii au farmecul lor.
Concluzia e:
Orişice poet îşi are meritul şi talentul său, orişice poezie farmecul ei !”
Claudius din Călăraşi se declară pentru Eminescu, fiindcă:”…el a suspinat toate tânguielile sufletului, el a rourat cu lacrimile sale visurile de dragoste ale tinereţii noastre; el a dat glas blestemului întregului neam românesc în contra neadevărului civilizaţiunii noastre. Peste aceste credinţe ale noastre, el a întins << straele de purpură şi aur >> ale poeziei sale, el a învăluit şoaptele inimei generaţiunei noastre cu splendoarea unei forme întinerite de dansul, în care a turnat << limba veche şi înţeleaptă a cronicarilor >>”
Floare albastră, Tg. Lespezi stă în cumpănă între Eminescu, Alecsandri și Vlahuță: “Eminescu sublim… Alecsandri admirabil…Vlahuță blând, dulce… frumos. Ori de câteori citesc ceva de el, mă face să rămâi într’o reverie blândă, nesfârșit de dulce… și pare c’aș vrea ca bucata ce citesc să nu se mai sfârșească. Deci cui dau preferință? Cănd toți trei îmi sunt dragi și numai momentele predispoziției sufletești decid atracția către unul sau altul ?”
D-șoara N.L. însă citește cu o nesfârșită plăceer pe Alexandru Macedonski,
 << marele poet al Nopților>>.
Mocăncuța, Medgidia gustă mai cu drag operele lui Coșbuc, iar acum citește cu pasiune poeziile lui Octavian Goga.
D-șoara Laura Popilian, Drăgușeni: “Sunt sigură că multe din drăgălașele cititoare ale revistei d-v. prefer a citi mai mult versurile nemuritorilor poeți Eminescu, Alecsandri, Coșbuc, Vlahuță etc. prea puține însă își vor reaminti de poeții Neculai Beldiceanu și Traian Demetrescu.
Cu toate aceste, versurile lor sunt sublime, plânsul lor pentru proletari ne înalță sufletul la o melancolie divină, iar stilul lor dulce și limpede ca lacrima ne face a le îndrăgi versurile, citindu-le cât de mult, în tocmai ca melodia unui preafrumos cântec, pe care, oricât de mult am asculta-o, tot nu ne săturăm de ea niciodată. Iată de ce prefer a citi mai mult duioasele poezii ale acestor doi poeți.”

Sursa: articolele apărute în rubrica “Anchetele revistei Moda noua ilustrată” apărute în perioada ianuarie – martie 1907 – răsfoite în Biblioteca Digitală a Bucureștilor.


joi, 26 iunie 2014

Parada

2011


Parada "nazi" intr-o scoala catolica din Tailanda

autor: FrontPress 
Cu ocazia unei parade sportive, desfasurate anual, elevii unei scoli catolice din Chiang Mai, nordul Tailandei, au organizat o defilare mai speciala, care a atras insa critici din partea organizatiilor evreiesti internationale si nu numai. Elevii au dorit sa surprinda si au reusit: tema defilarii a fost national-socialismul! Nu au lipsit uniformele “naziste”, armele de jucarie, steagurile cu svastica si o fata deghizata in Adolf Hitler.
Reactiile de “uimire, soc si groaza” au venit din partea strainilor si a oranizatiilor evreiesti, majoritatea profesorilor si parintilor considerand parada elevilor drept un gest inofensiv. “Elevilor le place sa se costumeze in timpul zilei sporturilor de vara si sa tina secret tematica, pana in ultima clipa”, a declarat un profesor citat de presa locala.
Pentru a-i “educa” pe tailandezi, delegatii din partea consulatelor Marii Britanii, Statelor Unite ale Americii, Frantei si bineinteles Germaniei au fost trimise la scoala respectiva pentru a cere porfesorilor sa introduca lectii despre holocaust.
In plus, organizatia sionista Centrul Simon Wiesenthal, cu sediul central in Statele Unite, a cerut liderilor crestini ai Tailandei sa condamne defilarea din scoala catolica, deoarece joaca unor copii ar insemna nici mai mult nici mai putin decat “o glorificare a nazismului”.
In urma acestor presiuni internationale, conducerea scolii si-a cerut scuze si a dat asigurari ca evenimente similare nu vor mai avea loc.
Incidentele de acest gen sunt destul de frecvente in Asia, fascinatia pentru regimul national-socialist fiind regasita in tari precum India, Coreea de Sud, Mongolia, Japonia, Indonezia sau Tailanda. Sursa: FrontPress.ro

Un banc...




Un banc.... Video Scotch - Disco Band

Un turist în Scoţia vizitează lacul Loch Ness în speranţa de a-l vedea pe Nessie, monstrul. Dezamagit că nu îl vede, întreabă un băştinaş:
- Cînd se arată monstrul, de obicei?
- După cinci pahare de scotch, îi răspunde acesta.

Bucuresti



Vitrinele Bucureştiului

Bucureştiul interbelic era o lume a contrastelor. O lume în care centrul oraşului era împânzit de automobile elegante, de domni şi de domniţe îmbrăcaţi după ultima modă occidentală în timp ce cartierele mărginaşe rămăseseră parcă într-o altă epocă , patriarhală încă , plină de noroi şi inundată periodic, fără electricitate, fără apă curentă şi canalizare.

Astăzi vom ocoli lumea mahalalelor şi ne vom plimba pe marile bulevarde sau pe străzile comerciale din centrul Capitalei admirând strălucitoarele vitrine ale  magazinelor. Asta datorită unei iniţiative din anul 1932 a revistei “Realitatea ilustrată” care organiza un... concurs de vitrine. Juriul – cititorii revistei care îşi exprimau preferinţa completânt un talon apărut în paginile publicaţiei. Cei care votau aveau şansa să câstige, în urma unei trageri la sorţi, importanta sumă de...50.000 de lei.


Dar să nu vă plictisesc prea mult şi să plecăm la ...shoping :


Comert interbelic
Magazinul JOSEFINA DEMETER
(broderii) din str. Regală  No . 91

Una din vitrinele magazinului
CEHOSLOVACA Bd. Elisabeta 8

Comert interbelic
Vitrina magazinului BAZARUL POPULAR
 de pe str. Lipscani nr. 55

                                     
Comert interbelic
Vitrina coaforului LEON
de pe  Calea Victoriei (Pas. Vilacros)


Magazinul IZBÂNDA din str. Bărăţiei nr. 3

Comert interbelic
Magazinul LA PAPAGAL de pe Lipscani 31-32

                                   
Comert interbelic
Magazinul PINE str. Şelari nr. 29-30

Comert interbelic
Magazinul de jucării LINDENGERG din str. Smârdan 12

Comert interbelic
Argintăria PHORZHEIM
(tacâmuri şi obiecte de cadouri)  str. Colţei no.6

                                       
Magazine interbelice
Vitrina elegantă a magazinului de încălţăminte
„ ILIE ANGHEL” din Calea Victoriei 60

                                   
Magazine interbelice
Una din vitrinele marelui magazin
 de coloniale şi delicatese
 CONSUMUL ATHENEE PALACE
 din Calea Victoriei 34
.

Magazine interbelice
Vitrina magazinului FIGARO
(cioroparie şi articole de lingerie)
str. Lipscani nr. 6


Sursa fotografiilor: revista "Realitatea ilustrată", numerele din 9 iunie 1932, 16 iunie 1932 şi 23 iunie 1932 răsfoite în Biblioteca Centrală Universitară "Lucian Blaga" Cluj-Napoca