Reda-i copilaria lui Stefanut

sâmbătă, 14 iunie 2014

Revolta

Unitati ale Garzii Nationale din Ucraina se revolta impotriva Kievului dupa ce au dus greul luptelor cu separatistii rusi

autor: FrontPress 13.06.2014

soldati ucrainaDupă ce Kievul nu s-a mai putut baza pe loialitatea soldaţilor şi ofiţerilor din armată trimişi să lupte cu separatiştii din estul ţării, a fost creată Garda Naţională, care a reunit voluntari, în general naţionalişti radicali. Aceştia au dus greul luptelor, soldate cu numeroase victime în ambele tabere. Acum însă şi unele unităţi de voluntari s-au revoltat împotriva noii conduceri şi au anunţat că vor părăsi linia frontului şi se vor îndrepta spre capitală.
Principala nemulţumire este legată de faptul că misiunile lor nu sunt oficial recunoscute de Kiev şi de faptul că luptătorii nu au primit mâncare de mai multe zile şi nu a fost remuneraţi, conform înţelegerilor prealabile.
Membrii nemulţumiţi ai unei unităţi a Gărzii Naţionale au anunţat că vor renunţa să mai lupte în apropiere de oraşul Slavyansk, controlat de militanţii pro-ruşi, şi că vor pleca să discute problemele lor direct cu responsabilii din capitală.
“Noi nu existăm în niciun act oficial. Suntem o iluzie. E ca şi când nu am fi fost trimişi aici. Acum nu mai avem nici muniţie, nimic”, a declarat locotenentul Taras Zherebetsky, comandantul unei unităţi a Gărzii Naţionale.
“Pur şi simplu dormim de mai multe zile direct pe pământ deoarece nici corturi nu avem. Doar ne-au trimis aici şi au uitat de noi. Şi în timp ce toţi generalii şi ofiţerii de rang superior stau în corturile lor de comandă, păziţi de trupe de elită, noi suntem carne de tun”, a mai spus acesta.
Un alt membru al Gărzii Naţionale s-a mai arătat nemulţumit că a fost nevoit să-şi cumpere uniforma din banii lui în timp ce vesta anti-glonţ a fost plătită de sponsori privaţi. “Guvernul nu a dat un ban”, a spus acesta.
“Nu am fost plătiţi. Ni s-a dat cam 600 de dolari americani când am ajuns aici, acum două luni. Şi asta a fost totul. Acum nu mai avem mâncare. În schimb ne-au hrănit cu promisiuni şi ne-au amânat de la o zi la alta. Acum am obosit să mai aşteptăm”, a declarat la rândul lui  Evgeny Ivanenko, membru al Gărzii Naţionale. Sursa: FrontPress.ro

FNF

Frontul National din Franta macinat de scandalul dintre fondatorul partidului si fiica acestuia

autor: FrontPress 13.06.2014

jean marie le penDupă ce s-a clasat pe primul loc în Franţa la alegerile europarlamentare din luna mai, obţinând aproape 25 la sută din voturi, partidul anti-imigraţionist Frontul Naţional (FN) este măcinat acum de un scandal intern, între Jean Marie Le Pen, fondatorul formaţiunii şi cel care reprezintă aripa sa dură, şi fiica acestuia, Marine, actuala lideră.
Criza a izbucnit săptămţna trecută, când pe site-ul partidului a fost postată o  înregistrare video, care ulterior a fost ştearsă, în care Jean-Marie Le Pen a făcut un joc de cuvinte aparent antisemit la adresa mai multor artişti de stânga, ultimul dintr-o serie mai lungă de declaraţii controversate. Evident, şi de data aceasta, militanţii antirasişti au condamnat prompt remarcile postate pe site-ul FN, scrie AFP. Totuşi, de datat aceasta, derapajele tatălui riscă să se repercuteze asupra fiicei sale, Marine, care a preluat şefia partidului în 2011 şi de atunci a încercat permanent să “spele imaginea” Frontului Naţional, catalogat de multă lume ca fiind de “extremă dreapta”.
În înregistrarea video, Le Pen tatăl a promis că îi va pune la punct pe criticii săi, inclusiv pe cântăreţul francez Patrick Bruel, care este evreu, folosind un joc de cuvinte ce aminteşte de cuptoarele şi camerele de gazare din lagărele de concentrare.
marine-le-pen2_2935765bImediat, mai mulţi membri ai FN, precum şi vicepreşedintele partidului, Louis Aliot, care este şi prietenul Marinei, au criticat afirmaţiile lui Le Pen, denunţându-le ca fiind “o frază neinspirată stupidă şi consternantă din punct de vedere politic”. Marine, la rândul ei, a afirmat public că este o “eroare politică”, această afirmaţie fiind prima critică aspră pe care i-a adus-o tatălui ei în public.
Jean-Marie Le Pen nu a întârziat însă cu replica faţă de fiica sa, declarând luni, la postul de radio RMC, că”singura lui eroare politică a fost aceea de a cădea într-o modalitate corectă de gândire”, relatează AFP. Apoi, pe Twitter, el a comentat că regretă comentariile făcute de preşedintele FN (propria lui fiică) şi că a devenit o “victimă” în toată această afacere a declaraţiilor politice. Deasemenea s-a declarat şi “rănit”, deoarece “sunt obişnuit cu atacurile făţişe, nu cu înjunghierile pe la spate”.
În urma scandalului, blogul lui Jean Marie Le Pen a fost scos temporar de pe adresa oficială de internet a Frontului Naţional.
3837472-marion-marechal-le-pen-en-tete-dans-le-vaucluse1Pentru a nu inflama mai tare spiritele în familie şi în partid, nepoata lui Marine Le Pen, deputata de 24 de ani Marion Marechal Le Pen, nu a dorit să reacţioneze.
Jean Marie Le Pen, care a suferit de-a lungul anilor numeroase condamnări pentru “incitare la ură”, “rasism” şi “antisemitism”, a surprins întreaga Europă în 2002 când a ajuns în cel de-al doilea tur de scrutin al alegerilor prezidenţiale din Franţa unde a fost înfrânt de Jaques Chirac. Fost combatant în Legiunea Străină, servind ca ofiter de informatii în Algeria şi ca paraşutist în Indochina, Le Pen a fost imaginea nationalismului francez timp de aproape patru decenii.
Una dintre cele mai controversate afirmaţii de ale sale a cauzat în 2005 o furtună de indignare la scară internaţională, acesta insistând că lagărele germane de concentrare au fost “doar un detaliu al istoriei celui de-al Doilea Război Mondial”.
le penLa cei 85 de ani ai săi, încă joacă încă un rol de echilibru între diferitele facţiuni din partidul fondat de el în 1972, deşi formaţiunea este condusă din 2011 de Marine Le Pen, fiica sa în vârstă de 45 de ani.
Imediat de la preluarea funcţiei, aceasta a implementat o strategie de “dediabolizare” a Frontului Naţional. Marine Le Pen a îndepărtat din prima linie elementele radicale, încearcând să scape partidul de eticheta de “formaţiune de extremă dreapta”, sintagmă contestată chiar în instanţă. Mai mult, pentru a scăpa de acuzaţiile de “rasism”, pe listele Frontului Naţional au candidat simbolic şi cetăţeni cu origini străine, inclusiv câţiva maghrebieni.
Până în prezent strategia Marinei Le Pen a dat roade atât la alegerile municipale cât şi la cele europarlamentare din 2014, Frontul Naţional devenind pentru prima dată în istoria sa un actor de primă mână în politica franceză. Sursa: FrontPress.ro

0,,16922158_303,00

Dezastru

Un nou dezastru provocat de tembelismul american

autor: FrontPress 13.06.2014

irakTeleviziunile din lumea civilizată își deschid Jurnalele informative cu prezentarea pe larg a situației mai mult decît dramatice din Irak. Pentru că televiziunile noastre nu văd mai departe de Palatul Victoria și, prin urmare, nu se ocupă de ceea ce s-ar putea numi eșecul istoric al americanilor în Irak, vom da noi relatarea difuzată azi de RADIO ROMÂNIA ACTUALITĂŢI:
”În Irak situaţia se agravează ca urmare a ofensivei rebelilor sunniţi care după ce au preluat controlul asupra unor teritorii întinse din nord-estul ţării, s-au apropiat la mai puţin de 100 de kilometri de capitala Bagdad. Cu detalii redactorul RRA Carmen Gavrilă.
Reporter: Victoriile de proporţii ale militanţilor islamişti au surprins autorităţile irakiene, deşi terenul era pregătit de mult timp. În fapt, sursa pentru instabilitatea irakiană este în Siria, unde mişcarea teroristă Statul Islamic al Irakului şi Siriei este cea mai puternică în lupta cu regimul Assad, dar şi cu alte mişcări de opoziţie. Gruparea Statul Islamic al Irakului şi Levantului în Irak este mai mult decât soră a celei din Siria. Ambele provin din rândurile Al-Qaida şi, aşa cum au prezis o serie de experţi în terorism, războiul civil din Siria provoacă probleme grave statelor din jur. În plus, armata irakiană suferea deja de luni de zile, în special în nordul ţării, din cauza pierderilor. Cifrele arată că era vorba de câte 300 de soldaţi pe zi, răniţi, ucişi sau dezertori. Mişcarea Statul Islamic al Irakului şi Levantului a reuşit să profite de nemulţumirea musulmanilor sunniţi irakieni care se simt marginalizaţi de guvernul condus de un musulman şiit. Victoriile militanţilor irakieni împotriva armatei pot încuraja o revigorare a jihadismului în toată regiunea. Şi cele 400 de milioane de dolari furate de jihadişti din banca din oraşul Mosul pot înarma o adevărată armată şi pot fi folosite pentru atentate chiar pe teritoriul european sau american.”
Cîteva observații imediate pînă la redactarea unui material mai amplu:
1. Americanii au vîrît miliarde de dolari în pregătirea forțelor militare irakiene. Ca și în Afganistan, banii s-au scurs în buzunarele corupților. Armata irakiană fuge mîncînd pămîntul din calea fundamentaliștilor;
2. Au fost cheltuite miliarde de dolarii, au murit oameni, inclusiv români, pentru ceea ce s-a numit democratizarea Irakului. O operațiune tipic americană cînd e vorba de lumi pe care roboțeii cu mînecuțe din Administrația SUA le știu doar de pe Internet. În realitate, ca și în alte locuri de pe Glob, unde și-au vîrît americanii nasurile de F16, regimului corupt al dictatorului i-a luat locul regimul și mai corupt al democrației originale;
3. Armata fundamentalistă din Irak e soră bună cu cea care luptă în Siria împotriva lui Assad. O armată sprijinită de americani în numele valorilor democratice. De Ion Cristoiu

Proprietarii de arme

Dreptul la aparare: Toti elvetienii care fac armata isi iau armele acasa!

autor: FrontPress 14.06.2014

arme elvetiaElveţia se situează pe locul trei în lume în ceea ce priveşte numărul proprietarilor de arme de foc, estimându-se că există 3,4 milioane de arme la o populaţie de aproximativ 8 milioane de oameni, scrie Adevărul. Totuşi, în ciuda numărului mare de arme de foc, violenţele armate de pe stradă sunt extrem de rare în Elveţia. Într-un an există o crimă la 200.000 de locuitori, pe când în SUA, această cifră este de câteva ori mai mare.
În Elveția serviciul militar este obligatoriu pentru toți tinerii între 18 și 34 de ani și care au o stare de sănătate corespunzătoare. După terminarea armatei aceștia sunt lăsați la vatră cu armele din dotare, pentru a fi păstrate la domiciliu. Fiecare rezervist are arma lui, în unele familii existând mai multe generații de puști de asalt sau pistoale, lăsate moștenire din tată în fiu. Această tradiție face parte din stategia națională de apărare a micului stat alpin.
Deși în februarie 2011 forțele liberale au cerut ca toate armele de foc să fie stocate în arsenalele publice şi să fie stabilit un registru naţional de control al acestora, populația s-a împotrivit. Peste 56 la sută dintre elvețieni s-au opus prin referendum acestei moțiuni. Sursa: FrontPress.ro

arme in lume

Printesa Zapezilor



Tragicul sfârşit al Prinţesei Zăpezilor


“ Au fost odată un Rege şi o Regină care se iubeau. D-zeu le dăruise copii cuminţi şi frumoşi. Au fost fericiţi până în ziua când drăgălaşul cap al reginei s'a zdrobit de un copac. Atunci regele îngenunchie lângă ea, în mijlocul drumului, în noroi. O luă în braţele sale şi dânsa îşi dete sufletul. Iar regele se întoarse singur, cu nenorocirea lui cumplită, în palatul rămas de-acum pustiu...”
Nu aţi citit începutul unei poveşti. E relatarea din presa românească interbelică a unui teribil accident de maşină în care frumoasa Regină Astrid a Belgiei şi-a pierdut viaţa. Teribila veste a cutremurat Europa la sfârşitul lunii august a anului 1935. Durerea colectivă a fost imensă. Nu numai a belgienilor ci a întregii lumi. Comparabilă - dacă tristetea ar putea avea grad de comparaţie - poate doar cu tristeţea copleşitoare resimţită o jumătate de secol mai târziu, la moartea Dianei -  prinţesa de Wales. Vă mai spun doar ca articole pe acest subiect au apărut săptămâni întregi în presa românească.

Regina Astrid a Belgiei

Astrid – Prinţesa Zăpezilor


Prinţesa Astrid a Suediei s-a născut in 17 noiembrie 1905 la Stockholm. A copilărit la palatul din Parudden – printre pasiunile ei numărându-se sporturile de iarnă si automobilismul. Se spune că “n
u dispreţuia munca de casă şi dragostea ei faţă de copii ajunsese proverbială. De aceea familia o încuraja în această înclinare, îngăduindu-i să urmeze, ca toate fetele din Suedia, cursuri practice de gospodărie. De o simplitate înduioşătoare, înzestrată cu un tact rar şi o voioşie neclintită, se apleca drăgăstoasă peste somnul păpuşilor, pregătindu-se pentru augusta menire a maternităţii. Cu toate acestea, situaţia ei de principesă îi impunea şi datorii. Astfel, învăţă la perfecţie germana, engleza şi, cu mai puţină uşurinţă, franceza.
În 1921, tânăra principesă apare pentru întâia oară în toaletă de gală, la o serbare prezidată de ea însăşi în beneficiul Crucei Roşii.”

Povestea de dragoste

Astrid şi Leopold
doi tineri îndrăgostiţi
“ La câţiva ani mai târziu, începea romanul de dragoste care trebuia s’o ducă pe principesa din basme în ţara Belgiei. Acolo, se ştie că regele Albert şi regina Elisabeta se străduiseră să păstreze cu supuşii lor raporturi din cele mai strânse şi iubitoare.
Ziariştii cari se aflau în Bruxelles, în Octombrie 1926. n'au uitat recepţia din palatul regal când regele şi regina, fără să dea prea multă atenţie etichetei Curţii, anunţară ştirea logodnei Principesei Astrid cu Principele moştenitor Leopold.
-      Regina şi eu - spune regele Albert-  am ţinut să anunţăm personal presei logodna prinţului Leopold cu prinţesa Astrid a Suediei, fiica principelui Carol-Oscar, nepoata regelui Suediei dinspre tată şi nepoata regelui  Norvegiei şi al Danemarcei dinspre mamă. Prinţesa Astrid e o fată simplă dar cu obiceiuri alese şi a fost crescută într'o ţară liberă ca şi a noastră.
Pe urmă veni rândul- reginei Elisabeta care zise:
-      Aş fi fericită să aduceţi la cunoştinţa publicului că e vorba de o căsătorie din dragoste şi că nici o consideraţie politică n'a avut vreun rol in hotărirea ce vi s’a anunţat.
În ziua aceea, prinţul Leopold avea 25 ani, iar prinţesa Astrid 20. Doi principi care, în floarea tinereţii şi amândoi frumoşi se uneau din dragoste.”

Regina Astrid

Căsătoria religioasă a Prinţesei Astrid a Suediei cu Printul moştenitor Leopold al Belgiei a avut loc la Bruxelles în 10 noiembrie 1926. Noua regină a fost iubită încă de la început de catre belgieni datorita simplitătii, frumuseţii şi farmecului personal. Foarte curând, cei doi tineri soţi au avut copii: în 1927 s-a născut prinţesa Josephine-Charlotte iar în 1930 prinţul Baudouin – viitor rege al Belgiei.
Leopold şi Astrid devin regi ai Belgiei în anul 1934 – în urma morţii Regelui Albert într-un accident de alpinism. În anul 1935 s-a născut şi al treilea copil al cuplului regal, viitorul Rege Albert (numit astfel în memoria bunicului său).
De ce a fost iubită prinţesa devenită mai apoi regină de către noul său popor ? Aflăm răspunsul tot cu ajutorul gazetarului “Realităţii ilustrate”:
Frumoasa Regină Astrid
Regina dobândise popularitate chiar din clipa când pe puntea vaporului suedez care-o adusese la Anvers, în ajunul căsătoriei, se repezise într'o pornire neaşteptată de dragoste spre prinţul Leopold, logodnicul, sărutându-l îndelung şi nu tocmai protocolar în faţa mulţimii, o clipă împietrită de groază şi cucerită. Deşi
regină, era la urma urmei o fiinţă omenească şi o femeie, iar poporului i-a plăcut să fie aşa, să nu fie decât aşa.
Se vorbeşte astăzi de salutul reginei, acest salut care se proiectează în toate sălile de cinema, acest salut al braţului ridicat, cu mâna ce se agită drăgălaş, aşa
cum fac păpuşile.
Se vorbeşte de asemenea de opera Reginei, aceea a copiilor orfani şi ajutarea şomerilor, opere bazate pe principiile clasice ale organizaţiilor de binefacere.
La începutul căsătoriei, Astrid se exprima cu oarecare greutate în franţuzeşte şi, după spusele deputatului Pierard, chiar cu regele vorbea numai nemţeşte. Faptul acesta avu darul să ridice critici discrete în anturajul ei.
(…) Era întâlnită pe stradă împingând căruciorul copilului sau amestecându-se prin mulţime ca să-l vadă pe prinţul Leopold, trecând în fruntea regimentului său.
Ori toate acestea nu prea erau pe placul reginei Elisabeta şi Astrid, fiinţa atât de simplă, atât de burgheză, femeie în toată făptura ei şi nepoata lui Bernadotte, — se zice că a fost pusă la arest. Regina mamă vedea în felul său că tanăra prinţesă nu se sinchisea, ba chiar dispreţuia demnităţile rolului de viitoare suverană. Însă popularitatea Astridei spori de pe urma unor asemenea lovituri de pumnal aduse protocolului şi această popularitate, din ce în ce crescandă, eclipsa întrucâtva pe a Elisabetei.”

Accidentul


La sfârşitul lunii august 1935, Regele Leopold al III-lea si regina Astrid a Belgiei îşi petreceau vacanţa în Elveţia. După câteva zile ploioase, în 29 august 1935 – o zi însorită. Regele şi regina au vrut să profite din plin de ultima zi de vacanţă şi au plănuit să escaladeze un munte din apropiere. Au plecat împreună cu automobilul: Leopold la volan iar Astrid în dreapta, urmărind harta. La un moment dat regele şi-a aruncat ochii pe hartă şi a pierdut controlul volanului:

Automobilul regal scufundat în lac
 în urma accidentului
Era noapte. Plouase. Şi maşina gonea cu 80 km. pe oră. La volan, Regele. Un moment de neatenţie şi automobilul a derapat, izbindu-se cu putere de
un copac. Regele Leopold, după ce îşi pierduse conştiinţa câteva clipe, s'a ridicat şi încă complet ameţit a început să strige pe Regină. Când a zărit-o căzută la pământ s’a apropiat de ea şi luând-o în braţe a început să o cheme pe nume. După câteva minute Regina şi-a dat sufletul în braţele soţului ei.
(…) Corpul neînsufleţit al Reginei Astrid a fost acoperit cu un pled de călărie. Regele rătăcea ameţit pe câmpia pe care îi murise soţia. În momentul în care a sosit doctorul, Regele se găsea în cea mai completă prostaţie abia mai putând să vorbească. Întrebat fiind asupra identităţii sale a răspuns că paşapoartele se găsesc în automobile, în lac. Acolo au fost găsite acte pe numele contelui de Rethy din Bruxelles. Grefierul s'a interesat de adevăratul nume al contelui şi a aflat astfel că vorbeşte cu Regele Belgiei.
Tânărul rege plânge. Îşi plânge soţia, a cărei ultimă suflare o simţise în braţele sale. Şi împreună cu el plânge întreaga Belgie. Plânge întreaga lume...

Belgia în doliu

Durerea unei naţiuni nu poate fi transmisă. Dar ea poate fi bănuită citind reportajul reporterului anonim - M.J.V.– martor al funeraliilor reginei:
1935 - Cortegiul funerar
al Reginei Astrid
“ În dimineaţa aceasta întregul oraş s'a trezit din toropeala aşteptării. E cu neputinţă să răzbeşti până la catedrala Sainte-Gudule, iar ca să ajungi la locurile rezervate presei, trebue să faci ocoluri mari. Ferestrele, închiriate cu preţuri fantastice, gem de siluete negre, tăcute... În vitrina bazarului unei societăţi de binefacere s'au instalat câteva bănci şi femeile tricotează, aşteptând „ora".
Dar iată că se ivesc primele trăsuri ale invitaţilor: Curtea de apel în cupeuri învechite trase de câte doi cai, judecătorii şi întreaga magistratură în automobile. Apoi urmează trăsurile Curţii în care, ţepene ca nişte statui, se întrevăd siluete în mare doliu.
— Regina Elisabeta !
Zdrobită, coboară o făptură mică, plăpândă, sprijinită de doi aghiotanţi regali; în spatele ei, principesa de Piemont, principesa Luiza, principesa Axel a Danemarcei şi multe altele. Pătrund în catedrală cu mult înainte de sosirea cortegiului.lată gărzile şi muzica tăcută a regimentului coloniilor, foştii combatanţi belgieni şi aliaţi, unităţi din toate regimentele, ofiţeri...
Vin apoi copiii din cor, cu mâinile împreunate şi capul plecat în jos, preoţi îmbrăcaţi în stihare aibe, cardinalul episcop de Malines cu mitra pe cap, în fruntea tuturor preoţilor din Bruxelles.
Regina... Carul mortuar, căci nu un dric, ci un car îmbrăcat în crep negru şi hermină, este acelaşi care a transportat rămăşiţele pământeşti ale lui Leopold
II şi ale Reginei Marie-Henriette.
Regele...
— Ce tânăr e !... — se aude din mijlocul mulţimii o voce de femeie.
— Sărmanul de el !
Regele Leopold
 în timpul funeraliilor,
 cu mâna fracturată
în urma accidentului
Suferinţa pare să-i fi redat expresia copilăroasă. Păşeşte cam şchiopătând, cu braţul bandajat şi un pansament pe obrazul drept. În faţa noastră se opreşte aşteptând coborârea corpului. Ochii îi sunt roşii de plâns. Şi în clipa când apare sicriul de mahon cu ornamentaţii grele de argint, îndreptându-se pe picioare ca să nu se prăbuşească, vedem cum pleoapele i se agită şi, pe furiş, îşi şterge lacrima ce-i alunecă pe obraz. Îţi face milă... Acum încremeneşte peste sicriul care duce ceea ce avea mai scump pe lume şi o suferinţă sfâşietoare i se citeşte pe chipul atât de pustiit.
Omul acesta să fie un Rege ? Nu, un sărman, un prea sărman tânăr biciuit de desnădejde care nu încetează — pare-se — să repete către sine:
 - Am omorât-o, am omoriâ-o, am omorât-o !
În spate, prinţul Charles, fratele lui şi prinţul de Piemont, pentru paza căruia poliţia judiciară e în păr. Nu s'a uitat atentatul căruia i-a căzut victimă acum
câţiva ani. Silueta înaltă a tatălui reginei moarte, un cap frumos, alb, care domină cu grandoarea-i regală această mulţime abătută.
Marii demnitari, din nou câteva Alteţe regale, ambasadori, academiile, întregul cortegiu care însoţeşte suveranii când pleacă spre lăcaşul de veci...
Dar nimeni n'are ochi pentru altcineva decât pentru Rege. O clipă e văzut îndreptându-se şi dispărând apoi între draperiile negre de la Sainte-Gudule, unde trompetul sună onorul iar corurile îşi înalţă vocile tremurătoare repetate de toate aparatele de radio din casele vecine.
Acolo am văzut sute de femei plângând şi chiar bărbaţi ştergându-şi câte o lacrimă. În strada Montagne-aux-Herbes-Potageres, un magazin cu aparate
de T. F. F. a deschis uşile şi o mulţime enormă asculta serviciul divin de la catedrală. Deodată, un bătrân se desprinde din gloată, cade în genunchi, se închină şi-l podideşte plânsul.
Un automobil prevăzut cu radio e oprit cu sila în loc până la sfârşitul ceremoniei. Se aud clopotele sunând... Arhiepiscopul dă deslegarea de păcate, apoi aceea care a fost până ieri regina Belgienilor e dusă de un grup de ofiţeri în cutia-I de mahon. Pe piaţa din faţa catedralei înaintează un fel de caretă, trasă de şase cai conduşi de lachei în costume de paradă...
E sfârşitul unei poveşti, o poveste crudă şi dureroasă. Regina face acum ultimul drum spre Laeker unde va dormi de veci într’o criptă, alături de Regele-soldat pe care Belgia uită să-l mai plângă astăzi ca să verse pentru acestă scumpă suverană iacrimi de adevărată mâhnire…”
Regina Astrid este si astăzi - în memoria poporului său adoptiv – considerată un model al  reginei, mamei şi al soţiei perfecte.

Sursa: articolele apărute în “Realitatea liustrată” – numerele din 

vineri, 13 iunie 2014

Expozitie

Expozitie despre “extrema dreapta” contestata de nationalistii romani

autor: FrontPress 12.06.2014

spalare creierNaţionaliştii români protestează faţă de organizarea unei expoziţii dedicate “pericolului extremismului de dreapta” şi susţinute de biroul de la Bucureşti al Fundaţiei Friedrich-Ebert-Stiftung România (FES) și Institutul Național pentru Studierea Holocaustului din România “Elie Wiesel”.
“Asociația Noua Dreaptă își manifestă public protestul față de decizia Bibliotecii Județene Argeș ‘Dinicu Golescu’ de a găzdui pancarte informaționale cu caracter neobiectiv şi fals cu titlul ‘Pentru o democrație activă – împotriva extremismului de dreapta’ în cadrul incintei sediului central din Strada Victoriei nr. 18, Pitești, ce fac referire în mod direct la Noua Dreaptă”, susţine Mihai Preda, directorul departamentului de Relații cu Presa al filialei argeşene.
1“Noua Dreaptă face apel public către conducerea Bibliotecii Județene Argeș pentru înlăturarea în cel mai scurt timp a materialelor mai sus menționate întrucât Noua Dreapta este o organizație care încă de la înființare se află în perfectă concordanță cu legislația Statului Român, militând pentru apărarea caracterului național, suveran, independent, unitar și indivizibil al Statului Român si egalitatea tuturor cetățenilor săi indiferent de orientarea religioasă, sexuală, politică ori etnică şi nicidecum o organizație cu caracter extremist sau fascist așa cum este prezentată în pancartele găzduite de Biblioteca Județeana Argeș”, conchide Mihai Preda.
Conform autorilor expoziției, “panourile informative se adresează în special tinerilor începând cu vârsta de 14 ani, dar și altor persoane interesate de fenomenul extremismului de dreapta”. Expoziția este pusă gratuit la dispoziție instituțiilor de învățământ (școli, licee, universități), precum și oricăror instituții publice interesate. Sursa: FrontPress.ro

2

Cronologia familiilor mafiote(5)


Foto: Celula lui Al Capone.

Masacrul din ziua Sf. Valentin:

Pe atunci, Capone ducea o viata luxoasa in Palm Beach si l-a angajat pe unul dintre cei mai merituosi colaboratori ai sai, "Machine Gun" McGurn sa se ocupe de Moran. Astfel, "Machine Gun" impreuna cu cativa oameni s-a dus la Moran cu pretextul ca vrea sa cumpere niste alcool de contrabanda. S-a batut palma si s-a decis ca marfa sa fie livrata cateva zile mai tarziu, de Sf. Valentin. In ziua stabilita, McGurn si oamenii lui au venit deghizati in uniforme furate de politisti. Cand oamenii lui Moran s-au apropiat, "politistii" s-au prefacut ca ii aresteaza si i-au pus pe toti oamenii lui Moran sa se alinieze cu fata la perete, cu mainile sus. Crezand ca sunt arestati, sapte dintre acestia s-au aliniat asteptand sa li se puna catusele. In loc de arestare, McGurn si oamenii lui a deschis focul, executandu-i pe rivali.
Moran, care vazuse "masina politiei" la intrare, si crezand ca este vorba despre un raid, a fugit inainte de masacru.
Dupa acest incident, toata lumea l-a vazut pe Capone ca fiind vinovat si astfel i s-a atribuit cea mai faimoasa executie din istoria Americii - Masacrul din ziua Sfantului Valentin. Incidentul a captat intreaga atentie a natiunii, iar Capone a fost portretizat in cartile si ziarele din intreaga America.
De fapt, Capone era un gangster de inalta clasa, un om care a reusit prin forte proprii sa devina multimilionar si care stia cum sa atraga atentia asupra lui.
In scurt timp, faima sa a ajuns la urechile proaspatului presedinte al Americii, Herbert Hoover, care a cerut ca Al Capone sa fie adus in fata justitiei.
De atunci au trecut cinci ani de munca asidua din partea autoritatilor, care, avand oameni sub acoperire, au reusit sa stranga dovezi impotriva lui "Big Al".
La data de 17 octombrie 1931, Alphonse Capone a fost condamnat la 11 ani de inchisoare pentru evaziune fiscala. Judecatorul a refuzat cautiunea in cazul sau si astfel Al Capone a fost incarcerat.

Mamaia 1935



Un weekend la Mamaia… în anul 1935


Marea a atras întotdeauna sufletele romantice. Reporterul interbelic Gh. Tari a parcurs şi el drumul dintre capitala încinsa a anului 1935 şi Mamaia. Trei zile romantice la mare – povestite cu umor în paginile “Realităţii ilustrate”. Dar pentru că acelaşi reporter ne avertizează că  “nimic nu e mai plicticos într’un reportaj decât introducerea” , să intrăm direct în subiect:

Drumul către mare


“ Sunt în Constanţa. Acceleratul pe care căile ferate române l-au pus în circulaţie special pentru sezonul de vară şi care circulă în garnitură dublă sambăta,  soseşte destul de târziu pentru ca ideea de a mai beneficia direct de agrementele plajei şi soarelui să fie taxată drept originală.”

Reîntâlnirea cu marea

Litoral 1335
Plaja din Mamaia în anul 1935
La mare am obiceiuri de burghez. Mă duc, în prima zi, să văd marea, cazinoul şi farul. E drept că nu trimit cărţi poştale ilustrate şi nu mă fotografiez în faţa unei pânze care reprezintă marea şi un vapor (de ce oare fotografii nu se duc ei la mare şi vor să aducă marea la ei ?) Totuşi...
Marea am regăsit-o aşa cum am lăsat-o. Mereu nouă, nici o clipă la fel cu clipa dinainte. Tot întinsă până în zări, tot înfrăţită cu cerul în văgăuna de unde răsar vapoarele. La far nu m'am putut duce, căci drumul era păzit de soldaţi. Şi am aşteptat seara, ca să se deschidă cazinoul...”

Despre Casinou, ruletă şi … două dudui blonde

“ Un mare avantaj — negreşit, sunteţi de părere opusă — al cazinoului din Constanţa este că găseşti în el, indiferent la ce oră, un număr remarcabil de cunoştinţe.
Unele sunt plăcute. Le dai bună ziua şi-ţi vezi de drum. Altele sunt neplăcute. Iţi dau bună ziua şi nu mai scapi de ele.
Toate au jucat la ruletă. Niciuna n'a câştigat.
La toate le răspunzi — tocmai pentru că nu-i adevărat — că ai făcut la fel. Dacă eşti mai deştept decât ele, le-o iei înainte, le ceri să te împrumute cu „două cente" te refuză şi te desparţi cu un aer ofensat. Dacă superioritatea circumvoluţiunilor le aparţine, d-ta răspunzi că n'ai, şi ele iau aerul de mai sus.

Mamaia interbelica
Dudui pe plajă...
În ambele cazuri, împăcarea urmează să se facă la Bucureşti, unde unul sau altul va avea de dat un aperitiv la „Mercur". Totuşi, sunt şi excepţii.
Dacă intri la ora 9,15 în sala de joc, poţi găsi, imediat după prima masă de ruletă, doi prieteni bucureşteni, însoţiţi de două blonde — una naturală, alta artistică, una cu ochii verzi, alta cu ei negri — care-ţi propun, după ce „vom" mai sta cinci minute să privim „braziliana" — o plimbare cu barca pe lună şi o partidă matinală de plajă, pentru a asista la răsăritul soarelui.
Dacă prietenii sunt simpatici sau dacă-ţi place duduia cu ochi verzi, accepţi, având bineînţeles grijă să spui contrariul...
Sala de joc a cazinoului din Constanţa seamănă cu celelalte săli de joc ale celorlalte cazinouri de pe întinsul scoarţei pământeşti. Aceiaşi crupieri, aceiaşi oameni, aceleaşi sisteme. Acelaşi aer cald şi închis, aceleaşi voci răguşite, aceleaşi femei venite să piardă ce n'au câştigat încă.
Mâinile sunt crispate, bărbaţii sunt nervoşi, bobiţa goneşte zăpăcită în cercuri, până când ameţeşte şi e aruncată încoace şi încolo de numerele care-şi apără, cu îndârjire, virginitatea. Nimic din ce-a fost nu s'a pierdut. Nimic nou n'a venit să se adaoge. O ştiam eu, o ştiau prietenii mei, o ştiau cele două fete blonde. Atunci de ce-am stat două ore în loc da cinci minute ?

Răsărit de soare la Mamaia

Marea Neagra 1935
În așteptarea răsăritului...
Am luat o maşină de piaţă — autobuzele nu circulau încă — şi am ajuns, dacă nu prea repede, dar scuturat pentru un sezon întreg, la Mamaia. Am coborît, am plătit — e un amănunt pe care orice cetăţean care a luat un taxi la Constanţa nu-l mai uită niciodată — şi mi-am făcut intrarea pe plajă, unde afară de o jună pereche de polonezi nu se mai găsea nici un nebun.
Şi minutele au început să treacă incet, ca la o întâlnire de care nu eşti sigur...
Pe linia pe care, în fund, cerul o face cu marea, pare că ceva a început să se lumineze. Un fel de ceaţă murdară, care bate în alb şi în galben. Un spectacol destul de banal, care-mi aminteşte de dimineţile de după chef din Bucureşti şi pe care — pentru a fi sincer — nu mă simt deloc dispus să-l admir. Mi-e somn. Mi-e foame. Mi-e frig.
Apariţia celor doi prieteni cu cele două blonde însoţitoare nu e făcută decât să exalte aceste necesităţi fizice, după descrierea, cu multe amănunte, a consumării unei cafele cu lapte şi cozonac în piaţa Ovidiu.
În sfârşit, într'un târziu, astrul care ne va chinui atât de crunt peste câteva ore, binevoieşte să se ridice.
Cum ? Asta-i tot ?
Un disc galben, murdar, care de abia face apa să sclipească şi care te supără la ochi ? De ce-am venit să văd un răsărit de soare? De ce nu mi-a rămas întreagă povestea citită dintr'o carte cu foi groase şi geisha cu umbreluţe, în care soarele se năştea, în fiecare dimineaţă, din spuma mării sărutată de luceferi ? De ce mi-am pierdut, odată cu ea şi iluzia despre fata blondă cu ochi verzi, care arăta într'un fel aseară şi altfel acum ?

Pe plaja din Mamaia

“ Dacă soarele — deşi răsare din mare — n'a reuşit să mă încante, Mamaia are altceva cu care să-şi cucerească oaspeţii. Plaja !
Plaja este minunată. Se întinde kilometri întregi, în dreapta şi în stânga, coboară în mare încet şi pe nesimţite, atât de încet încât la 152 de metri de ţărm îţi vine până la piept şi nisipul e atât de fin, încăt vântul ţi-l ia din mână ca pe o pulbere.
Pe acest dar al mării, mâna omului a venit să adaoge dibăcia a douăzeci de veacuri.Sunt şase sute de cabine, din beton, fiecare cu confortul ei : bancă, oglindă, cuier. Trei sute în dreapta —femei — trei sute în stânga — bărbaţi. Şi într'o parte şi în cealaltă, săli cu duşuri, fie fixe, fie mobile, coridoare, galerii şi băiaşi cari îţi amintesc — oral şi prin numeroase placarde — că nu sunt plătiţi şi că aşteaptă o recompensă „benevolă".
Plaja din Mamaia
Restaurantul cu trei terase suprapuse
Mamaia 1935
La mijloc, restaurantul şi trei terase suprapuse, dintre cari numai prima e acoperită. Suprafaţa celei de a doua e pătată cu umbrele mari, roşii, cari adăpostesc, geloase, numai masa în care sunt înfipte. A treia coboară, prin câteva trepte, până în nisip. Pe toate trei, serviciul este egal de încet şi mesele libere se găsesc la fel de greu.
 Am spus că sunt şase sute de cabine. Un aviz al direcţiunii băilor Mamaia — semnat de omul care a ridicat tot ce se vede, Horia Grigorescu, primarul oraşului Constanţa — prevede că fiecare dintre ele nu poate cuprinde mai mult de patru persoane. Ceea ce — matematicile sunt slăbiciunea mea — face un total de 2400 locuri disponibile. Înseamnă că cel puţin jumătate din semenii mei, cari au ocupat nisipul şi apa cât vezi cu ochii, s'au desbrăcat tot în cabinele naturale în care se desbrăcau contimporanii lui Ovidiu. Bineînţeles, dacă aceştia cunoşteau plăcerile apei sărate şi influența binefăcătoare a razelor ultra-violete...”

Nudism la Mamaia

“ Razele ultra-violete sunt ultima justificare a renunţării la orice sentimente de pudoare, renunţare care a urmat de la răsboi încoace o singură direcţie. Direcţia care duce spre cele două extremităţi ale plajei, spre cele două porţiuni „rezervate  nudiştilor”.  Adică tot la dreapta, femei şi la stânga, bărbaţi. Atât că, dacă pentru cabine ai nevoie de un bilet şi există un controlor care să trieze sexurile nici un interdict nu ocroteşte izolarea „Solarium"-urilor, cum au fost pompos intitulate porţiunile de nisip pe care oamenii stau cu tricourile de baie alături.
Oare să depindă, într'adevăr, fericirea şi sănătatea de pigmentarea şi a acestei ultime fâşii de piele ? Sau e numai un pretext ? Dar pentru ce pretext? Pentru că, slavă Domnului, de multe ori tricourile nu ascund destul din ce-ar trebui să ascundă...”

O noapte cu lună plină la Mamaia

Mamaia
Puțin "rouge" nu strică
S'a înnoptat deabinelea. Soarele — înroşind zarea cu ruşinea lui — s'a dus să se culce, ca un copil care nu şi-a învăţat lecţia. În locul lui, din partea cealaltă, s'a ridicat luna. E mare şi rotundă. Şi priveşte atât de blând...
Luna mi-e cea mai bună prietenă.E atât de înţelegătoare, încât nu-i ascund, niciodată, nimic din ce mi se întamplă. Oricât aş fi de trist, oricât de vesel. O aştept seara, îi povestesc totul şi ea îmi dă, cu bunătate, o mână de resemnare şi de mângâiere, un sfat de zădărnicire a tuturor lucrurilor şi oamenilor.
Ştiu că mulţi o socotesc rea. Alţii spun că ar fi moartă de mult. Ba un rău de poet — nu se putea să nu fie francez ! — a asemănat-o cu un cadavru care rătăceşte prin ceruri, furând lumină de la soare şi încercând să înşele muritorii.
Dar n'au dreptate. Luna e bună şi trăieşte. Odată, am văzut-o plângând. Era într'o seară pe mare, când eram amărat cum n'am mai fost... s'a ridicat, mai mare de durere ca niciodată... îi curgeau, din ochi, două şiroaie de lacrimi... şi unde picau, se năşteau, din mare, valuri, albe care veneau până la luntrea mea, să o legene cu plânsul ei...cu plânsul care nu-mi putea ajuta...
Cât de fericit trebuie să fi fost Victor Hugo ân noaptea în care „La lune etait sereine / Et jouait sur les flots...
De la zece seara în sus, pe terasele restaurantului se dansează. Când perechile obosesc, nisipul şi răcoarea mării sunt atât de îmbietoare, încât nimeni nu le refuză.Iar intunericul e un imens „separeu"...
Am plecat târziu din Mamaia. Şi am plecat pentru a mă întoarce iar să văd răsărind soarele din mare. De astă dată, eu rugasem pe o fată cu ochii din coajă de castan, cu părul bătând a noapte şi a rugină şi cu fruntea albă în lumina lunei.
Ne-am întâlnit, încă pe intuneric, pe malul mării. Nu mi-era nici frig, nici somn, nici foame. Iar când a răsărit soarele...
... Când a răsărit, probabil dormeam. Căci m'am deşteptat, la zece dimineaţa, într'o cameră a hotelului Bristol, mai departe decât oricând şi de el şi de razele lui... Căci şi la Constanţa, ca oriunde, fericirea nu există pentru ochii deschişi. Dar asta, cum spune Kipling, e altă poveste...”

Promisiunea reîntoarcerii

Mamaia - plaja 1935
Reporterul Gh. Tari la Mamaia
Sunt iar în Bucureşti.
Cerul e de turbă. Asfaltul moale.E cald şi plămânii, învăţaţi prost, refuză să tragă aerul greu şi fierbinte. Cum de am putut sta toată vara în arşiţa pe care casele o feresc să se piardă ?
Dar Sâmbătă plecăm iar.
Căci mergem împreună, fată blandă cu mijlocul plăpand şi ochii de cicoare, nu ?

Gândeşte-te...
Cerul e albastru...

Marea e verde...
Viaţa e frumoasă...
Cum plecăm ?



Sursa: articolul “Trei zile la mare semnat Gh.Tari publicat în “Realitatea ilustrată”  numărul din 11septembrie 1935