Reda-i copilaria lui Stefanut

sâmbătă, 21 septembrie 2013

Poarta-n ochi seninul


Poarta-n ochi seninul de Serghei Esenin(1895-1925)



Serghei Esenin – Poarta-n ochi seninul
Poartă-n ochi seninul. Poartă noaptea-n păr.
Nu i-am spus iubitei nici un adevăr.
M-a-ntrebat: “Afară viscolu-i buimac?
Să-ncălzesc căminul, patul să ţi-l fac?”
Am răspuns iubitei: “Azi, prin vînt şi ger,
Cineva flori albe leapădă din cer.
Poţi aşterne patul şi sufla-n cămin,
Eu şi fără tine sunt de viscol plin”
(trad. George Lesnea)
Din  ciclul:"Cele mai frumoase poezii de dragoste"

Bancuri...


O femeie a furat un compot de piersici dintr-un market si este prinsa de politie. Este dusa la tribunal, iar judecatorul o intreaba:
- Cate piersici erau in borcan?
- 6.
- Atunci vei sta pt fiecare piersica cate o luna la inchisoare... Din spate, sotul ei:
- Domnule judecator, a furat si un borcan de mazare



De ce au bucatariile fereastra ?
Ca sa aiba si femeile un punct de vedere...



Merg 2 motociclisti in miez de noapte pe autostrada....
Din sens opus vine un tir cu farurile aprinse si unul dintre ei zice:
- Uite inca doi ca noi!
Celalalt bucuros raspunde:
- Hai sa trecem printre ei!

Sa luam atitudine !


Sa luam atitudine impotriva imbecilului !

In emisiunea de la Realitatea tv., am vazut secvential cum actorii nostrii talentati si foarte dragi noua se milogeau pur si simplu de Idiotul nostru national si  isi exprimau ruga de asi indeplini promisiunea  facuta in campania a electorala, sa  anuleze unele restrictii salariale si ale veniturilor facute de Piticul mincinos in  2010.
Cu voci dulci il rugau  urandu-i in acelasi timp si "La Multi Ani !",  acestui tantalau, un prostalau, UN MALAI MARE, care nu se stie cum a ajuns sa ne  distruga vietile cu aceleasi vorbe de imbecil, "asa am gandit eu". Dar tu cand nu gandesti nici pana in varful nasului nici pentru tine, cum sa gandesti pentru popor si toate nenorocirile care s-au abatut asupra capului lui, nu asupra capului putii tale plavan ce esti.
Eu stiu ca actorii si in general artistii sunt  fiinte sensibile dar, mai viguros mi s-a parut actorul Ion  Lucian  la cei 85 de ani cand la tv.  il podidise lacrimile ca voia sa mai traiasca, sa mai faca nu stiu ce imbunatatiri unui teatru.
Cred ca vremea rugamintilor a trecut si pentru acest plavan aterizat nu stiu cum  in capul deciziilor importante, care nu face fata cu dovleacul lui cel sec.Trebuie sa luam atitudine !
 Ma asteptam ca artistii cu vocea lor tunata din piesele de teatru istorice, macar sa dea cateva replici nu "La Multi Ani " unui prost, care se simte bine gadilat la oua de catre  fiintele care ne-au luminat  zilele si ne-au dat speranta, in  perioada grea comunista. Am numit actorii care  ne-au  luminat si ne-au dat nadejde atunci cand mergeam la teatru in  frig si in foame(ca nu aveam ce cumpara).
M-a durut sufletul cand i-am vazut miorlaind stins  in vazul tuturor, cerand o trezire la realitate a unuia, care nu merita nici un scuipat.
Trebuie  noi cei care suntem mai pragmatici, sa punem piciorul in prag si sa nu mai vedem umilinta  celor care trebuie sa ne fie stindard, adica intelectualii, actorii,  d-nii Liiceanu, Plesu  si altii. Ce face acum d-nul Liiceanu, il  spala cu limba pe Betivache pe picioare sau mai sus?
Numai cuvantul  poate lovi, mai strasnic ca glontul sau sabia !
Sa ne folosin de cuvant cu demnitate si aplomb.
Nu rezolvam nimic daca ne facem pres in fata acestor imbecili ci, doar le dam apa la moara si increderea ca fiinta lor este unica in ultimii 2000 de ani, deci este foarte pretioasa.
Stiti vorba aceea : "Unul s-a mai nascut ca el in ultimii 2000 de ani si acela mort !"
Nu le mai ajungem nici cu o prajina, plin de caca la nas !
Noi le dam nas ! Sa le dam peste nas cu biciul !

Boogie-Woogie

Rock boogie

Stiati ca...


Ştiaţi că…folosirea săpunului era considerată, în trecut, ca un lucru rău?

Săpunul, având rol de agent de curăţare corporală, a fost inventat de către fenicieni în anul 600 î.Hr.; era obţinut prin amestecarea grăsimii de capră cu cenuşă de lemn. Fenicienii, negustori mediteraneeni inveteraţi, au adus săpunul grecilor şi romanilor şi, potrivit scriitorului latin Pliniu cel Bătrân, l-au vândut galilor pe post de leac, posibil cu rol de laxativ.

Romanii, proprietari ai unor băi şi fântâni superbe, au primit entuziasmaţi noul produs. Cuvântul provine de la planta de săpunăriţă (Saponaria offlcinalis), a cărei sevă constituia un agent primitiv de curăţare şi a cărei cenuşă era amestecată cu grăsime animală pentru fabricarea săpunului.

În prezent, săpunul nu mai este considerat un medicament, însă aşa era privit de către Galenus, medicul grec din secolul al II-lea. Acesta îl folosea pentru igienizarea rănilor în principal, şi a corpului în general, recomandîndu-l călduros tuturor grecilor şi romanilor. Fenicienii obţineau probabil săpunul prin fierberea grăsimii de capră în apă şi prin adăugarea treptată a unei cenuşi de plante bogată în carbonat de potasiu. Ei amestecau compoziţia până când apa se evapora, iar amestecul se întărea. Ceea ce nu ştiau fenicienii era faptul că, în timp ce amestecul fierbea, grăsimile neutre se disociau, permiţînd acizilor graşi să reacţioneze chimic cu carbonarii alcalini din cenuşa de plante şi să formeze astfel produsul finit. În prezent, acest proces este numit saponificare.


Săpunul nu a fost bine primit în toate ţările. În perioada Evului Mediu, când o metodă celtă de producere a săpunului se răspândise în cea mai mare parte a Europei, mulţi se temeau că îmbăierea corpului prea des – mai mult decât o dată pe lună sau, în unele religii, mai mult de o dată pe an – ar fi periculoasă pentru sănătate, dacă nu chiar fatală. Chiar şi după ce, în secolul al XI-lea, producerea săpunului devenise o afacere înfloritoare în Marsilia, Genova şi Veneţia, iar în secolul al XII-lea în Anglia, Londra devenind capitala mondială a săpunului două secole mai târziu), locuitorii Europei Centrale se opuneau cu înverşunare folosirii acestui produs.

Când ducesei de Julich din Germania i s-a oferit în dar o cutie de săpun în anul 1549, aceasta s-a simţit profund jignită şi, într-un acces de furie, l-a dat afară pe cel ce-i adusese cadoul. Chiar şi în anul 1672, când un nobil german ce vizita Italia i-a trimis un colet de săpun veneţian doamnei von Schleinitz, s-a văzut nevoit să includă şi instrucţiuni de folosire a produsului misterios, subliniind că este vândut ca o noutate.

În secolul al XIX-lea, lucrurile se mai schimbaseră. În Franţa şi Anglia taxele pentru săpun din perioada imediat următoare Războaielor Napoleoniene erau atât de ridicate, încât populaţia se vedea nevoită să-şi producă propriul săpun, la adăpostul nopţii. Baronul Justus von Liebig, un chimist german, a mers până acolo încât a afirmat că averea unui popor şi gradul său de civilizaţie pot fi judecate în funcţie de cantitatea de săpun consumată.
lovendal.net/

Lawrence al Arabiei

Lawrence al Arabiei: omul din spatele legendei

autor: FrontPress 21.09.2013

0Savant englez, arheolog entuziast, aventurier, strateg militar şi autor al valoroasei lucrări „Cei şapte stâlpi ai înţelepciunii” – un volum care combină strălucit detaliile revoltelor triburilor arabe împotriva otomanilor şi propria-i autobiografie spirituală, T.E. Lawrece (1888-1935) a fost un personaj real care a marcat numeroase destine. Personalitatea sa încă-i fascinează pe biografi şi cercetători, iar legenda lui a supravieţuit numeroaselor încercări de a i se discredita realizările.
lawrence-coverCopilul care vorbea fluent latina la şase ani
Thomas Edward Lawrence s-a născut în localitatea Tremadoc, comitatul Caernarvonshire din Ţara Galilor, ca fiu ilegitim al lui Thomas Chapman. Viitorul aventurier ala deşerturilor arabe a dat de mic semne că nu va fi un om cu destin obişnuit. Bunăoară la vârsta de patru anişori ştia deja să citească, şi devora cu pasiune ziare şi cam orice carte care-i cădea în mână.
La vârsta de şase ani citea şi vorbea cu uşurinţă în limba latină, pe care a învăţat-o singur, pierdut printre volumele bibliotecii casei părinteşti. Cu asemenea personalitate şi sete de cunoaştere, micul Lawrence a urmat cursurile liceului din Oxford. Ulterior, va câştiga o bursă de studii la prestigioasa universitate cu acelaşi nume.
Sudent la istorie în cadrul Universităţii Oxford, a reuşit să călătorească în anul 1909 în Orientul Mijlociu. Alături de profesorul D.G. Hogarth, Thomas Edward Lawrence a vizitat numai puţin de 36 situri arheologice care includeau tot atâtea ruine ale cetăţilor şi fortăreţelor ridicate în trecut de către cavalerii cruciaţi.
lawrence7Apus de soare în Arabia
Impresionat de cele văzute, eroul aventurilor de mai târziu, a luat numeroase note, iar pe baza acestora a scris mai apoi o impresionantă lucrare intitulată „Influenţa cavalerilor cruciaţi asupra arhitecturii militare europene la sfârşitul secolului XII”. În anul 1910, Lawrence devenise deja un preţuit profesor de istorie şi câştiga o bursă de călătorii şi documentări din partea Colegiului Magdalen. Un an mai târziu ajungea în Siria pentru a participa la o expediţie arheologică care avea ca scop investigarea sitului arheologic al străvechiului oraş Carchemish, ridicat de misteriosul popor al hitiţilor.
Călătoria şi cotactul cu fascinantul Orient, au fost adevărate revelaţii. Lawrence a lucrat şi în şantierele arheologice din Egipt, unde sub îndrumarea lui Sir Flinders Petrie, s-a numărat printre arheologii care au făcut descoperiri importante. A continuat cercetările în ruinele oraşelor hitite din nordul Damascului, şi a cercetat şi Palestina.
lawrence5Călăreţi arabi în timpul unei curse de cai
Atunci, Lawrence a descoperit că are o afinitate naturală faţă de cultura şi civilizaţia arabă. Pe baza calităţilor sale naturale, a reuşit să înveţe limba şi obiceiurile localnicilor într-un timp scurt. La Carchemish, s-a împrietenit cu un băiat de 14 ani, care era responsabil de alimentarea cu apă a echipei arheologilor. Lui Lawrence i s-a făcut milă de Dahoum, căci aşa îl chema pe tânărul arab, şi l-a învăţat să scrie şi să citească.
Mai târziu i-a dedicat şi cea mai importantă lucrare a sa, cartea „Cei şapte stâlpi ai înţelepciunii”. Relaţia de prietenie cu Dahoum a dat naştere mai târziu la multe zvonuri şi bârfe la adresa lui Lawrence al Arabiei, ai cărui detractori şi rivali îl considerau homosexual.
Jocuri de culise
Cum Primul Război Mondial a fost declanşat în august, 1914, firea aventurosă şi idealistă a lui Lawrence l-a îndemnat să se înroleze. A fost respins la început pe motiv că era prea scund. Perseverent şi înflăcărăt, Lawrence a încercat în mai multe rânduri, până când a fost admis.
De fapt, fusese demult remarcat de serviciile secrete britanice, pe baza inteligenţei sale sclipitoare, cumulului de limbi exotice vorbite şi experienţei sale în lumea arabă. Prin urmare, a fost repartizat în Egipt, unde a activat în cadrul „Departamentului Arab” din GHQ. Acolo s-a remarcat repede prin faptul că nu obişnuia să respecte protocolul şi ordinele, fiind în schimb foarte creativ, dedicat şi entuziast.
În acest timp, campania militară britanică din Orientul Mijlociu împotriva Imperiului Otoman, nu începuse deloc bine. Trupele Majestăţii Sale respinseseră cu relativă uşurinţă un atac al otomanilor pe Canalul Suez, dar ofensiva împotriva turcilor se împotmolise în apropiere de Gaza. În alte regiuni, trupele turceşti atacau cu succes, în special în Golful Aden.
lawrence2T.E. Lawrence în timpul războiului
Din fericire pentru britanici, Imperiul Otoman era şubred la acea dată, iar guvernatorii otomani erau dispreţuiţi şi urâţi la scenă deschisă de populaţia din Orientul Mijlociu. Pe baza resentimentelor populaţiei arabe la adresa conducătorilor turci, pe data de 5 iunie 1916, o revoltă arabă de proporţii a izbucnit în regiunea Hejaz din Peninsula Arabă.
Revolta a avut un succes iniţial, soldându-se cu capturarea oraşului sfânt Mecca, urmat de Jidda şi Taif, dar arabii nu au putut cuceri şi distruge linia ferată şi şoselele care ajungeau în regiune, iar turcii au putut astfel să trimită trupe şi întăriri. Aşadar revolta arabilor şi-a pierdut mult din intensitate, iar în luna octombrie a anului 1916 serviciile secrete britanice l-au trimis pe ofiţerul Ronald Storrs să examineze, şi dacă este posibil să exploateze în profit britanic revoltele arabilor. Storrs era acompaniat de T.E. Lawrence. Legenda lui Lawrence al Arabiei începea să prindă contur…
Emirul de poveste
„Dintre toţi bărbaţii pe care i-am întâlnit, Al Auruns (numele lui Lawrence în arabă), a fost cel mai remarcabil prinţ al războiului” – Un şeic arab care a luptat alături de Lawrence
Lawrence a primit misiunea de a-l contacta pe Emirul Faisal, ale cărui triburi se pergăteau să asedieze Medina, celălalt oraş sfânt al Islamului. Faisal era un lider carismatic şi eficient. Fiu al Sharif-ului Hussein, conducător al întregului Hejaz, Faisal era un lider vizionar care căuta orice alianţă care ar fi dus la eliberarea arabilor de sub dominaţia otomană.
Iubitor al culturii şi obiceiurilor arabe, îmbrăcat permanent în constumaţie tradiţională şi excelent vorbitor al arabei, Lawrence s-a împrietenit rapid cu Emirul Faisal. Războinicii emirului erau luptători extraordinar de viteji, dar le lipsea cu desăvârşire disciplina şi coordonarea. Lawrence a înţeles rapid că trupele prietenului şi aliatului său arab nu aveau nicio şansă să cucerească Medina, dar angajamentul şi fanatismul lor războinic putea fi folosit excelent dacă era canalizat acolo unde trebuie.
El credea că în timp ce turcii controlau calea ferată care aproviziona Median, oamenii lui Faisal aveau şanse maxime să stârnească un război de gherilă la nord de linia frontului.
Planul a funcţionat, doar că Lawrence a căzut prizonier turcilor, iar episodul captivităţii a fost cu siguranţă cel mai dramatic şi tensionat din viaţa sa. A fost aşadar închis fiind bătut şi violat de către guvernatorul turc din Deraa, un „pederast feroce”, în cuvintele lui Lawrence. După evadarea din captivitatea turcă, Lawrence a fost zguduit şi şocat de experienţele avute. „Mi-am pierdut singura bogăţie pe care un om o poate avea în această lume, integritatea sa trupească”, după cum avea să scrie în memoriile sale.
lawren3Coloană de cămile în deşert
Întors pe front, Lawrence şi-a canalizat toată energia în lupta contra Imperiului Otoman, cel mai puternic aliat al Germaniei aflată în război cu Marea Britanie.
Atunci, eroul deşertului a dat dovadă de bravură remarcabilă, fiind rănit de numeroase schije şi gloanţe în timpul campaniilor sale. A reuşit printre altele capturarea portului Akaba în luna iulie a anului 1917, după ce şi-a condus trupele arabe în deşert pentru a-i distrage pe turci de la invazia britanică a Siriei şi Palestinei.
În ianuarie 1918, Al Auruns, cum îl numeau prietenii săi arabi, a condus un atac asupra trupelor turceşti din Tafila, care s-a soldat cu decimarea unui întreg batalion otoman. Emirul Faisal a intrat triumfător în Damasc, iar Lawrence a primit cele mai importante decoraţii ale Imperiului Britanic de la acea vreme. La sfârşitul aceluiaşi ani, turcii s-au văzut nevoiţi să semneze un armistiţiu în termeni deloc favorabili lor.
lawrence6Călăreţi arabi în echipament tradiţional
Lawrence era însă fericit că obţinuse respectul şi aprecierea arabilor, oameni pe care-i admirase atât de mult şi care erau în mare parte liberi şi datorită eforturilor sale. Trăise printre ei pe toată perioada luptelor cu otomanii. Trăise viaţa unui păstor războinic beduin, străduindu-se mai mult decât ceilalţi. Mânca deseori ce găsea, fapt care l-a îmbolnăvit de stomac în mai multe rânduri, dar astfel a câştigat respectul unor oameni aspri, precum războinicii arabi ai deşerturilor, care cu greu pot fi impresionaţi de ceva.
Când moartea salvează vieţi
Istoricii au dezbătut mulţi ani importanţa campaniilor lui Lawrence în Orientul Mijlociu. Înainte se sosirea sa în regiune, operaţiunile militare britanice băteau pasul pe loc. După întâlnirea sa cu Emirul Faisal situaţia s-a îmbunătăţit considerabil pentru trupele britanice. T. E. Lawrence a fost singurul ofiţer britanic care a reuşit să se împrietenească cu căpeteniile de trib arabe.
În timpul bătăliei de la Deraa, trupele sale numărau doar 3.000 de războinici arabi, dar sub îndrumarea sa au reuşit să înfrângă o armată de peste 50.000 soldaţi turci.
Lawrence a mers alături de delegaţia arabă la Conferinţa de Pace de la Versailles, unde aşteptau mult răvnita răsplată din partea Aliaţilor, anume independenţa totală a tuturor triburilor arabe. În loc de asta, britanicii şi francezii au decis împărţirea lumii arabe în propriile sfere de influenţe, francezii mergând până într-atât încât l-au expulzat pe Faisal din Damasc.
lawrence1T.E. Lawrence în anul 1918
La sfârşitul Conferinţei din Versailles, cu toate că era în culmea gloriei, iar presa îi descoperea povestea incredibilă, Lawrence şi-a dat demisia dezgustat până peste poate de felul în care fuseseră trataţi arabii.
S-a retras pentru a-şi termina lucrarea, dar ăn anul 1922, s-a înscris în Royal Air Force sub numele de J. M. Ross, într-o încercare de a scăpa de celebritate şi dorind să fie liber în zbor, precum păsările. Cum sănătatea sa era şubrezită de anii petrecuţi în deşert, adevărata sa identitate a fost descoperită de presă, Lawrence a plecat din RAF, pentru a se înscrie Royal Tank Corps, de data asta sub numele fals de T. E. Shaw.
Nu i-a plăcut deloc viaţa de tanchist, aşa că s-a întors din nou în aviaţie în anul 1925. Între anii 1927-1929 a făcut serviciul militar în India, după care s-a întors în Marea Britanie unde a mai activat în RAF până în anul 1935.
La şapte luni după lăsarea sa la vatră, Lawrence şi-a descoperit o nouă pasiune: condusul motocicletelor. Pe perioada ultimilor 12 ani de viaţă, prinţul deşerturilor avea cele mai puternice motociclete din regat. Erau şapte motociclete construite special pentru el de către George Brough. Pe cea mai puternică dintre acestea, a condus-o în ziua fatidică de 13 mai 1935.
lawrence-motocicletaMotocicleta marca Brough Superior care a aparţinut lui T. E. Lawrence
Pe când îşi conducea motocicleta cu viteza de 90 kilometri pe oră, în faţa au apărut brusc doi copii. Pentru a-i salva, Lawrence al Arabiei a ales să-i evite şi să facă un accident ăn care să moară doar el. Acul vieţii sale s-a oprit la vârsta de 45 ani.
În urma lui au rămas numeroase regrete şi legenda adevărată care a fost transpusă în numeroase pelicule. Cea mai importantă dintre ele este ecranizarea din anul 1963, sub regia lui David Lean şi avândul în rolul principal pe actorul Peter O’Toole. De Nicu Pârlog – Descopera

La munca in zadar


Idiotul nr.1 al tarii spune acum ca are bani sa plateasca datoriile FMI, dar nu are bani pentru oameni.
Oamenii sufera de foame, inca nu si de frig, de boli ale saraciei si el spune ca nu are bani. Nu are bani de salarii si pensii ! Eu cred ca nu exista pe lume cuvant, care sa-l reprezinte cu fala si in totalitate pe acest bland numit IDIOT.
Acest idiot isi spune ca estn om  normal ! Normal este cand nu face nimic ?
Vrea normalitate, constructie si dialog, dar sta  si ... vorba lui Spartacus.
Un prost cu diploma neales, ia  decizii pentru noi toti, din ceea ce gandeste el cu Dovleacul lui sec?
Daca nu era acest prost neales in pozitia decizionala in Romania, unde eram acum?
Eram scapati de Berivache definitiv, nu se mai baga UE in viata noastra, Referendumul era validat, tara  chiar cu acest idiot  dar, inconjurat de  sfatuitori destepti si patrioti, Romania era acum  pe cai mari.
Unde este Romania acum  ? Suntem in coada si in  dispretul lumii. Traim pe pielea noastra dar, ne amuzam ca niste imbecili de glumitele lui  cu Betivache.
 Somnorici  voia la infinit, sa ramana intr-n con  de umbra, absent la luarea deciziilor, doar cand si cand  trezit brusc prin apasare pe un buton invizilbil, sa-si spuna poezia.
Acest idiot iresponsabil, a aranjat prin coabitare cu Betivache, sa platim datoriile facute de demolatorul tarii Betivache, camarila lui in frunte cu GOGOSICA.
Cand, unde ii stau picioarele, ii va sta  si capul ?
Dupa episodul din  Parlamentul Romaniei trebuie sa  dezbatem SERIOS, VEHEMENT SI PERMANENT problema nationalismului, dar nu cel prezentat  de catre cine, de cel care face circ in Parlament si retracteaza deciziile personale trecute ? Si acuzarea  referitor la Corneliu Zelea Codreanu? Dar  acest om politic cu ce este vinovat ? IN SITUATIA DATA A PROCEDAT CORECT.
Onorabili sunt cei care s-au incuscrit cu regii si imparatii tiganilor si impreuna cu toate lichelele tarii au pus Romania pe  branci ?
PE CURAND !:)

Paradisul golanilor

“Orasul florilor” a ajuns paradisul golanilor

autor: FrontPress 21.09.2013

aurolaciÎn loc să se ocupe de siguranţa cetăţeanului, poliţiştii timişoreni poartă, mai nou, grija maşinilor parcate neregulamentar. Nu este o concluzie trasă în urma vreunei întâmplări anume, ci percepţia generală a locuitorilor din Timişoara vizavi de ceea ce se întâmplă pe străzi.
Avem zeci de structuri şi departamente, sute de poliţişti şi o mulţime de şefi a căror menire pare a fi din ce în ce mai pală. Indiferent de oră, străzile oraşului sunt pline de vagabonzi, cerşetori, maidanezi, aurolaci, beţivani şi tineri cu comportament antisocial, iar şoselele, de şoferi care încalcă regulile de circulaţie.
Nu se mai tem de nimic, pentru că oamenii legii nu ştiu să-şi facă simţită prezenţa acolo unde este într-adevăr nevoie de ei. Există cartiere (precum Calea Lipovei sau Plopi) care arată precum cele mai rău-famate din filmele americane de duzină.
Stive de gunoaie împrăştiate în jurul pieţelor, beţivi care beau până îşi pierd cunoştinţa şi zac, apoi, ore în şir întinşi pe iarbă sau pe bănci, oameni fără adăpost care urinează în scările blocurilor sau elevi care învaţă la… şcoala vieţii, trăgând din ţigară în locuri dosite din cartierele în care locuiesc, tineri care se adună în găşti la colţul străzii şi îşi urlă-n noapte isprăvile de peste zi, astfel încât să-i audă toţi locuitorii din zonă – sunt doar câteva exemple din multe altele care se petrec în oraşul de pe Bega.
Toate acestea sunt posibile din cauza absenţei poliţiştilor de pe străzi. Cei care calcă strâmb au ajuns să se teamă mai degrabă de camerele de luat vederi ale jurnaliştilor, decât de ideea de a fi văzuţi de un om al legii. Şi nici nu-i de mirare, din moment ce aceştia lipsesc de pe străzi.
Cu excepţia anumitor zone centrale, patrulele au cam dispărut din cartiere, iar poliţiştii locali, în loc să vegheze la siguranţa timişorenilor, stau la pândă pentru a-i vâna pe şoferii care nu găsesc locuri de parcare. A cam dispărut, astfel, frica de litera legii, iar Timişoara a ajuns ca o junglă, în care fiecare face cum îl taie capul. Ca să nu mai vorbim de tâlhăriile şi actele de violenţă tot mai frecvente, care se întâmplă chiar şi ziua în amiaza mare.
Poliţiştii vin doar chemaţi, telefonic sau prin sesizare scrisă la sediul poliţiei. De cele mai multe ori, ajunşi la faţa locului, îşi scot, calmi, arsenalul din dotare – adică pixul şi carneţelul – şi scriu procese-verbale. Întrebaţi, în repetate rânduri, de ce nu mai patrulează oamenii legii prin Timişoara, reprezentanţii structurilor poliţieneşti continuă să susţină că aceştia sunt prezenţi pe străzi, însă în număr mai redus, pentru că e criză. Criză de combustibil o fi, dar… şi de picioare? De Gianina Ianăş – Renasterea Banateana

vineri, 20 septembrie 2013


La fin d'un cycle


Achtung Minen : le système financier mondial n'est pas malade : il bel et bien est foutu ! Et pendant ce temps, alors que 50 millions d'américains mangent avec des bons, comme pendant la guerre,
les mêmes amerloques paient en plus la taxe" K",
comme "Kosher", et "U", 
comme"Union des juifs orthodoxes", qui renflouent leurs sales caisses.
Les pays occidentaux n'ont de cesse de payer pour ce pays à dynamiter,
qui est au centre du foyer du mal spirituel
qui décime notre planète bleue.



Les estomacs américains ingurgitent donc une bouffetifaille bénie par le rabbinat.
Entre Monsanto, Mac Do, kellogs... auxquels l'on rajoute l'immonde malédiction, sur un plan occulte et sur celui de la santé physique et mentale, cela donne quoi ?
Des individus déculturés, amoindris et malades.


L'Obésité : une sacrée victoire du NWO/NOM sur les esprits et les corps.

The twist Chubby Checker

Paul Anca Diana

Geto-dacii

Geto-dacii, mesteri si metalurgisti priceputi

autor: FrontPress 20.09.2013

fierariO îndeletnicire a dacilor, ce avea o vechime de aproximativ 800 de ani la momentul apariţiei romanilor la Dunăre, era mineritul. Astfel, în secolul I d.Hr., autohtonii, mai ales cei din arcul intracarpatic, exploatau şi prelucrau fierul, arama, argintul şi aurul, dar şi bronzul (stăpânind tehnica amestecării cuprului cu cositor), utilizat mai ales pentru confecţionarea uneltelor şi podoabelor.
wPrelucrarea fierului la geto-daci s-a intensificat la sfârşitul Hallstatt-ului şi începutul perioadei La Tene, iar o dată cu secolul I î.Hr., acest meştesug s-a generalizat în întreg spaţiul nord-dunărean, prin apariţia unor centre meşteşugăreşti de profil, atât de extracţie, cât şi de prelucrare a acestui metal.
Cele mai vechi obiecte din fier datate pe teritoriul ţării noastre provin din perioada secolelor XII-XI î.Hr., cum ar fi mânerul unui cuţit descoperit la Rozavlea sau brăţara găsită la Bobda. Cuptoare în care fierul era prelucrat în epoca geto-dacă au fost identificate în locaţii precum Grădiştea Muncelului sau Ocniţa, având forma rotundă sau de patrulater.
Una dintre principalele exploatări era cea de la Teliuc, folosită intens şi de romani, după anul 106, potrivit unei liste a celor mai bogate zăcăminte de fier întocmite de E. Stoicovici. Alte locaţii de unde era extras fierul mai erau, printre altele, Ocna de Fier, Moneasa, Tăuţ, Şercaia, Şinca Nouă, Botiza, Cavnic, Moldova Nouă, Oraviţa şi Rodna.
batca0018Unelte specifice meşteşugarilor fierari, precum cleşti, nicovale, baroase, ciocane, dălţi, pile sau nituitoare au fost descoperite de arheologi atât la Grădiştea Muncelului, cât şi la Cetăţeni, Popeşti şi Poiana. Prelucrarea fierului într-un grad avansat de specializare, în urma unei experienţe de câteva secole, a condus la îmbunătăţirea simţitoare a activităţii agricole, a calităţii armelor şi a obiectelor de uz casnic, în general, produse din acest metal.
Prelucrarea aurului şi argintului
Aurul, metalul nobil, a fost extras, cules şi prelucrat pe teritoriul României încă din cele mai vechi timpuri. Vasile Pârvan este de părere că “extragerea aurului nu a avut loc în Dacia prin procedee tehnice în adevăr sistematice, spărgându-se minereul aurifer din stânca vie şi apoi măcinându-se în praf pentru spălarea aurului. Este mai probabil că aurul era “spălat” din nisipul aurifer al râurilor sau ales, ca pepite, din quartzul aurifer dezagregat de intemperii în conurile de dejecţie ale văilor”.
Bratari dacice din aur, Muzeul National de Istorie a Romaniei, BucurestiSpălătorii de aur sunt atestate în aceleaţi locaţii în care funcţionau şi spălătorii cuprifere, aşa cum relevă cercetările efectuate la Bocşa Montană, Bolrova, Turnu sau Valea Mare. Cele mai multe puncte de spălare a aurului au fost detectate de cercetători în Munţii Apuseni şi Maramureş. Dintre acestea enumeram Baia de Criş, Vidra, Brad, Lupeni, Roşia Montană, Cavnic, Bistra, Botez sau Atid.
colierul dacicTotuşi, existenţa unor cantităţi mari de aur şi obiecte din aur despre care vorbesc unii autori antici, cum ar fi Herodot, existenţă confirmată şi de Ioannes Lydus în sec. VI d.Hr, pe teritoriul Daciei, sunt cele ce conduc la ideea că acestea nu proveneau doar din spălarea nisipului aurifer. Ca urmare, este foarte posibil ca geto-dacii să fi extras aurul şi prin construirea unor galerii scurte şi înguste sau puţuri pe direcţia filonului aurifer, aşa cum arată Eugen Iaroslavschi.
O dovadă a existenţei unor astfel de exploatări stă şi faptul că romanii, după ce sosesc la nord de Dunăre, merg practic la sigur exact în punctele cu potenţial mare aurifer, semn că geto-dacii le exploatau dinainte de venirea acestora, iar romanii le cunoaşteau poziţionarea.
Aurul dacic avea o puritate recunoscută încă din antichitate, motiv pentru care strămoșii noștri nu erau nevoiţi să aplice prea multe procedee tehnice pentru purificarea sa. Potrivit lui Plinius, dacă aurul pur nu era obţinut prin simpla spălare a nisipului, geto-dacii recurgeau la “prăjirea acestuia împreună cu plumbul”. Alt autor antic, anume Strabon, povesteşte că geto-dacii mai recurgeau, în unele cazuri, la o dublă coacere a aurului.
Priceperea meşterilor aurari auhtoni este relevată analizând unele obiecte precum coiful de aur de la Coţofeneşti sau cele aparţinând tezaurului descoperit la Cucuteni-Băiceni, ce datează din secolul IV î.Hr. Mai aproape de perioada la care facem referire în lucrarea de faţă au fost datate cele două brăţări de aur de la Toteşti (sec. II î.Hr.) sau fibula de aur de la Remetea (sec. I î.Hr.).
Geto-daci erau foarte iscusiţi şi în a prelucra bronzul, dovadă în acest sens stând o serie de obiecte din acest metal care relevă măiestria artistică şi funcţională a produselor meşterilor locali. Dintre obiectele din bronz găsite de arhologi în diverse situri din ţară, putem aminti garnitura de teacă de pumnal găsită la Popeşti, fibule, cercei, pandantive, lănţişoare, aplice, vârfuri de săgeţi şi unelte dezgropate la Băniţa şi Poiana sau bustul unei zeităţi feminine descoperit la Piatra Roşie.
bratara-dacicaUn alt metal prelucrat în tot spaţiul carpato-danubiano-pontic era argintul, din mai bine de 80 de situri arheologii scoţând la iveală obiecte specifice acestui meşteşug, dar şi produse finite din argint. Şi în acest caz, experienţa prelucrării data, în preajma sfârşitului secolului I d.Hr. şi începutul secolului al II-lea d.Hr., de câteva secole.bijuterii dacice din argint
Lanţuri ornamentale din argint au fost descoperite la Remeta, Bistriţa şi Recaş, iar obiecte din argint suflate cu aur (vase) au fost dezgropate la Sâncrăieni, Herestrău şi Surcea. Meşterii argintari geto-daci utilizau tehnici diverse şi complexe pentru a crea obiecte cât mai atrăgătoare, mai ales dacă vorbim de bijuterii. De pildă, pentru a realiza unele coliere sau brăţări, aceştia prelucrau metalul prin torsionare, respectiv prin răsucirea barelor de argint.
Principalele centre de extracţie a argintului erau localizate în zona Munţilor Apuseni şi a Munţilor Maramureşului şi tot în aceste zone este posibil să fi existat şi cele mai multe dintre centrele de prelucrare a acestui metal. Rezervele mari de argint de care dispuneau geto-dacii sunt evidenţiate foarte clar de cantitatea uriaşă de piese din acest metal ce a căzut pradă romanilor, anume aproximativ 331.000 de kilograme.
Monedele
Începând cu secolul al II-lea î.Hr., geto-dacii încep să realizeze monede din argint care imitau staterii şi tetradrahmele macedonene din vremea lui Filip al II-lea şi Alexandru cel Mare. În secolul al II lea î.Hr., în Dacia îşi fac apariţia alte monede greceşti, ca de exemplu tetradrahmele insulei Thasos, reprezentând pe faţă capul zeului Dionysos, încununat cu foi de iederă şi cu flori, iar pe revers pe Heracles, stând în picioare.
Aceste monede s-au răspândit nu numai în Dacia, ci şi în tot nordul Peninsulei Balcanice, precum şi în regiunea ocupată de sciţi, în sudul Rusiei de astăzi. Dacii au imitat aceste monede, copiile realizate de ei circulând alături de piese originale. Ele au circulat în Dacia până pe la sfârşitul secolului I î.Hr. Tot în aceasta perioada, geto-dacii pun în circulaţie copii extrem de fidele ale unor monede romane.
aurul dacilorMonede dacice de tip koson: Ca urmare a unor descoperiri arheologice care au relevat existenţa unor matriţe de bronz şi manşoane de fier (cum ar fi la Tilişca sau Ludeşti), folosite la baterea monedelor, se poate vorbi de existenţa unui meşteşug al monetăriei în spaţiul geto-dacic. Tipare şi urme de ateliere monetare au mai fost găsite la Pecica şi Braşov. Meşterii locali realizau monedele prin ştanţare sau turnare. Unelte folosite la ştanţare, precum nicovala, dalta, burghiul sau pirboiul au fost descoperite în diverse situri din ţară. Pricepuţi gravori, meşterii autohtoni reliefau pe feţele monedelor motive ornamentale inspirate din mediul înconjurător sau chipuri umane.
Cele mai multe monede produse în Dacia erau realizate din argint sau, în lipsa acestui metal, din bronzului argintat (tezaurul de la Bozieni). Excepţie fac monedele de tip koson, realizate din aur. Kosonii sunt piese de aur cu greutatea unui stater grecesc sau elenistic de aproximativ 8,40 grame şi nu au aspect de monedă greacă. Se deosebesc prin faptul că monedele greceşti au pastila mai groasă, care se bătea la rece, pe când kosonii au pastila plată, bătută la cald, tehnică folosită şi de romani.
Aversul acestor monede este copiat de pe un denar roman republican de argint bătut în jurul anului 120 î.Hr. reprezentând un vultur care stă pe o ghioagă, ghioaga lui Heracles, care ţine într-una din gheare o cunună de lauri, iar pe revers apare o altă imagine, a unui demnitar în toga, încadrat de două personaje care poartă nişte mănunchiuri pe umăr (posibil lictori). De Valentin Roman

Papa Francisc

Papa Francisc: Biserica Catolica s-ar putea PRABUSI

autor: FrontPress 20.09.2013

aPapa Francisc a anuntat un scenariu teribil in ceea ce priveste Biserica Catolica, afirmand ca aceasta “se va prabusi precum un castel din carti de joc” daca liderii sai nu sunt capabili sa gaseasca “un nou echilibru” intre activitatile lor politice si misiunea lor spirituala.
Interviul fara precedent al Suveranului Pontif, care va aparea in mai multe publicatii iezuite din intreaga lume, ofera o introspectie in viziunea sa referitoare la viitorul Bisericii Catolice, potrivit The Telegraph.
Papa Francisc s-a descris ca fiind “un pacatos”. “Aceasta este definitia cea mai precisa”, a spus el, atunci cand a fost intrebat ce fel de om era. “Nu este o figura de stil, un gen literar. Sunt un pacatos”.
In legatura cu Biserica Catolica, Papa a declarat ca “trebuie sa gasim un echilibru, in caz contrar, chiar edificiul moral al bisericii este posibil sa se prabuseasca precum un castel din carti de joc”.
Francisc a fost ales Papa in luna martie de catre colegii sai cardinali, cu un mandat de reformare a unei institutii care a fost afectata in ultimii ani de coruptie, scandaluri financiare si acuzatii de intrigi si lupte interne.
Papa, mustrat de catre unii catolici
El a recunoscut ca a avut o tendinta spre “o maniera autoritara si rapida de luare a deciziilor”. Tot el a declarat ca a fost mustrat de catre unii catolici, care au simtit ca nu a vorbit destul despre anumite probleme, precum casatoria homosexualilor sau avortul.
El a considerat ca nu este necaesar sa discute ceste aspecte in mod constant, deoarece el a fost de acord cu doctrina bisericii.
Papa a reiterat determinarea sa de a reforma Vaticanul, dar a spus ca procesul nu va fi unul rapid si usor. “Multi cred ca reformele si schimbarile pot avea loc intr-un timp scurt. Eu cred ca avem nevoie intotdeauna de timp pentru a pune bazele unei schimbari reale, efective”, a spus seful Vaticanului.
Interviul Papei Francisc a fost acordat reverendului Antonio Spadaro, editorul publicatiei La Civilta Cattolica, ulterior fiind tradus in mai multe limbi, pentru a fi publicat in intreaga lume. De George Titus Albulescu –Ziare.com

Turcia fara FMI

Turcia o duce bine fara FMI: Somajul in scadere si numar record de angajati

autor: FrontPress 20.09.2013

FMI NDTurcia şi-a plătit în luna mai toate datoriile către Fondul Monetar Internaţional, devenind un stat independent din punct de vedere financiar, fără a fi mereu monitorizat de mai marii finanţei transnaţionale. Acest lucru a început deja să dea roade, în ciuda protestelor antiguvernamentale care se pare că nu au afectat major economia. În acest sens, ministrul economiei, Zafer Caglayan, a declarat că rata şomajului a scăzut la 8,8 la sută şi că numărul persoanelor angajate a ajuns la nivelul record de 26,3 milioane. 
Oficialul a transmis presei o declaraţie scrisă în care a evaluat situaţia economiei şi a prezentat datele legate de piaţa muncii. Potrivit informaţiilor furnizate de Institutul Turc de Statistică, în luna iunie şomajul era de 8,8% iar numărul persoanelor angajate era de 26.319.000. Numărul persoanelor active în câmpul muncii a crescut constant în ultima perioadă, fiind înregistrate noi recorduri lună după lună. Ministrul economiei a făcut şi o comparaţie între rata şomajului din Turcia şi cea înregistrată în Europa, arătând că în statele europene se înregistrează încă valori cu două cifre şi că aceste procente nu au un trend descendent.
“Nu numai că Turcia este ţara care a scăzut rata şomajului cel mai rapid după criza economică dar în acelaşi timp am reuşit să stabilim un record în ceea ce priveşte numărul persoanelor angajate. În ultimele 12 luni au fost create 742.000 de noi locuri de muncă. Trăim într-o perioadă în care încetineşte creşterea ţărilor în curs de dezvoltare iar ieşirile de fonduri influenţează negativ pieţele. Turcia va ieşi cu capul sus din această perioadă”, a declarat ministrul Zafer Caglayan, citat de Rador.
El a precizat că pe măsură ce se realizează investiţii, va creşte numărul persoanelor active în câmpul muncii, începând cu domeniul industriei. Cifra actuală a angajărilor este rezultatul faptului că Turcia a urmărit nişte politici sănătoase care au vizat creşterea rapidă a economiei şi a exporturilor, a mai declarat ministrul. “Datele de astăzi sunt nişte cifre la care s-a ajuns deşi populaţia Turciei creşte în fiecare an cu aproximativ un milion de persoane. Procentul de 51,9% al absorbţiei populaţiei pe piaţa muncii este o cifră destul de ridicată. Cred că suntem una dintre ţările de succes în ceea ce priveşte forţa de muncă”, a conchis oficialul turc. Sursa: FrontPress.ro

Colonistii


Colonistii care nu s-au mai intors
Publicat de către pai mei în Compost

“Observand un schimb de prizonieri intre Iroquois si francezi in nordul statului New York in 1699, Cadwallader Colden spune: “desi s-au facut toate eforturile posibile pentru a-i aduce acasa pe francezi, care erau prizonieri ai celor Cinci Natiuni, si aveau libertate totala de la indieni, putini au putut fi convinsi sa se intoarca.” El trebuie sa admita ca aceasta nu este doar o reflectie a calitatii vietii colonistilor francezi, “deoarece englezii au avut aceleasi dificultati” in a-i convinge pe ai lor sa vina acasa, in ciuda superioritatii modului de viata englez.

Nici argumentele, nici tratatele, nici lacrimile prietenilor si rudelor nu i-au putut convinge pe multi dintre ei sa-si paraseasca noii prieteni si cunostinte; cativa dintre ei pe care rudele i-au convins sa vina acasa, in scurt timp s-au saturat de modul nostru de viata si au fugit din nou la indieni, si au trait intre ei pana la sfarsitul vietii. Pe de alta parte, copii indieni au fost educati intre englezi, imbracati si invatati, dar, cred ca nu este nici macar un singur caz, cand unul dintre acestia, dupa ce au fost liberi sa revina intre ai lor, sa fi ramas cu englezii, ci s-au intors la popoarele lor, si au indragit modul indian de viata, la fel ca si cei care nu cunosteau nimic despre modul civilizat de viata. Si, autorul conclude, ca cea ce s-a intamplat in cazul acestui schimb de prizonieri, “a fost adevarat si in multe alte ocazii”.

Benjamin Franklin e si mai direct: Cand un copil indian este crescut in civilizatia albilor, remarca el, civilizatia intr-un fel nu se lipeste, si la prima ocazie el se va intoarce la rudele lui rosii, de unde nu mai exista nici o speranta de a-l recupera. Dar cand albi de orice sex au fost luati prizonieri de tineri de catre indieni, si au trait o vreme printre ei, desi rascumparati de catre prietenii lor si tratati cu toata grija si afectiunea pentru a-i face sa ramana intre englezi, in scurt timp sunt dezgustati de modul nostru de viata, si eforturile necesare pentru a-l mentine, si se folosesc de prima oportunitate pentru a fugi din nou in padure, de unde nu mai pot fi adusi inapoi.

Erau intotdeauna marile paduri, si viata care putea fi traita acolo era dupa cum admite Crevecoeur, “captivanta”, poate chiar superioara vietii cu care se mandreau europenii transplatati. Deoarece, dupa cum se stia spre amuzamentul multora: “mii de europeni sunt indieni, si nu avem nici un exemplu al unuia dintre acesti aborigeni care sa fi devenit european de buna voie!”

Din “O istorie a oamenilor Statelor Unite” de Howard Zinn