Reda-i copilaria lui Stefanut

sâmbătă, 1 februarie 2014

A murit Maximilian Schell la 83 de ani


Fallece Maximilian Schell


El actor austriaco Maximillian Schell, reconocido por su trabajo en 'Judgment at Nuremberg' ('¿Vencedores o vencidos?'), que le valió un Oscar en 1961, murió esta madrugada a los 83 años en una clínica de Innsbruck, a raíz de "una enfermedad repentina y grave", informó su agente, Patricia Baumbauer.
Schell, que nació en 1930 en Viena, emigró a Suiza en 1938, tras la anexión de Austria por la Alemania nazi, y obtuvo en 1961 el Globo de Oro y el Óscar al mejor actor protagonista masculino por su papel en "Judgment at Nuremberg", donde encarnó al abogado defensor del nazi Hans Rolfe
Esa película recreaba los juicios de Nuremberg en el que se juzgó a los jerarcas nazis por genocidio y crímenes contra la humanidad durante la Segunda Guerra Mundial.
Schell también logró otras dos nominaciones al Óscar, una como mejor actor por "El hombre de la cabina de cristal", en 1976, y otra al mejor actor de reparto por "Julia", en 1978.
El primer papel en el que alcanzó fama internacional fue con "El baile de los malditos", de 1957.
El actor, hermano de Maria Schell, participó en conocidas películas como "La Epopeya de Bolívar", "Topkapi", "The Black Hole", "Deep Impact" y "Candles in the Dark".

Nacido en una familia de tradición intelectual -era hijo del poeta y escritor suizo Hermann Ferdinand Schell y la actriz austríaca Margaret Noe Von Nordberg- descubrió a una edad muy temprana su vocación por la actuación.
Como actor participó en más de 90 películas, hizo incontables papeles teatrales y también fue productor y director de cine.

elmundo

Descanse en paz, mi pésame a familia, seres queridos y amantes del cine y teatro
impresiones.blogspot.com

:)))


Angela Similea Evanghelina

Nicolae Vulovici (1877-1916)


Viteazul capitan poet N.Vulovici



Primul razb.mondial Romania !

Armata a patra română, numită de Nord (Miazănoapte), pătrunse din Moldova în Ardeal. Duşmanul i se împotrivi cu tărie la Mercuria Ciucului, unde muri moarte de viteaz şi căpitanul poet, N. Vulovici, lovit de un glonţ în frunte, după cum îşi dorise în una din poeziile sale vitejeşti:

De-a fi să mor, Tu Doamne dă-mi
O moarte vitejească.
Un glonte în floarea din chipiu
În lupte mă izbească!
Nu vroiu să mor pe căpătâiu
Cum mor toţi nevoiaşii!
Pe-oţele sau pe-un muşuroiu
Adorm de veci ostaşii!
Schilavu-mi trup înfăşurat
În pânză tricoloră
Mi-l plângă trâmbiţaşii mei,
Nu mamă, nu suroră...
Cu coif, cu armele gătit,
Un mire – ales de moarte –
Nu cioclii pe grumazul lor:
Soldaţii să mă poarte!

:))))


Finlandezii

Cum i-au spus finlandezii “NU!” lui Stalin

autor: FrontPress 01.02.2014

finlandezRăzboiul sovieto-finlandez rămâne şi astăzi una dintre multele lacune din istoria URSS. Făcea parte cucerirea Finlandei dintr-un plan secret al lui Stalin de refacere a Imperiului Rus sau evenimentele din 1939-1940 au fost rezultatul unei comunicări defectuoase între cele două guverne? A sperat Stalin că „aurul baltic” îl va feri de un atac al Germaniei asupra statului pe care îl conducea? Un eşec anunţat pentru Moscova, o pagină de glorie pentru Helsinki – Războiul de iarnă a demonstrat că şi lui Stalin i s-a putut spune „Nu!”.
Renaşterea Imperiului
Nicicând în istoria Rusiei spaţiul, ca idee – forţă, nu a fost atât de important ca în toamna anului 1939, odată cu izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial. Dorinţa liderului sovietic de a călca pe urmele înaintaşilor săi „imperialişti” nu era străină de cuvintele pline de însemnătate scrise de Gogol cu un veac în urmă: „Rusia! (…) Ce prevesteşte, oare, acest spaţiu infinit? Şi tu, o Rusia, vei spulbera totul în calea ta, asemenea unei troici pe care nimeni nu o poate depăşi – drumul fumegând, podurile ce murmură sub roţile tale…” (Nikolai V. Gogol, Suflete moarte, 1842). În planurile sovietice imperialismul părea să se confunde cu Realpolitik, având în vedere că „spaţiul” trebuia să îi aducă lui Stalin deopotrivă securitate şi prestigiu. În august 1939, Moscova dorea să îşi menţină aparenţa unui actor internaţional paşnic, direcţiile urmate în politica externă fiind pe deplin motivate de războiul extrem care se prefigura şi de care aceasta dorea să se ţină departe: a) asigurarea securităţii la frontierele vestice ale Uniunii Sovietice, prin crearea unui brâu de securitate şi b) apărarea URSS de o eventuală „încercuire”, fie capitalistă (a democraţiilor occidentale), fie fascistă (Stalin privind alianţa cu Germania doar ca pe o soluţie temporară care îi permitea să tragă de timp pentru a-şi întări frontul intern).
foto_corbis_photoland_images_HU028794Cele două obiective aveau să fie îndeplinite parţial încă din momentul semnării Pactului Molotov-Ribbentrop, la 23 august 1939. Ascunzându-se în spatele necesităţii acute de securitate, Stalin putea privi cu încredere către renaşterea Imperiului, un înalt ideal pe care îl va urmări pe tot parcursul „domniei” sale la Kremlin şi care va înspăimânta, pe bună dreptate, tabăra occidentală a Războiului Rece, în a doua jumătate a secolului XX. Prin Pactul de neagresiune sovieto-german, completat prin cele două protocoale adiţionale secrete, Uniunii Sovietice i se confirma supremaţia în statele baltice (Finlanda, Estonia, Letonia, Lituania), în jumătatea estică a Poloniei şi asupra Basarabiei. Folosindu-se de strategia securităţii prin teritoriu[1], Stalin câştiga siguranţa frontierelor vestice şi, totodată, posibilitatea reîntregirii „infinitului spaţiu”, un laitmotiv nelipsit din operele clasicilor ruşi. Acordul consfinţea linia frontierei de nord sovieto-germană pe fluviile Narva, Vistula şi San, prin tratatul din septembrie (*Tratatul de prietenie şi delimitare a frontierei) Uniunii Sovietice oferindu-i-se mână liberă în Lituania, în schimbul cedării Germaniei hitleriste a regiunilor poloneze ale Varşoviei şi Lublinului.
Aurul baltic
Invadarea Poloniei de către Wermacht, la 1 septembrie 1939, urmată de intrarea trupelor sovietice în teritoriile estice poloneze două săptămâni mai târziu (17 septembrie), a reprezentat primul pas către îndeplinirea dezideratelor în materie de securitate a puterii sovietice. Victoria rapidă asupra polonezilor a încurajat conducerea de la Kremlin să se îndrepte spre coastele Balticii, ale cărei ape au reprezentat pentru Rusia o adevărată comoară, pentru a-l cita pe Ţarul Ivan al IV-lea, încă din secolul al XV-lea.
Pentru Uniunea Sovietică, aşa cum fusese şi pentru Imperiul Rus până la destrămarea sa, controlul asupra statelor baltice era una dintre necesităţile vitale de securitate şi apărare în faţa unui posibil agresor, care ar fi putut folosi teritoriile ţărilor învecinate pentru a lansa un atac asupra Moscovei. Măcinată de „sentimentul instinctiv de insecuritate”, analizat excelent de George Kennan, Moscova nu a ezitat să impună prin forţă guverne-prietene statului sovietic în Lituania, Letonia şi Estonia. Temându-se de o intervenţie armată sovietică, Estonia, la 23 septembrie 1939, Letonia, la 5 octombrie 1939, şi Lituania, la 11 octombrie 1939, au semnat împreună cu Uniunea Sovietică tratate de asistenţă mutuală, prietenie şi ajutor reciproc, inclusiv militar. Acelaşi scenariu trebuia urmărit şi în cazul Finlandei, a cărei poziţie geostrategică i-ar fi adus lui Stalin siguranţa coastei sudice a Golfului Finic şi o extindere a zonei controlate de flota sovietică în Marea Baltică. Cu puţin timp înainte de începerea negocierilor cu guvernul finlandez, un studiu al Comisiei navale sovietice de război atrăgea atenţia Kremlinului asupra pericolului ca teritoriul Finlandei să devină o bază de atac împotriva Uniunii Sovietice. Deloc surprinzător, având în vedere că Moscova urmărea încă de la venirea la putere a lui Hitler menţinerea Germaniei departe de zona baltică, ofiţerii sovietici nu făceau referire doar la iminenţa unei „încercuiri capitaliste”, ci şi la posibilitatea unui atac coordonat de proaspătul partener german, chiar de pe malul finic al Balticii. Planul pentru o posibilă intervenţie a Armatei Roşii pe teritoriul finlandez fusese conturat – cu trei luni înainte de demararea discuţiilor cu cabinetul lui Kajander! – de B. Shaposhnikov, şeful Statului Major sovietic, sub atenta supraveghere a lui Stalin.
dNegocierile sovieto-finlandeze au început de-abia după intrarea definitivă a Poloniei în sfera de influenţă sovietică (22 septembrie 1939), deşi ambasadorul Finlandei la Moscova, Yrjö-Koskinen îi propusese vice-comisarului sovietic de la Externe, Vladimir Potiomkin, reluarea discuţiilor între cele două guverne încă de la 11 septembrie. Finlanda nu era în măsură să ducă un război cu o mare putere, asemenea Uniunii Sovietice, considera liderul Kremlinului. Evenimentele din toamna-iarna anului 1939 aveau să îi arate lui Stalin că puterea unui stat nu se măsoară întotdeauna doar în capacitatea militară şi economică, ci şi în „cantitatea” şi „calitatea” sentimentului naţional. „Buturuga mică”, sprijinită de un înflăcărat sentiment finlandez anti-sovietic, avea „să răstoarne carul mare”. De altfel, la sfârşitul războiului cu Finlanda, Stalin s-a convins că cea mai puternică armă împotriva adversarului nu este forţa militară (deşi aceasta este, bineînţeles, decisivă), ci câştigarea suportului maselor, o tactică pe care o va folosi cu succes în timpul Marelui Război pentru Apărarea Patriei.
Dialogul surzilor
Prima rundă a negocierilor sovieto-finlandeze a fost un real eşec, ambele tabere fiind convinse că nu este timpul concesiilor. În timp ce delegaţia finlandeză, condusă de Juho K. Paasikivi (ambasadorul Finlandei în Suedia) primise instrucţiuni clare de la Ministrul de Externe de la Helsinki, Eljas Erkko, să nu pună în discuţie cedarea de teritorii în Istmul Karelian sau crearea de baze militare sovietice în Insulele Aland şi Suursaari sau în Peninsula Hangö, precum şi refuzul categoric de a semna un tratat de asistenţă mutuală cu Moscova, delegaţia sovietică, aflată sub coordonarea maestrului de ceremonii Stalin, a insistat asupra necesităţilor de securitate ale URSS. Acestea nu puneau în pericol independenţa statului finlandez, susţineau reprezentanţii sovietici, Molotov şi Potiomkin, ci, mai mult, respectau dorinţa Finlandei de a rămâne neutră în prezentul război. Cu alte cuvinte, Uniunea Sovietică nu urmărea o reluare a politicii ţariste şi nici crearea unui nou Ducat al Finlandei, asemenea celui instituit de Alexandru I în timpul Războaielor napoleoniene. Stalin cerea omologilor finlandezi acceptul asupra încheierii unui pact asemenea celor semnate cu Estonia, Lituania şi Letonia, cedarea Insulelor din Golful Finic şi a unor teritorii din Istmul Karelian şi din Peninsula Rîbacii, necesare creării unei zone defensive lărgite în jurul oraşelor-port Leningrad şi Murmansk. Liderul de la Kremlin îşi asigura astfel partenerul de discuţii de bunele sale intenţii: securitatea statului sovietic însemna şi securitatea Finlandei. În pofida faptului că o parte a conducerii de la Helsinki, reprezentată de generalul Mannerheim şi ministrul Comerţului, E. Tanner, considera că unele dintre cererile sovietice sunt îndreptăţite, delegaţia finlandeză nu a acceptat propunerile Moscovei nici în cea de-a doua etapă a negocierilor (21-23 octombrie). Stalin ştia că o invazie a Armatei Roşii i-ar fi adus oprobriul comunităţii internaţionale şi poate implicarea în război, un scenariu pentru care opinia publică sovietică nu era încă pregătită. Liderul autoritar făcuse tot posibilul pentru a crea o imagine a URSS de „campioană a păcii”, imagine care o scutise până acum de o inutilă vărsare de sânge. De aceea, la 23 octombrie Stalin mai făcea o ultimă încercare, propunând delegaţiei finlandeze să accepte concesionarea Peninsulei Hangö şi Rîbacii, în schimbul cedării districtelor kareliene din Repola şi Porajärvi şi a asigurării că numărul trupelor Armatei Roşii dispuse în bazele din Hangö va fi redus . De pe un alt ţărm al Balticii, oficialii finlandezi erau încrezători în forţele proprii, mai ales că rapoartele primite de la serviciile de informaţii înfăţişau o Armată Roşie slab pregătită şi cu moralul scăzut, incapabilă să răspundă idealurilor expansioniste ale Comandantului Suprem, Stalin. Totodată, semnalele primite de la Berlin erau favorabile finlandezilor, Germania trimiţând nave în Golful finic. În acest timp, Kirill Meretskov, Comandantul forţelor militare din Districtul Leningrad – care urma să coordoneze viitorul atac asupra teritoriilor finlandeze – punea la punct ultimele pregătiri pentru invazia sovietică.
În viziunea lui Stalin, forţele corelate ale Armatei Roşii (terestre, aeriene, navale) trebuiau să anihileze rapid armata finlandeză, guvernul de la Helsinki urmând să accepte imediat cererile Moscovei şi, odată cu acestea, controlul politic sovietic. Războiul sovieto-finlandez a început, astfel, având la bază un calcul greşit: pe de o parte, Finlanda nu a crezut nicio clipă că Uniunea Sovietică se va aventura într-un război fără a fi pe deplin pregătită pentru acesta, iar, pe de altă parte, Stalin nu şi-a imaginat niciun moment că armata şi poporul finlandez sunt capabili de o asemenea rezistenţă în faţa colosului sovietic.
Războiul de iarnă: un eşec anunţat?
Oricât de mult şi-ar fi dorit să facă abuz de forţă în cazul Finlandei, Stalin nu şi-a exteriorizat nici de această dată mânia, preferând să dea ţării pe care a condus-o iluzia victimizării. Având în vedere că relaţiile dintre cele două state aflate într-un conflict latent erau încă sub auspiciile unui tratat de non-agresiune semnat în 1932, Armata Roşie nu putea ataca Finlanda fără o denunţare prealabilă a pactului de către URSS. Soluţia era, în acest caz, să îi fabrice Finlandei o imagine a agresorului, care ar fi motivat în ochii opiniei publice ofensiva sovietică. În după-amiaza zilei de 26 noiembrie, „incidentul” necesar punerii în aplicare a planului Kremlinului a avut loc lângă Mainila, o localitate de graniţă din Istmul Karelian. Molotov l-a anunţat pe reprezentantul Finlandei la Moscova, Yrjö-Koskinen, că forţele finlandeze au atacat baza sovietică, un număr de soldaţi sovietici fiind ucişi. Comisarul sovietic cerea, astfel, ca trupele finlandeze să fie retrase de la graniţă. La 28 octombrie Molotov a anunţat că URSS denunţă tratatul cu Finlanda, având în vedere că aceasta, prin acţiunile recente, punea în pericol siguranţa Leningradului, şi astfel, a întregului teritoriu al Uniunii Sovietice. După nici 48 de ore, Districtul Militar Leningrad primea ordinul de atac, la orele 00:15, în dimineaţa zilei de 30 noiembrie. „Mergem în Finlanda nu drept combatanţi”, susţinea Meretzkov în comunicatul final adresat trupelor sale înainte de startul ofensivei, „mergem ca prieteni şi ca eliberatori, să scăpăm poporul finlandez din ghearele capitaliştilor şi moşierilor. Noi nu suntem împotriva poporului finlandez, ci împotriva guvernului Kajander-Erkko, care împresoară poporul finlandez şi provoacă războiul cu Uniunea Sovietică”[2].
foto_corbis_photoland_images_NA004385bbAtunci când a decis să recupereze prin forţa armelor ceea ce el considera că era un drept al statului pe care îl conducea, Stalin s-a bazat pe numărul impresionant al soldaţilor Armatei Roşii şi pe superioritatea armamentului de care aceştia dispuneau. A omis să ia în calcul rapoartele nefavorabile, ca acelea care făceau referire la slaba pregătire atât a soldaţilor tineri, cât şi a ofiţerilor nou puşi în funcţii după „reformarea” Armatei, în 1937-1938, în urma căreia alături de mareşalul Tuhacevskii au fost omorâţi, arestaţi sau demişi – în timpul represiunii comandate de Stalin – aproape 40 000 de comandanţi de armată şi până la 3000 de comandanţi de nave. Lipsa de experienţă a ofiţerilor de comandă şi instituirea unui aprig control politic direcţionat de la Kremlin aveau să fie decisive pentru sovietici în Războiul de iarnă. Pe de altă parte, de această dată „victima” nu era tocmai un adversar uşor de învins, în ciuda inferiorităţii numerice (450 000 de soldaţi sovietici împotriva a puţin peste 250 000 de soldaţi finlandezi).
Cel puţin în prima etapă a desfăşurării ostilităţilor, armata finlandeză s-a bucurat de patru avantaje:
a) condiţiile meteorologice, defavorabile Armatei Roşii care nu era pregătită să lupte asemenea finlandezilor în echipamente de zăpadă de camuflaj şi pe schiuri;
b) teatrul de luptă – pădurile acoperite de zăpadă, lipsa drumurilor şi a căilor ferate;
c) susţinerea necondiţionată a întregului popor finlandez şi convingerea acestuia că luptă împotriva unui vechi şi aprig duşman;
d) faptul că oficialii militari finlandezi nu au permis un posibil atac surpriză al sovieticilor, aceştia recurgând la o mobilizare rapidă, încă din timpul negocierilor.
Stalin considera că efortul militar trebuia dublat şi de unul politic, care să contribuie la câştigarea suportului masei populare finlandeze, astfel încât a recurs la crearea unui guvern „popular democratic” , sub conducerea lui Otto Wille Kuusinen, la Terijoki (Zelenogorsk), o localitate de graniţă ocupată de sovietici. La începutul lunii decembrie Molotov a semnat cu nou-înfiinţata Republică Democrată Finlandeză un pact de asistenţă mutuală şi prietenie, prin care Uniunea Sovietică primea un teritoriu din istmul Karelian însumând 4.000 km2, concesionarea peninsulei Hangö şi cedarea insulelelor din Golful Finlandei. În viziunea liderilor de la Kremlin toate acestea urmau să se întâmple în cel mai scurt timp – odată cu acutizarea luptei de clasă din Finlanda şi capitularea armatei „capitaliste”, Republica Democrată Finlandeză trebuia să adopte modelul sovietic şi să acţioneze la ordinele Moscovei.
skiisandgunsFinlanda devine simbolul luptei anti-sovietice: cum i s-a spus „Nu!” lui Stalin
Pe câmpul de luptă şi în casele finlandezilor lupta părea să fie deja câştigată de armata lui Mannerheim. Unul dintre factorii care îi făcea pe finlandezi să fie încrezători în succesul lor era complexul de fortificaţii finlandez (221 de fortificaţii, majoritatea amplasamente de artilerie), cunoscut sub numele de „Linia Mannerheim”. Acesta, departe de a se ridica la standardele Liniei Maginot, acoperea aproximativ 100 kilometri de front, între Golful Finic şi Lacul Ladoga, de-a lungul Istmului Karelian. Având în vedere că încercările iniţiale repetate ale armatelor lui Kliment Voroşilov de a trece peste Linia Mannerheim au cunoscut un eşec umilitor, Stalin începuse, încă de la jumătatea lunii decembrie, să fie îngrijorat, „chiar furios”, îşi aminteşte Hruşciov. În ianuarie 1940, Voroşilov a fost înlocuit cu Şapoşnikov, Comandantul Statului Major al Armatei Roşii şi un om de încredere al lui Stalin. Însă, în pofida reorganizării conducerii armatei, situaţia de pe front nu părea să se îmbunătăţească pentru soldaţii sovietici, care se confruntau cu o nouă problemă: slaba calitate a comunicaţiilor.
Trupele finlandeze, echipate în costume de camuflaj şi beneficiind de un antrenament potrivit pentru o luptă pe schiuri, într-un teritoriu împădurit, câştigaseră deja simpatia opiniei publice internaţionale. În iarna anului 1939, în Finlanda se aflau nu mai puţin de 300 de jurnalişti străini care le vorbeau celor de acasă de brava rezistenţă a tinerilor în alb. Implicarea activă în luptă a populaţiei civile finlandeze împotriva „duşmanului rus (sovietic)”, prin organizaţiile de voluntari – femei şi copii care nu au ezitat să îi susţină pe cei aflaţi pe front prin orice mijloace, inclusiv prin tricotarea de pulovere şi şosete- a reprezentat un alt element care a dus la crearea unei imagini mitice a poporului finlandez. Mica naţiune din Nordul Europei părea că vrea să dea o lecţie tuturor celor ameninţaţi de puterea Imperiului Roşu. Oamenii din întreaga lume aflau acum din presă cum i se poate spune «nu» lui Stalin. După Bătălia de la Suomussalmi (ianuarie 1940), soldată cu distrugerea a două divizii sovietice şi cu izolarea a altor două în zona Lacului Ladoga, la Kremlin situaţia devenea din ce în ce mai tensionată, iar sarcasmul lui Stalin nu putea fi decât semnul disperării: „ Acolo zăpada este adâncă; trupele noastre trebuie să mărşăluiască prin ea”, povestea Stalin, „acolo sunt multe unităţi de ucrainieni. Aceştia întreabă în ucraineană: «Unde sunt aceşti finlandezi?» Deodată, din flanc vine o cascadă de gloanţe. Oamenii noştri sunt la pământ. Finlandezii au ales o tactică de luptă deosebită în pădure: ei se caţără în pini [copaci], se camuflează în spatele crengilor, se îmbracă în haine albe sau costume de camuflaj, şi devin, astfel, complet invizibili. Când oamenii noştri se apropie, aceştia îi împuşcă din copaci. Aceşti trăgători sunt numiţi «cuckoos». Şi, din nou, ucrainienii întreabă – bineînţeles, în ucraineană- «Unde sunt aceşti cuckoos? Unde sunt aceşti cuckoos?»”[3]
Experienţa înfrângerii – cheia succesului URSS din Al Doilea Război Mondial
Sovieticii păreau să înveţe repede din propriile greşeli, astfel încât în februarie s-a hotărât iniţierea unei ofensive puternice în Istmul Karelian, sub coordonarea mareşalului S. K. Timoşenko. Era în joc siguranţa statului sovietic, însăşi existenţa sa, mai ales că Hitler părea să aibă cel mai mult de câştigat de pe urma unei înfrângeri a Armatei Roşii. Cum ar fi putut face faţă Uniunea Sovietică unui atac al Wermacht-ului dacă nu putea învinge o armată de dimensiunile celei finlandeze? Douăzeci şi trei de divizii, echipate cu o artilerie şi tancuri moderne ameninţau acum cele nouă divizii finlandeze din Istmul Karelian. După trei zile, în sfârşit, sovieticii reuşeau să treacă de Linia Mannerheim. Armata finlandeză, slăbită şi lipsită de resursele financiare necesare continuării luptei a trebuit să accepte victoria trupelor sovietice. Având în vedere că ajutorul englez şi francez promis era condiţionat de o posibilă implicare a Finlandei în războiul cu Hitler, guvernul lui Risto Ryti a fost nevoit să încheie o pace defavorabilă statului său, însă fără a-şi „preda” independenţa şi instituţiile democratice. La primele ore ale zilei de 13 martie, Ryti semna tratatul de la Moscova, prin care Finlanda se obliga să cedeze Uniunii Sovietice peninsula Hangö (prin concesionare pentru treizeci de ani), aproape tot teritoriul Istmului Karelian (inclusiv oraşul Vîborg – aproape o zecime din capacitatea sa teritorială şi industrială), partea finlandeză a peninsulei Rîbacii, insulele din Golful Finic (Suursaari, Tytärsaari, Lavansaari și Seiskari), precum şi un teritoriu din regiunea Salla. Uniunea Sovietică îi restituia Finlandei oraşul Petsamo.
Stalin pierduse pentru moment iluzia vechiului Imperiului şi respectul comunităţii internaţionale, dar câştigase, prin acel „nu” categoric al demnităţii, rostit din inima Finlandei, o lecţie extrem de valoroasă – experienţa înfrângerii, cea care va fi decisivă în momentul atacului german surpriză din 22 iunie. De Elena Ioana Secu – Historia

Destin

 

Destinul trist al unei regine

Nu toate visele implinite cu fetiţe orfane care visează să devina regine au un final fericit. Ne-o dovedeşte destinul Nataliei  – domniţa Dudu cum i se spunea acasă – cea care se trăgea dintr-o veche familie de boieri din nordul Moldovei, Kesco. Natalia s-a născut in Florenţa in anul 1859 . Rămâne de mic copil orfană şi este crescută de unchiul ei Constantin Moruzi  şi de soţia acestuia, printesa Catinca. Micuţa Natalia Kesco şi-a petrecut copilăria în Moldova, la Bujor, apoi la conacul din Dănuţeni (de dincolo de Stânca Roznovăneştilor, pe malul Prutului) dar şi in Iaşi (oraşul bunicilor), Odessa (locul in care au fost inmormântaţi părinţii ei) sau în Viena ( oraşul de suflet al familiei). A fost una dintre multele fetiţe care visau sa devină regine. Încă din copilărie, la toate întrebările despre ce işi dorea să ajungă  răspundea la fel: "Voi creşte mare şi voi fi regină". Visul i s-a îndeplinit dar, avea să mărturisească mai târziu,  coroana nu i-a adus fericire.

Natalia Kesco

A fost educată într-o mănăstire catolică şi lansată în lumea mondenă la Viena, unde apariţia ei a produs impresie şi prinţul sârb Milan Obrenovici (descendent si el al unei familii din Moldova – fiind fiul Mariei Obrenovici amanta domnitorului Alexandru Ioan Cuza ) "a pus ochii" pe ea. Mai târziu, gurile rele afirmau că, de fapt, prințul ar fi fost vrajit nu doar de frumuseţea basarabencei ci si bogăţiile ei nenumărate. Natalia Kesco, care avea doar 16 ani, se căsătorește cu prințul Milan Obrenovici în catedrala din Belgrad la 17 octombrie 1875.

Regina Natalia a Serbiei - nepoata Marghioliței Roznovanu

“Mireasa s-a prezentat intr’o rochie albă, inchisă, purtând în păr o mică coroană de mărgăritare (…) Când soții urmau in timpul ceremoniei pe Mitropolit, trena Domniței s’a incurcat, din cauza unui servitor mai neîndemânatec; sora mai mica a Nataliei a scos lumea din încurcătuăa, eliberând trena rochiei, si cu mândrie a dus-o mai departe.Totuși,s’a obsevat acest semn prevestitor de nenoroc pentru Domniță.”

Regele Milan si Regina Natalia 
Un an mai târziu, la 14 august 1876 – la 17 ani – Natalia are un baiat, Alexandru. La 6 martie 1882 Serbia a devenit regat iar Natalia regină. Foarte repede insă Natalia Obrenovici află că viața de regină nu este atât de frumoasă pe cat pare. Soțul ei “schimba tot asa de des miniștrii, ca si amantele”, scandalurile de la Curtea Regala din Belgrad făcând in acea vreme deliciul periodicelor europene.Natalia mărturisea că ”nu mai putea ascunde lacrămile sub masca unui surâs”.
La un bal pe care Milan Obenovici vrea să-l deschidă dansând cu o curtezană se produce un scandal imens care este urmat de o ințelegere intre soti, Natalia părăsind Serbia împreună cu fiul ei Alexandru, pe care il crește departe de soțul său, în Franța si Germania.Ea avea dreptul să locuiască în Serbia doar pe timpul verii. Milan Obrenovici face insă in așa fel incât un nou Mitropolit al Serbiei (numit chiar de el in acel an) să confirme divorțul cerut de Rege. O delegație a regelui îl ia cu forța pe fiul Nataliei, prințul moștenitor Alexandru, care este dus in Serbia.
Regele, Regina si Printul Alexandru
In 1889 regele Milan al Serbiei este silit să abdice și Alexandru la doar 13 ani devine rege. Țara este condusă de o regență iar Natalia primește dreptul să se reîntoarcă în Serbia. Doar pentru un scurt timp insă. În urma unei legi adoptate de parlamentul sârb  părinților  regelui li se interzice sederea in Serbia iar în noaptea de 6 mai 1891 Natalia , „escortata de armată, a fost silită pentru a doua oară să părăsească copilul și țara.“
Doi ani mai târziu Regele Alexandru preia conducerea țării si redă drepturile luate mamei sale care se reîntoarce în țara sa de adopție iar divorțul este anulat. Din păcate, din cauza unei legături a tânărului Rege cu doamna de onoare a Reginei Natalia, Draga Masin,între mamă si fiu se produce o nouă ruptură. Regele devine foarte repede foarte nepopular datorită aroganței sale iar in anul 1903, într-o noapte de iulie, o conspirație formată din ofițeri pătrund în palatul regal și îl omoară. Regina Natalia Obrenovici află știrea din ziare:
La Biaritz, din balcon,- povestește Monseigneurul Vladimir Ghica – Regina Natalia aude strigătul vânzătorului de ziare. Iată, în fața ei, in salon, acest tânăr  vânzător îi intinde gazeta. Încă doi pași, și Regina cade sdrobită de durere.”
În urma pierderi fiului , Natalia Obrenovici se retrage din viața publică , își împarte averea între Universitatea din Belgrad, bisericile și mănăstirile din Serbia și  se convertește la catolicism la 12 aprilie 1902 în biserica sanatoriului Cazin-Perrochaud de la Berck-Plage în departementul Pas-de-Calais. Își petrece restul vieții în Franța. Moare în 1941 la St. Denis (Franța). Publică la Paris  “Memorile Nataliei – Regina Serbiei”, iar la St. Petersburg, nuvela autobiografică – ”Mama”. În primăvara anului 1941 în sudul Franţei moare Natalia Obrenovici. A fost înmormântată în cimitirul din Lardy, o localitate la 37 km sud-vest de Paris.

Natalia Kesco- Obrenovici

Citatele din text sunt din volumul : “Profiluri de ieri şi azi”  - Gheorghe Bezviconi, 1943
deieri-deazi.blogspot.com

vineri, 31 ianuarie 2014

Un banc...


Iubitule, îmi iei alt telefon mobil, te roooog?! - Păi, celălalt ? - Celălalt îmi ia o tabletă!
 

:)))


M-am risipit




   de Sanda Nicucie

M-au viscolit şi ierni şi timp şi viaţă
În graba lor furtuni m-au tot cernut,
De-ar fi să plâng, mi-e lacrima de gheaţă,
M-am risipit, m-am adunat, şi-atât.

Am strâns mereu în pumnul meu averi,
Trufaş stăpânul lumii m-am crezut,
Pe umeri aplecaţi, ducând poveri
M-am risipit, m-am adunat, şi-atât.

Si am visat, pân-au rămas doar- vise
Nici nu mai ştiu prea bine ce am vrut
Trecut-au anii, tâmplele mi-s ninse
M-am risipit, m-am adunat, şi-atât.

Iar azi, când tu îmi baţi in suflet iară
Iubirii să-i mai facem legământ…
Nu stiu de iei, sau pui altă povară
M-aş aduna, de-aş şti pe unde sunt.
khaled benjelloun originally shared  
Italian Figurative Painter- "Gianni Strino 1953"

Inventii

"Poporul secuiesc” si “Pamantul secuiesc” – inventii ale extremismului unguresc din Romania!

autor: FrontPress 31.01.2014

secui ND2009, Marsul Noii Drepte din Brasov de 1 Decembrie: Banner cu mesajul “Secuii nu sunt maghiari”
Suntem în 2014. De aproape două decenii nu auzim altceva decât cele două „arii” false şi mincinoase ale extremismului unguresc din România: „Poporul secuiesc” şi „Pământul secuiesc”! Ajunge! Ne-am săturat! Plăsmuiri fariseice, născute din minţi înfierbântate şi spirite machiavelice!
„Popor secuiesc”?… „O grupare etnică” (Ion I. Russu), deznaţionalizată, gălăgioasă, transformată de şovinsimul şi extremismul ungureasc în masă de manevră, folosită împotriva românilor, cu care secuii cei adevăraţi – nu cei maghiarizaţi până-n măduva oaselor, de azi – au avut, de-a lungul vremii, relaţii dintre cele mai apropiate, fiindcă așa „cu secuii avem o simbioză, adecă o viaţă împreună; cu ungurii numai o vecinătate”, cum scria Nicolae Iorga.
„Pământ secuiesc”? Un fel de „insulă a şerpilor” în mijlocul României geografice! „Pământul nostru natal este Pământul Secuiesc”, striga Santha Pal Vilmoş, fost preşedinte al judeţului Harghita. De unde l-or fi adus oare?.. De unde au venit? Greu de spus. Nu ştiu nici acei ,,istorici” care au ,,croit” o „Istorie a Secuilor”! Unde s-au aflat ei până în secolul XII, când au ajuns aici unde se află acum? Nu se ştie! Trecutul lor s-a pierdut în negurile îndepărtate ale istoriei. Dar şi în nişte fantasmagorii născocite de-a lungul vremii, care au la bază inspiraţii cu iz folcloric. Oricum, acela era „pământ secuiesc natal”! În nici un caz nu cel pe care, întâmplător, trăiesc acum.
Cum poate să afirme cineva că „pământul nostru natal este pământul secuiesc”? despre un teritoriu pe care, printr-o conjunctură istorică, secuii s-au aşezat, venind cine ştie de unde? Pe bună dreptate Ion I. Russu afirmă că „secuii nu pot fi consideraţi decât fiind nişte colonişti ai regelui Ungariei, aduşi şi îngrămădiţi peste un substrat de populaţie băştinaşă, rărită din cauza năvălirilor”
„Aduşi şi îngrămădiţi” în partea de est a Ungariei, care şi pe vremea aceea se numea Transilvania şi era voievodat, secuii au fost repede asimilaţi şi în totalitate maghiarizaţi, aşa cum s-a încercat şi cu alte etnii, cu care ungurii s-au aflat în contact. Numai că acelea, având „rădăcini aici”, aşa cum vor să ne înveţe unii, cu referire la secui, fiind cu mult mai numeroase, au fost mai greu „rupte” de la rădăcinile lor etnice, pe câtă vreme secuii, venetici şi puţini, neavând nimic care să-i lege de pământul pe care au ajuns din întâmplare, nici cu neamurile din jurul lor, au fost deznaţionalizaţi rapid, pierzându-şi limba şi toate celelate trăsături. Astfel că azi a apărut o „etnie” nouă, inventată de „cei care s-au căţărat în spatele lor” (a secuilor) şi vorbesc în numele lor: etnia de secui-maghiar!
Deci, extremismul unguresc din România vrea, cu orice preţ, să ne determine să credem că pământul pe care s-au aşezat secuii, este un „pământ natal, secuiesc”, aşa că el nici nu face parte din teritoriul României. Întorcându-ne iarăşi în istorie, la acel secol al XII-lea, când au venit aici secuii, oare chiar nu or fi găsit pe nimeni,?.. Erau nişte pământuri pustii, „pe care ei le-au luat în proprietate”? Istoricul ungur Huszti Andraş ne spune cu totul altceva: „Dacii au fost locuitorii cei mai vechi ai Ardealului, Moldovei şi Munteniei”, scrie el în vol. „Dacia veche şi nouă”. Trebuie să-l credem, nu? Iar urmaşii lor, recunoscuţi de întreaga istorie universală, nu sunt alţii decât românii! Iată ce spune istoricul francez Albert Armand: „Locuitorii pământului românesc au rămas aceiaşi din epoca neolotică până în zilele noastre, susţinând astfel, printr-un exemplu poate unic în istoria lumii, continuitatea unui neam”.
Aşa scrie şi academicianul Simion Mehedinţi: „Noi, românii, suntem locuitorii cei mai vechi ai acestui pământ al Daciei (…) Faţă de toţi vecinii el (poporul român, n.n.) este singurul care nu ştie să fi avut o patrie altundeva decât pe pământul pe care trăieşte azi”. Iar acesta este Pământul românesc! Nu este „pământ natal secuiesc”!
Degeaba unii „istorici”, precum sasul Rősler şi ungurii Hunfalvy, Koracsony şi Raffay, s-au străduit din răsputeri să ne găsescă alte patrii şi să ne inventeze altă istorie. Istoria neamului românesc este una singură. Iar ea porneşte, după cum scrie Nicolae Iorga, de la „tracii care au trăit aici cu mii de ani înaintea altor popoare („băştinaşe”!) şi aceasta ne dă dreptul să ne considerăm noi, românii, singurii şi adevăraţii moştenitori ai acestor locuri”!!!
Dar „pământ natal” are şi semnificaţia de patrie! Iar patria este „oraşul, satul, regiunea în care s-a născut cineva”. Patria mai înseamnă şi „locul natal, locul de baştină al cuiva”. Patria mai este „ţara în care cineva se stabileşte definitiv, fără să-i aparţină ca origine, dar fiind recunoscut ca cetăşean al ei”. Atunci, pentru generaţiile de ieri şi de azi ale secuilor care au trăit şi care trăiesc în România, care a fost şi care este patria lor? Ar putea răspunde la o asemenea întrebare domnii Tőkes Laszlo, Tamas Sandor, Antal Arpad, Izsak Balazs, Borboly Caba şi alţii? Este România patria lor, sau nu? Or, pentru ei, ca şi pentru alţii de teapa lor, nu România este patria lor, ci „patria noastră mai mică este Ardealul”! Care este atunci patria lor cea mare?
Oricare ar fi răspunsul lor la întrebările de mai sus, adevărul nu este decât unul singur: patria lor şi a tuturor secuilor care trăiesc în Transilvania este România! Fiindcă Transilvania este pământ românesc! „Discutaţi voi cât veţi vroi, domnilor, dar cine oare a creat aspectul eminamente românesc al acestui pământ, cine altul decât poporul românesc”. Aşa scria Milton G.Lehrer. Şi tot el este cel ce precizează: „În viaţa poporului ungar, Transilvania a fost un accident (…). Dacă ungurii ar fi fost mai norocoşi în expediţiile lor în Apus, desigur că niciodată Transilvania nu ar fi ajuns sub stăpânire ungurească. Acesta era Ardealul pentru unguri. Pentru români, în schimb, el era însăşi inima Daciei, prin care pulsa de mii de ani acelaşi sânge”.
Numai că neobosiţii propagandişti ai revizionismului şi iredentismului unguresc nu pot, ori, mai degrabă, nu vor să priceapă toate acestea. Ei continuă să umble cu jalba-n proţap, cum se spune, pe la toate porţile europene spre a-şi găsi aliaţi şi susţinători care să-i creadă că „în Ardeal ungurii sunt loviţi, bătuţi numai pentru naţionalitatea lor”; că „românii au ajuns în Ardeal prin păstoritul de transhumanţă, dar în mod sigur după slavi, iar cele câteva toponime de origine slavă provin de la slavii rămaşi până la venirea românilor”; că „suntem sugrumaţi de 86 de ani (articol scris în 2006,n.n.), uneori mai puternic, alteori mai încet, însă fără întrerupere” etc. De aceea ,,ungurii din Transilvania trebuie să-şi ia soarta în propriile mâini”. Aşadar „sus consângenii mei secui-maghiari! Aruncaţi-vă lanţurile! Să ne opunem cotropitorilor prin toate mijloacele”!
Iată cum, prin asemenea „strigăte de alarmă” „opinia publică occidentală este voit dezinformată de propaganda revizionismului maghiar. Situaţia minorităţii maghiare din România este departe de cea încriminată zilnic de presa şovinistă ungară. Pentru a impresiona străinătatea, lucrurile sunt prezentate sub o falsă lumină. Ungurii îşi au şcolile lor, bisericile lor, asociaţiile lor, şi duc o viaţă potrivit tradiţiilor lor”. Însă tot nemulţumiţi sunt. Cred că le lipseşte un singur lucru: Transilvania! De Ilie Sandru - Ziarul Natiunea

joi, 30 ianuarie 2014

Opozitia ucraineana

Opozitia ucraineana a infiintat o structura paramilitara: “Garda Nationala”

autor: FrontPress 30.01.2014

suporteri ucrainaÎn ziua memoriei eroilor naţionalişti, căzuţi în bătălia de la Krut, în perioada războiului civil din 1918, pe Euromaidan a fost înfiinţată Garda Naţională, o formaţiune paramilitară, care îşi propune să lupte împotriva actualei guvernări. Din noua structură vor face parte toţi doritorii, care vor depune jurământul de credinţă naţiunii ucrainene, afirmă iniţiatorii.
Potrivit portalului censor.net.ua, care face referinţă la Canalul 5, în componenţa Gărzii au intrat unităţile de autoapărare ale Maidanului, cazaci şi „Sectorul de Dreapta”. Un dataşament al Sectorului de Dreapta – „Vikingii”, deja şi-a depus jurământul.
Potrivit portalului Lenta.ru, structuri ale Gărzii Naţionale au fost create şi în oraşul Lvov, în rândurile căruia au intrat persoanele care deţin drept de port armă.
Ministerul de Interne al Ucrainei a anunţat deja că înfiinţarea oricăror structuri paramilitare este ilegală, iar iniţiatorii “Gărzii Naţionale” ar putea fi trași la răspundere penală. Conform Codului Penal al Ucrainei, implicarea în activităţile unor grupări paramilitare ilegale este pedepsită cu opt ani de închisoare. De peMesager

132 de ani de la nasterea unui Pres. SUA ales de 4 ori


Vremuri de restriste


Foto sus Franklin Roosevelt (30 ian.1882 - 12 apr.1945) si jos la intalnirea de la Ialta (in  mijloc) intre Churchil (stanga) si Stalin(dreapta).

CAND UN  POPOR TRECE PRIN  MARI CRIZE ECONOMICE, ATUNCI NU MAI ALEGE  DECAT CU CAPUL. NU AM VRUT SA LUAM EXEMPLUL SUA DIN ANII DE CRIZA ECONOMICA 1929-1933.
Am fi vazut in   cuvantarile  din cadrul mitingurilor pentru alegerea unui presedinte  al SUA capabil sa scoata tara din criza.
Acest presedinte infirm,   care se sustinea nnumai cu un  suport de fier de 30 de kg.in picioare, fiind atunci  socotit ca avand urmarile unei boli numita poliomelita dar, acum de curand acest diagnostic fiind infirmat, caci poliomelita avea efect de  neutralizare a functiilor  sexuale, ceea ce nu a fost cazul acestui presedinte ales de 4 ori consecutiv la conducerea SUA.  Acest presedinte era F Roosevelt.
Discursurile lui mobilizatoare dinainte de alegeri si dupa alegeri a sculat SUA ingenunchiata in  picioare, in  urma marii crize economice. In fiecare seara se adresa poporului american la radio. El a spus ca numai impreuna  toti americanii pot face asta. Fara sa le fie frica pentru ca cel mai mare dusman este frica. Vorbele lui erau:"Nu va fie fric, de frica". Si asa a fost. Am vazut cum s-au intors cohorte  de oameni alungati inspre vestul SUA de saracie, ca pe vremea cuceririi vestului  DIN URMA CU APROAPE 100 DE ANI si  cum au trecut la TREABA  MILIOANELE DE AMERICANI CARE STATEAU DEGEABA SI ASTEPTAU LA MILA UNUI TRECATOR CARE AVEA NEVOIE DE serviciile lui, numai pentru un  blid de mancare. Cum stateau oamenii pe trotuar in  marile orase industriale  candva infloritoare economic si asteptau sa vina carutul tras de o gloaba batrana, cu oale mari pentru a le imparti  ceva  supa calda.
(Astazi cand am fost la hale am vazut in galantare limbi de cal 4,5 lei KG. Si m-am gandit ca a venit vremea foametei caci aveau mare cautare, comparativ cu limbile de vita cu 17, 5 lei kg.)
Acest presedinte invalid a facut ca America sa se scuture de criza si sa-si diminueze numarul de someri.
In  acelas timp ca si Hitler ajuns la putere in 1933 a inceput prin a da oamenilor de lucru, a opri somajul in primul rand prin inceperea construirii infrastructurii  tarilor lor SUA si Germania. Ca prin farmec imediat ce a inceput munca dupa venirea lor la putere, oamenii nu mai cautau de lucru ci,  isi  foloseau fortele pentru a face ceva pentru viitorul tarilor lor. Germania a prosperat si a reanceput inarmarea interzisa pana atunci si SUA, si-a pregatit terenul pentru viitor prosper.
Asta arata ca un presedinte nu trebuie sa ne cucereasca cu, dansurile ingenunchiate in fata fustelor crete si nici pentru a ne demonstra cine este un  matrafoxat  adevarat si cine nu.
 Un presedinte invalid  stand in picioare numai, fara sa se miste intr-un aparat de fier greu de 30 kg, a facut ceea ce nu au facut altii sanatosi tun, dar tradatori de tara .
Oare din aceste experiente  reusite a invatat si poporul nostru ceva ?
Nu poate fi invinuit pres. americam la al 4-lea mandat fiind in pragul mortii, ca a cedat Romania lui Stalin  la Ialta.
Roosevelt la  scurt timp a murit. Nu trebuie sa dam vina pe mort, zarurile fusesera aruncate si cred ca  Pres.SUA avea un cuvant greu de spus, dar nu hotarator. A fost un schimb intre Romania si Grecia. Romania a ramas sub ocupatie ruseasca, dar Grecia nu. VA MAI AMINTITI FILMUL "Z"????
Sper ca a venit vremea sa ne trezim si pentru noi romanii !
Noi sa nu mai alegem sa ne conduca uratii si mafiotii. Ne este de ajuns acesti 24 de ani de experimente pe pielea noastra.
Uratii si raii odata ajunsi la conducere, isi exercita ura lor de frustrati si neghiobi pe noi cei nevinovati dar creduli :(((( Sunt niste inapoiati din  toate punctele de vedere cand au toate  institutiile statului pentru a dovedi posteritatii ca nu sunt numai niste,  suflete schingiuite de  nemernicie.
Nemernic poate fi oricine dar, sa fi om si patriot nu este la in demana oricui ci, numai a sufletelor mari si nobile.

miercuri, 29 ianuarie 2014

Iată-l! El e Kirby, omul-minune care se hrăneşte doar cu aer şi lumină, neavând nevoie de mâncare! Astfel, s-ar putea obţine nemurirea şi întinerirea!

Milioane de oameni se luptă cu excesul de greutate, iar revistele sunt pline de sfaturi de la experți care ne informează cum să fim mai sănătoşi prin alimentaţie. Există companii care câștigă miliarde de dolari din profitabila industrie a dietelor alimentare.
Aşadar, ţinând cont de toate aceste lucruri, o să ni se pară ciudat să auzim de un om “respirator” (“breatharian” în limba engleză), care trăieşte din aer şi nu din mâncare. Numele său este Kirby de Lanerolle, provine din Sri Lanka și afirmațiile sale sunt absolut uimitoare.
Kirby spune că el îşi poate extrage caloriile necesare vieţii din “fotonii de lumină, din vibrații și din aer”. El recunoaşte că a mai consumat foarte rar şi mâncare adevărată, dar, de fiecare dată, se simțea rău după ce o consuma. El, de obicei, nu mănâncă nimic, decât o bucăţică mică de pâine şi o gură de vin, care însă fac parte din ritualul religios.
“În ultimele 10 luni n-am mâncat decât de 7 ori”, a declarat Kirby canalului TV National Geographic, adăugând faptul că “atunci când mănânc, mă simt extrem de obosit”. În urmă cu 5 ani, Kirby a hotărât să nu mai mănânce, şi asta după ce a auzit de oameni care nu au mâncat de 6 ani şi nu au băut apă timp de 40 de zile. Apoi, după ce a citit din opera unui maestru spiritual, Kirby a devenit convins de faptul că diabetul, cancerul şi bolile de inimă sunt cauzate de mâncare.

Scopul lui Kirby este acela de a-i învăţa pe alţii cum să devină “respiratori”. Oamenii au frică şi cred că dacă nu vor mânca vor muri. Dar Kirby crede că totul e doar la nivel mental şi că prin “hrănirea cu aer” omul poate deveni nemuritor şi chiar întineri.
lovendal.ro

:)))


Blas Pinar

Blas Pinar, o legenda a nationalismului spaniol, a murit la varsta de 95 de ani

autor: FrontPress 29.01.2014

pinarBlas Pinar, unul dintre simbolurile naţionalismului spaniol, a decedat marţi în locuinţa sa din Madrid, la vârsta de 95 de ani, după o lungă suferinţă.
Scurte repere biografice
Nascut in 22 noiembrie 1918 intr-o familie naionalista catolica, Blas Pinar a fost unul dintre politicienii spanioli care a luptat dintotdeuna pentru a pastra ceea ce poporul sau a castigat in razboiul civil din anii 1930 (cu pretul a sute de mii de morti pe campul de lupta): supravietuirea Spaniei ca stat unitar, traditionalist, sprijinitor al familiei si al tuturor valorilor crestine care de secole au modelat societatea iberica.
28310_380692487123_6955747_nBlas Pinar a fost fiul unui soldat din armata nationalista spaniola ce a salvat Spania de amenintarea sovietica din razboiul civil inceput in 1936. Convins de justetea cruciadei intreprinse de tatal sau si de camarazii acestuia, Blas Pinar s-a dedicat complet pastrarii a ceea ce acestia au obtinut prin jertfa sangelui. Intreaga sa cariera politica a fost orientata spre conservarea structurilor sociale si statale spaniole din anii 1940-1970, din perioada regimului autoritar al generalului Francisco Franco.
In anii 1960, se afla la conducerea Institutului Cultural Spaniol, care era organul de control al burselor dintre universitatile spaniole si cele din America Latina. A fost temporar indepartat din structurile de conducere, din cauza publicarii unui articol ce critica virulent politica externa a SUA, intr-un moment in care Spania era angajata intr-un important efort diplomatic pentru a asigura recunoasterea si sprijinul international pentru regimul generalului Franco. Cu toate acestea, loialitatea sa fata de tara si fata de regim nu au fost diminuate.
In anii ulteriori celui de-al doilea razboi mondial, pe masura ce se intensificau dezbaterile din jurul lui Franco cu privire la modul in care regimul ar trebui adaptat la realitatile politicii mondiale (Germania si Italia fusesera infrante), Pinar se regasea intotdeauna in taberele cele mai conservatoare. Dupa incheierea atributiilor sale la Institutul Cultural, a infiintat revista si editura Fuerza Nueva, care in decursul anilor a devenit o voce a refugiatilor politici din tarile infrante in cel de-al doilea razboi mondial, refugiati care au fost fortati sa caute adapost in Spania. In eforturile sale de a opri destramarea regimului, s-a declarat si a votat impotriva Legii de Reforma Politica. Conform opiniilor sale, aceasta lege reprezenta un pas spre dezintegrare, nu spre reforma. De asemenea, a fost un oponent hotarat al Constitutiei Spaniole din 1978.
Pinar nu a fost niciodata doar un lider politic, el a fost o figura centrala a multiplelor retele nationaliste radicale din Spania. In perioada 1969-1970 a asistat direct Serviciul de Documentare al Guvernului prin lupte de strada impotriva celor ce incercau sa destabilizeze tara si sa submineze regimul traditionalist ce asigura absenta totala a comunismului.
Chiar si dupa moartea generalului Franco in 1975 si dupa liberalizarea scenei politice spaniole, Blas Pinar a ramas credincios crezurilor sale si ale inaintasilor sai. Pana in 1982 a fost membru al parlamentului, insa la presiunile socialistilor, a caror influenta crestea neincetat, a pierdut locul la alegerile din 1982. In 1986, incurajat si de succesele lui Jean Marie Le-Pen din Franta, a infiintat grupul Frontul National, incercand sa reuneasca toate miscarile de orientare traditionalista, carlista (sprijinitorii celeilalte ramuri monarhice) sau conservatoare.
FNBlas Pinar a ramas pana in prezent singurul politician nationalist radical care a intrat in parlamentul din Madrid, dupa ce Spania a revenit la monarhia constitutionala, la mijlocul anilor ’70.
Activitatea lui Blas Pinar contina si in secolul al XXI-lea, prin infiintarea in 2003 a unui nou partid, intitulat Alternativa Nacional, care isi propunea sa readapteze metodele si proiectele generalului Franco la realitatile vremurilor noastre. De pe aceasta pozitie, a construit legaturi cu reprezentanti ai miscarilor nationaliste din Italia si din America Latina, fara a mai avea insa succese electorale. Sursa: FrontPress.ro
blasMadrid 2005: Avocatul Tudor Ionescu, liderul Noii Drepte, alături de Blas Pinar