Reda-i copilaria lui Stefanut

sâmbătă, 16 martie 2013

Dr.David Duke (traducere)


O nouă paradigmă pentru diversitatea umană și libertate! Audio & text

Administrator 28 ianuarie 2013 |

Dr. David Duke oferă o nouă paradigmă pentru Umanitate. Citiți și ascultați această declarație uimitor, care va crea o revoluție în conceptul de drepturile omului. O recunoaștere a dreptului absolut al fiecărui popor de a-și păstra diversitatea umană, independență și libertate. Dreptul fiecărui popor de a păstra cultura, tradițiile, forme de artă și caracteristicile societății. O cale de a națiunilor de pace și armonie și societăți. De ce trebuie sa reziste la distrugerea globalist de libertate, forme de sclavie globaliste economică și financiară, precum și globalistă, sionist războaie.

În puterea ei rațiune, dragoste și înțelegere, această declarație a diversității umane și Libertatea poate fi motorul morală de a salva patrimoniul nostru european și cu adevărat drepturile fiecărui popor de pe Pamant! (Textul de mai jos) Asculta la unele dintre cuvintele cele mai puternice vei auzi vreodata!

(NOTĂ: Dacă sunteți editor video talentat, dr. Duce-ar dori să vă creați un video excelent și artistice despre această declarație importantă de principiu, care este câștigă influență peste tot în lume Dacă sunteți dispus să-și asume acest proiect va rugam sa de e-mail Dr. Duke în Personal contactati Dr. link-ul Duke în partea dreaptă a paginii.! Multumesc!)


Podcast: Joaca în fereastră nouă | Descarca
Fundația a libertății umane

Eu cred că fiecare dintre noi trebuie să se angajeze la conservarea diversității umane. Eu prețuiesc nu numai valoarea de orice formă de viață în ceea ce noi numim biodiversitate, dar și în diversitatea omenirii. Eu cred că fiecare popor are dreptul de a păstra expresia lor a Umanității, moștenirea sa și cultura. Că fiecare popor de pe pământ are dreptul de regula ele însele și dreptul de a fi liber și independent.

Libertatea umană este principiul ca toate popoarele trebuie să aibă libertatea de a fi diferit. Omenirea nu este una, ea este de multe. Distrugerea soiul, diversitatea și libertatea de o umanitate diversă este o distrugere a umanității în sine. Și nu recunoaște nevoia înnăscută de fiecare popor să-și exprime esența lor în propriile forme de artă, muzică, cultură, religie, structura societății și de guvern, conduce la conflicte umane și de multe ori la violență și suferință umană pe o scară de oribil.

O mare parte din conflict din lume nu este pentru că popoarele și culturile sunt diferite, este că ei nu au voie să fie diferite, deoarece Globaliștii și imperialiști încearcă să-și extindă imperiile lor. Ei doresc să controleze resursele și economia de alte națiuni și a diversității umane reale, libertatea și independența standului în modul de lucru.

Diversitatea umană este natural

Viața umană este exprimată într-o multitudine de popoare diverse create de adaptare geografic și social pe parcursul a mii de ani. Fie că ne sărbătorim diversitatea umană ca opera naturii sau într-un sens religios ca creație a lui Dumnezeu, sărbătorim tapiserie bogata de popoare și culturi diferite din întreaga Pământ.

Noi credem că fiecare popor și cultura are dreptul de a păstra expresia unica a Umanității, că fiecare popor are dreptul de a menține și îmbogăți cultura sa unică, pentru a hrăni expresiile sale particulare de artă, muzică, literatură, filozofii, arhitectura, religie, dieta, tradițiile și valorile care fac orice frumusețe unică și oameni adăuga și posibilitatea pentru omenire.

Noi credem că fiecare popor are dreptul de a fi liberă și independentă politic, și să nu fie conduși sau exploatate de către orice alte persoane sau natiuni. Și noi respingem puterea globalist, care urmărește să distrugă independența și libertatea fiecărui popor și să distrugă diversitatea umană.

Fiecare popor trebuie să aibă dreptul de a autoconservare și libertate

Noi credem că fiecare popor are liber dreptul de a trăi într-o societate armonioasă a creat după chipul său, propria sa natură și spiritul.

De exemplu, oamenii din Tibet au dreptul omului de a trăi într-o societate orientată spre patrimoniul, cultura și tradiția din acea națiune, așa cum ar trebui toate popoarele. Astăzi poporului tibetan sunt amenințate de masive non-tibetan imigrației forțat de către o putere imperială menite să marginalizeze patrimoniul și cultura poporului tibetan în patria lor. Pierderea a poporului unic și cultura din Tibet este o pierdere îngrozitoare pentru ei și cu adevărat o pierdere pentru întreaga umanitate. Ceea ce este adevărat pentru Tibet și a poporului tibetan este valabil și pentru fiecare popor de pe Pământ. Noi credem că poporul din Tibet și fiecare națiune are dreptul de a-și apăra frontierele lor, și un drept inerent umană să-și păstreze caracterul etnic și cultural unic, precum și libertatea și independența.

Națiuni mai similare în tradițiile lor culturale, etnice, religioase și sociale sunt tind să fie mult mai armonios ca cei ravasit de diviziunile interne culturale, etnice sau religioase.

Am, de asemenea, afirma ca statele cu minorități etnice semnificative și culturale tind să fie mai fericiți, pașnic și cooperant atunci când fiecare grup are libertatea de a o autonomie care face fiecare grup se simt mai acasă în societate.

Dacă cineva se uită la onestitate lumea, el repede recunoaște că cea mai mare sursă de conflicte civile, ura, războaiele, genocid și alte oribile Încălcarea drepturilor omului provine dintr-un conflict etnic, adesea însoțită de conflicte religioase. Și când se întâmplă acest lucru este ca pune o siguranță în dinamită.

Este un truism că, dacă doriți pentru a reduce conflictele etnice, trebuie să depună eforturi pentru a da fiecare popor dreptul omului de a trăi și de a crea societății și comunității în propriile valori și, ca fiecare grup să respecte dreptul fiecărui grup de a face acest lucru .

Noi credem că aceste conflicte endemice sunt înrădăcinate în supra-state naționale și negarea realității globalistă a diversității umane și negare a dorintei umane naturală a oamenilor de a trăi într-o societate reflectă patrimoniul lor propriu, tradițiile, cultura și valorile. O mărime nu se potrivește tuturor.

În loc să recunoască această realitate, globalistii și constructorilor imperiului încearcă să distrugă distincțiile ale omenirii astfel încât acestea vor deveni mult mai compatibil cu controlul și exploatarea acestora. În loc de a accepta realitatea naturii umane și cu adevărat diversitatea tuturor formelor de viață, inclusiv viața umană, globalistii continua să promoveze politici distructive care distrug armonia societăților tradiționale și caracterul istoric al națiunilor.

Imigrația masivă a diverse popoare în spațiu de locuit altui popor produce conflict nu armonie

Noi credem că imigrația masivă forțat de non-indigene de oameni în terenuri altor oameni este aproape întotdeauna împotriva voinței poporului indigene.

Și acest lucru duce la represiuni civile, conflicte, ura, violenta. Unul nu trebuie să arate mult mai departe decât Nakba palestinian, sau imigrația masivă în Tibet ca exemple de acest adevar universal, dar această realitate este la fel de adevărat în Europa și alte zone ale lumii, care au fost supuse imigrația masivă în ea și regiuni națiune state.

Uită-te la revolte și tulburări sociale profunde și conflictele care au intamplat societățile tradiționale armonioase, care au experimentat o imigrație masivă, nedorite.

O lume de culturi independente este diversitatea și libertatea adevărată.

Un stat multicultural nu contribuie la diversitatea umană. Ea nu contribuie la fericirea omului, pace și armonie. Mai mult de multe ori nu diminuează iubirea umană și drepturile omului.

La fel ca în lumea naturală orice formă de viață are nevoie de spațiu de locuit propriu, și are nevoie de conservarea ecosistemului propriu pentru a supraviețui și a prospera, deci este adevărat pentru fiecare popor a umanității.

Fiecare popor are nevoie de un spațiu de viață și de eco-culturale sistemul în care să poată prospera. Ignorarea această realitate duce la conflict. Diverse popoare umane și culturi și religii concurente într-un spațiu de viață limitată este cea mai mare singura cauză a războiului civil și crime împotriva umanității.

Studiile arată Unite Națiunilor conflictele etnice, culturale și religioase în cadrul națiunilor sunt motoarele principale de conflict și război civil, care ia o taxa enorma in suferinta umana, numerotare de sute de milioane de ființe moarte, rănite, și deposedată umane.

Acest îndemn la diversitate a fost întotdeauna în Omenirea, și va fi întotdeauna.

De fapt, cu creșterea de ideea că oamenii au dreptul de a fi liber, conflictul etnic este în creștere ca statele imperial creat de cucerire nu mai pot reprima dorința de diverse persoane pentru libertatea lor și exprimare etnice.

Națiuni ale căror conducători au stabilit politici de imigrare ignorand diferentele umane sunt din ce în ce împărțite și conflict.

Încercarea de a schimba nevoia naturală spre libertate este ca tipa impotriva curentului

Elitei globale în guvern și mass-media, care are o miză uriașă în încercarea de a regimentului populațiile lumii, ne spun toți suntem la fel și ei încearcă să distrugă fiecare cultura unică și de exprimare umană.

Ei încearcă să schimbe natura umană, dar istoria și un spectacol lume din ce în ce conflictuala că acest lucru este ca tipa impotriva curentului.

Mai bine să recunoască natura umană, și în care sprijinul context, libertate națională și regională, care lecțiile conflictelor și sprijină respect reciproc.

Este timpul pentru a preda etica nouă, care recunoaște dreptul uman al fiecărui popor de a exista și să prospere. Cu toate acestea, cei care caută libertatea oamenilor propriile lui trebuie să înțeleagă că aceste drepturi trebuie să fie acordată fiecărui popor. Și orice efort către acest obiectiv demn trebuie să fie în spiritul de a nu distruge drepturile altora și să soluționare pașnică a conflictelor.

Este mult mai bine să recunoască aceste realități și dorințele inerente ale umanității și pentru a evita conflictul cât mai mult cu putință omului, decât să încerce să distrugă distincții Omului în exercitarea imperiu imperialiste sau regimentarea globaliste și conformitate. Chiar dacă distrugerea oamenilor se bazează pe o viziune utopică, pentru că merge împotriva naturii umane de bază, în cele din urmă duce nu la un. Visat de pace și iubire între oameni, ci la conflict și ură

Încercările de a controla, de a exploata sau de rău orice persoane este o infracțiune

Trebuie să condamnăm violența și auto-vătămare sau distrugere a oricăror persoane. Noi trebuie să adopte o etică clar uman, care încearcă să controleze sau să exploateze orice altă națiune sau persoane este o crimă împotriva umanității.

Noi sprijinim libertatea umană și vom sprijini diversitatea umană și noi sprijinim dreptul fiecărui popor de a avea propria lor națiune sau societate, dar noi nu acceptăm supremație, controlul sau represiunea de orice alte persoane. Eforturile de a controla sau de a exploata este o crimă împotriva umanității.

Ca o persoană de origine europeană văd că o mare parte din globalism represiv deteriorarea lume provine cea mai mare parte în țările europene, care sunt populate astăzi numite Vest. Văd că acest globalism nu numai daune și prejudicii diversitatea lumii de popoare, dar că aceasta dăunează oamenii mei. Și am învățat că nu trebuie să permitem această exploatare a patrimoniului nostru și să fie la fel de dispusi sa bunăstarea întregii umanități.

Aceasta este o lecție de viață de schimbare pe care le-am învățat în viața mea. Ca un om foarte tânăr m-am alăturat o organizație non-violentă Klan în comunitatea mea. Ca atât de mulți oameni tineri din întreaga lume, am dorit să se identifice cu oamenii mei, să apere patrimoniul pe care o iubesc și că am crezut a fost amenințat.

Dar totuși ca un om tanar am plecat pentru că am venit organizația să realizeze că nu au dreptul moral de a vorbi despre drepturile omului pentru oamenii mei dacă nu îmbrățișează ideea de aceleași drepturi omului pentru fiecare popor, și de asemenea, că trebuie să fim angajamentul de a proteja drepturile omului, nu cu război, nu cu violență, nu cu suprimarea uman, dar puterea de idei și idealuri umane.

Eu cred că marea majoritate a oamenilor pământului cred în principiile I stabilite aici. În viața mea am realizat că în continuare alte popoare au aceeași dorintele pentru patrimoniul propriul popor și a drepturilor pe care le am pentru mine.

Îmi dau seama pe deplin că numai într-un context de angajament real de a respecta drepturile și libertățile tuturor Umanitate, se poate moral campania pentru drepturile oamenilor propriile lui fundamentale.

Apărarea diversității Humanity este o apărare a umanității în sine

Nu este nimic greșit cu un popor care apără propriile drepturi și patrimoniul nimic. De fapt, apărarea și conservarea diversității a Umanității este apărare a umanității în sine.

Dar, aceasta trebuie să vină cu o preocupare reală pentru drepturile și patrimoniu ale tuturor.

În acest context și numai cu acea înțelegere, ne putem muta spre rezoluții pașnice a conflictelor sociale, religioase și etnice și, în același timp conservarea patrimoniului nostru propriu și diversitatea și libertatea al umanității.

Națiunile care au un patrimoniu majoritate covârșitoare unificatoare, cultura, tradiția religioasă și socială au dreptul de a păstra expresia lor a Umanității și armonia lor sociale.

Este o crimă să distrugă aceste valori în vederea realizării așa-numitei multiculturalismul. Și dacă cineva vrea să vadă în cazul în care imigrația masivă a popoarelor străine, culturi și religii plumb, doar uita-te la ceea ce sa întâmplat în națiune distrusă de război acum dezmembrat o dată numit Iugoslavia, uita-te la genocid cultural și etnic din Tibet, uita-te la tribale și conflictele religioase din multe națiuni ale Orientului Mijlociu.

Diferențele de grup sunt adânci. Chiar dacă Coranul musulman învață în mod repetat unității musulmane, încă unele elemente extremiste ale șiiți și sunniți arunce în aer copii unul de celălalt, în locuri sfinte de alte de cult. Nici sfaturile lui Isus Hristos împotriva violenței și pentru iubire și reconciliere opri catolicii irlandezi și scoțian-derivate protestanți dintr-o cascada de violență care a dus la moartea a nenumărate nevinovați.

Deși am înțeles motivele istorice ale imigrației în masă a unui popor în ținuturile încă oamenilor, nu trebuie să continue să repete acele greșeli în lumea modernă și de a crea comunități mai divizate și ceartă-rupte, regiuni și națiuni.

Modele de regulă de sine și armonia socială

Și la fel ca și o majoritate are dreptul omului de a trăi într-o țesătură socială în armonie cu istoria și valorile sale, astfel încât minoritățile trebuie să li se acorde dreptul lor uman de a avea propriile lor comunități sau regiuni care reflectă esența lor proprie, sau a ajutat să migreze la o regiunea suveran al compatrioților.

Aceasta este libertatea umană și acest lucru este de drepturile omului la nivelul cel mai fundamental. Aceste națiuni cu minorități semnificative de diverse persoane ar trebui să depună eforturi pentru recunoașterea dorința lor de libertate și exprimare de sine.

Autonomie în cadrul națiunilor, cum ar fi limba germană vorbind de Sud regiunea Tirol din nordul Italiei și cantoanele italiene, franceză și germană de modele oferta de Elveția de modul în recunoașterea diferențelor de limbă, patrimoniu, etnie și un grad de autonomie liberal poate duce la dintr-o tesatura mai pașnic nivel național.

Statele naționale, care caută puterea imperială prin cucerirea și supunerea altor popoare sunt acum destramă pe la cusături, din cauza voinței inerente libertate și identitate care cresc în oameni suprimate.

Chiar și națiunile europene, împărțit mici diferențe în istorie, identitate, genetica si cultura, caută această libertate. Națiune în mod artificial creat din Cehoslovacia a fost compus din cehi și slovaci deținute împreună de 50 de ani de totalitar fizic intens suprimarea, propagandă și condiționat.

Atunci când tirania comunistă sa prabusit au folosit noua lor libertate de a crea state independente din Republica Cehă și Republica Slovacă.

Ei au făcut acest lucru cu respect reciproc, și nu de război, și fără a crimele oribile împotriva umanității.

Contrast că la starea artificial creat din Iugoslavia create în numele imperiu, iar apoi a avut loc împreună, în cadrul unui regim autoritar nemilos. Atunci când a căzut comunismul, oamenii îmbinate cu idei vechi ale imperiului au încercat cu disperare să-și păstreze controlul asupra zone vaste de diverse popoare. Ca rezultat, un război lung și brutalitatea și crimele împotriva umanității masive au avut loc pe ambele părți ale conflictului.

Cât de mult mai bine dacă toate părțile implicate în conflict au îmbrățișat etica că toți oamenii au dreptul la o regulă de sine și de exprimare de sine, în propriile regiuni. Luați, de exemplu, două dintre cele mai multor popoare blocați în Iugoslavia vechi, sîrbi și croați. Chiar dacă sârbii ar putea au dominat guvernul Iugoslaviei, pentru a controla în mod eficient altor popoare un astfel de stat totalitar trebuie să suprime diferențele naturale în oameni și a forța o regimentarea și conformitate.

Deci, chiar și poporul sârb a pierdut o parte din identitatea lor unice, precum și alte popoare de peste pe care le conduceau. Oamenii acum îmbrățișează cu căldură dreptul de sîrbi și croați să fie ei înșiși și să conducă ei înșiși.

Globalismul este o continuare a totalitarismului iugoslav pe o scară globală

În mod ironic, sîrbi și croați și într-adevăr, noi toți, tirani globaliste fata cerând să controleze economia Serbiei și Croației, monedele lor, controlată de New York și Londra, mai degrabă decât de propriul popor, și din ce în ce acestea sunt supuse unui mass-media controlată de Hollywood și New York, mai degrabă decât spiritul lor patrimoniu proprii tradiționale și valorile.

Și în înălțime de nebunie, a Globaliștii sunt eyeing imigrației în masă în Serbia și Croația de numere masive de imigranți non-europeni, care sunt mult mai fundamental diferit de sârbi și croați. O rețetă pentru conflictul uman viitor.

Drepturile ambelor majorități și minorități

Există multe națiuni armonioase pe pământ, care sunt de o majoritate covârșitoare patrimoniului primare, cu doar diferențe minore între locuitorii lor.

Dar, națiuni corupte de puterea globaliste și elita mass-media, precum și propagă ca Omenirea este unul și nu mulți merg împotriva voinței poporului și inaugura în materie de imigrație masivă a unei populații străin.

Acest proces este aproape întotdeauna împotriva voinței democratice a locuitorilor națiunii ca istoria în mod repetat arată. Și apoi ca creșterea numere și diferențele sociale și conflicte și creșterea discordie, statiune globalisti la tacticile vechi totalitare ale libertății de exprimare suprimarea, asocierea liberă, și tot felul de libertate umană, chiar până la punctul de a interzice afișajele publice ale tradiționale cultura marea majoritate.

Un exemplu este modul puternic guvernul american a făcut-o acum ilegal pentru a afișa un creștin motiv de Crăciun pe un teren public, chiar într-o națiune culturală copleșitor creștină. America de presupus creat prin e Pluribus unum (din cel mai multe,) este acum dominat de identitate și politică etnice.

Mai puternic lobby din politica americană de departe este, de exemplu, lobby-ul evreiesc, compusa dintr-un grup etnic de doi la sută din poporul american, dar condus de supremație etnică și religioasă. Organizațiile evreiești duce lupta în distrugerea creștine tradițiile de Crăciun.

Peisajul politic ale Americii este dominat de grupurile de interese speciale, la care fiecare politician trebuie să se încline în prezent, cu excepția, desigur, majoritatea americane Europene, care trebuie să urmăriți în tăcere și tradițiile sale culturale, cum ar fi de Crăciun sunt distruse. Desigur, aceasta merge dincolo de Crăciun. Americanii se confruntă cu politica în creștere de identitate și a diviziunii, cum ar fi generate de imigrația ilegală masivă.

Drepturile de națiunile mici nu pot fi sacrificat

Pe plan internațional, trebuie să fie recunoscută ca o crimă împotriva umanității, pentru orice stat imperial de a ocupa un alt terenurilor oamenilor pentru exploatarea muncii sale sau a resurselor. În cazul în care regiunile de autonomie sau independenta nu sunt posibile, un anumit grad de autonomie este cu siguranță posibil în cazul în care grupuri importante într-o zonă poate avea instituțiilor comunitare, școli și alte structuri orientate spre atât nevoile și spiritul lor.

Este timpul să stea în libertate pentru toate popoarele. Este timpul sa se ridice la distrugerea globalistă a biodiversității, distrugerea diversității umane, distrugerea culturilor indigene pământului, expresii artistice, stiluri de viață, tradițiile și independența.

Globalismul sionist este, de fapt supremație

Globalistii caută distrugerea fiecare expresie unic al umanității. Vor să distrugă caracterul unic al poporului dumneavoastră și fiecare popor de pe pământ.

Ei caută să distrugă diversitatea umană a pământului astfel încât să poată mai ușor stăpâni peste noi toți, și piața de branduri aceleași filme nedorite, mass-media și muzică. Ei vor tine și noi toți de a consuma junk food aceeași de la un complex agroindustrial lume și mass-media care se face publicitate, care nu numai că distruge ecosistemele planetei, dar distruge sănătatea ta și sănătatea a sute de milioane de epidemii Oameni de reproducere de obezitate, inima boala, diabet si alte boli.

Ei doresc să controleze valoarea de monedă în buzunar, si te obliga și națiune sub un corupt sionistă controlat sistemul bancar mondial, care exploatează tu și noi toți și a pus națiuni și popoare întregi ca sclavi într-o perpetuă datorii.

Vor să te pun și pe noi toți sub un guvern fără suflet globalist, care ia departe libertatea ta și a fiecărui popor și fiecare națiune.

Și aceste globalisti vrei războaie de război, perpetue și conflicte în încercările lor de a extinde puterea lor asupra pământului și peste toți oamenii.

Ele cresc puternic de divide et impera tactici, și ei încearcă să elimina diversitatea umană și să încerce să regiment toată omenirea să Ordine Mondială lor tot Sioniste în timp ce New York, centrat globaliste mass-media sprijină Israelul ca un citat "stat evreiesc", și sprijină controlul bănci internaționale și mass-media globalistă. Deci, în realitate, sionist-Driven Globalismul este, de fapt forma de supremație evreiești.

Globalismul este Imperialismul la nivel global, precum și cea mai mare amenințare la adresa libertății umane, diversitatea și independența, în toată istoria lumii.

Da pentru Libertatea, da la diversitate și independență

Dar, dragii mei prieteni din toată lumea, în patria mea de America și care dintre frații mei din Europa, dar printre toate iubitor de libertate oameni din întreaga lume, milioane de noi spun că nu a globalismului.

Spunem da libertatea, da la diversitatea umană și independența.

Noi spunem nu la războaie globaliste, cum ar fi războiul din Irak, războiul din Afganistan, războiul planificat privind Iranul, războaie cumplite care fac parte din sioniste, ordinea de zi globalist.

Noi spunem nu la mass-media globaliste sioniste dominate de faptul că se află duza de combustibil pe care aceste războaie.

Spunem da la un Internet liber și libertatea de a crea propriile lor persoane mass-media, literatură, muzică și alte forme de artă. Nu vom mai bea otrava toxice ale elitei globalist.

Noi spunem nu la Globalismul, da la libertatea umană, da la diversitatea umană, da, lumea de pace și prosperitate.

Spunem da la fiecare oamenilor străduindu-se să păstreze modul lor de viață, moștenirea lor special, expresia lor special al umanității.

Fie că suntem kurzi, sau pakistanezi, iranieni sau sau palestinieni. Fie că suntem chinezi, sau japoneza, sau africani sau indieni sau a patrimoniului european, spunem nu la globalism.

Spunem da la libertatea umană și diversitatea globală. Spunem da la popoarele națiunilor noastre și societățile care determină destinul nostru.

Noi spunem nu la corporații globale și competențele uriașe imperiale de lustruire din diversitatea umană în exercitarea puterii lor de nelegiuiți. Spunem da la conservarea patrimoniului nostru și modul nostru de viață, da la independența noastră și libertatea, indiferent cine suntem sau în cazul în care trăim pe pământ.

Suntem Omenirea. Noi suntem mulți.

Pentru ca ne onorăm moștenirea noastră și tradițiile, onoram fiecare patrimoniu și tradiție.

Pentru că ne prețuim libertatea și independența noastră prețuim libertatea și independența fiecărui popor de pe Pământ.

Pentru că refuzăm să fie exploatați economic ne angajăm să nu exploateze pe alții.

Așa cum majoritatea europenilor doresc acum să păstreze patrimoniul lor propriu și culturi, am refuza să sprijine Globaliștii care încearcă să ne folosească pentru a controla și exploata alte națiuni din întreaga lume.

Pentru ca ne place pacea, am refuza să sprijine lor sioniste-driven războaie globaliste.

O nouă paradigmă a Drepturilor Omului

Aceasta este o afirmație nouă a drepturilor omului, o nouă paradigmă. Acesta este mișcării de eliberare umană și este găsit oriunde există oameni liberi care doresc să păstreze moștenirea lor și libertatea.

Se gaseste în cazul în care oamenii tânjesc după societățile umane au permis să fie la fel de natural ca și diverse biodiversității în Natură.

Cele Globaliștii au puterea economică globală, mass-media politică și militară. Dar noi reprezintă dorințele reale ale omenirii pentru libertate.

Ne reprezinta dorintele naturale ale fiecărui populației majoritare să vrea să păstreze caracterul de națiunea lor și oamenii, și fiecare populație minoritară, care caută mai multă libertate și autonomie în propriile lor comunități sau regiuni.

Diversitatea umană, libertatea și independența

Trebuie să rezistăm statului de a Globaliștii peste noi, cu o coaliție globală a popoarelor libere reciproc.

Suntem în creștere în fiecare națiune.

Paradigm nostru pentru libertatea umană și diversitate este în creștere în rândul persoanelor din toată lumea.

Cele Globaliștii nu se poate pronunța asupra noastră, fără consimțământul nostru. Ei nu ne pot învinge, dacă ne ridicăm în apărarea libertății umane și a diversității, nu doar pentru noi înșine, ci ca un principiu nou pentru toată omenirea, bun pentru toți oamenii de pe această planetă.

Principiile ne remarcam le deținem, pentru oamenii noștri și pentru fiecare popor de pe fața Pământului.

Aceasta este lumea m-am angajat la, Omenirea m-am angajat sa, națiunea în țara mea, care m-am angajat la.

Sper să mi se alăture în această căutare pentru o nouă paradigmă pentru Umanitate, un nou angajament pentru libertatea umană și diversitatea.

davidduke.

Lenin - Inessa


Iubiri secrete

Vladimir Lenin si Inessa Armand - iubiri secrete
Câteva mârţoage negre, epuizate – altceva nu se putuse găsi la Moscova, în acea zi de 12 octombrie 1920 – trăgeau după ele, spre Piaţa Roşie, catafalcul cu un sicriu de zinc. În cortegiu, Lenin – sprijint de “soţia şi tovarăşa sa de viaţă şi luptă”, Nadejda Krupskaia. “Nu numai chipul lui – a scris o martoră – dar tot trupul exprima o durere atât de puternică, încât nici n-am îndrăznit să-l salut, nici măcar printr-un gest. Era clar că doreşte să rămână singur, cu durerea lui. Parcă devenise mai mic. Şapca aproape că îi acoperea faţa, iar ochii îi păreau scăldaţi în lacrimi, pe care şi le reţinea cu mare efort”. Alţi participanţi la înmormântare afirmă că Lenin abia se mai ţinea pe picioare. Ochii lui liniştiţi nu mai vedeau nimic, faţa îi împietrise într-o expresie de durere sfâşietoare. Pe panglica coroanei din zambile albe trimisă de el, scria simplu: “Tovarăşei Inessa – de la V. I. Lenin”.
“Obligat” să iubească    A scrie despre “istoria sufletului” lui Lenin este un demers sortit eşecului, la prima vedere. În cei 53 de ani de viaţă i se recunosc, în mod unanim, o singură soţie, Krupskaia, şi o singură “simpatie”, Inessa Armand. Gurile rele îi stribuie legături şi cu o prostituată din Zürich, iar altele, şi mai rele, îl consideră impotent, ceea ce ar şi explica pasiunea lui paroxistică pentru politică. Tradiţia a reţinut copilul cu bucle aurii, adolescentul ferm, apoi, brusc, fără tranziţie, chipul de icoană al revoluţionarului, “bătrânul” nu bărbatul. Or, şi tradiţia se înşală câteodată.
Povestea ce urmează are drept izvor cărţi recente, documente, scrisori şi arhive până acum ciuntite şi falsificate de propaganda sovietică. Propaganda nu putea “da drumul” unui Lenin adulter, mânat de sentimente fireşti, ci numai unui puritan, calp, întreţinând cu o femeie o prietenie exclusiv platonică. În mod neoficial însă s-a crezut dintotdeauna că Lenin a fost pur şi simplu “obligat” să o iubească numai pe Krupskaia, să nu coboare niciodată la rolul de soţ infidel.
În tinereţe îi plăcea să vâneze, să patineze, să stea la o bere într-o companie plăcută. Circula chiar legenda unei iubiri nefericite a tânărului Ulianov cu Elena Lenina, o fată frumoasă din Kazan (de la care şi-ar fi luat pseudonimul). Elena i-a promis să îl urmeze în exil, ca decembristele, dar l-a înşelat. Aşa s-a şi căsătorit Lenin, la 22 iulie 1898, cu Krupskaia. Într-un moment de disperare, tânărul de 28 de ani i-a trimis o scrisoare acestei tovarăşe de idei – mai mare decât el cu un an şi care se afla în exil – cu propunerea de a-i deveni soţie. Zis şi făcut. Era moda mariajelor fictive. Cuplurile trezeau mai puţine suspiciuni Ohranei, mereu cu ochii aţintiţi pe revoluţionari.
Despre cum arăta Krupskaia, o femeie lipsită de feminitate, suferind de o afecţiune cardiacă, dar o soţie loială, nu este cazul să insistăm. Să amintim doar remarca lui Ilya Ehrenburg: “E suficient să te uiţi la Krupskaia ca să-ţi dai seama că pe Lenin nu l-au interesat femeile”. Aşa să fie? Krupskaia i-a oferit liniştea sufletească. Condiţionată însă de prezenţa Inessei, pe care Nadejda a trebuit să o primească zi de zi cu căldură în casa lor. Pentru că cei doi au devenit inseparabili din clipa când s-au cunoscut. Inessa a urmat pretutindeni familia Ulianov.
Ei doi aveau secretele lor. Îi lega o puternică afecţiune. “Dragul meu… ne-am despărţit, ne-am despărţit… tu şi cu mine, dragul meu – îi scria Inessa de la Paris, în decembrie 1913. Şi mi se pare atât de dureros. Ştiu, simt că n-ai să vii aici. M-am plimbat prin locurile cunoscute şi mi-am dat seama foarte clar, ca niciodată până acum, ce rol joci tu în viaţa mea, aici, la Paris, unde întreaga noastră activitate este legată printr-o mie de fire de gândul la tine. Pe vremea aceea nu eram îndrăgostită de tine. Deşi te iubeam încă de pe atunci. Aş rezista şi acum fără sărutări, dacă aş putea să te văd, să stau de vorbă din când în când cu tine. Ar fi o bucurie atât de mare şi n-am face nimănui niciun rău. De ce a trebuit să renunţ? Mă întrebi dacă sunt supărată pentru că tu eşti acela care ai “realizat” despărţirea noastră. Nu, nu cred că ai facut-o pentru tine. [...] Au existat multe lucruri bune în relaţiile mele cu N.K. (Krupskaia). În timpul uneia dintre ultimele noastre discuţii mi-a spus că i-am devenit dragă şi apropiată abia de curând. M-am obişnuit cu tine. Îmi plăcea nu numai să te ascult, dar şi să mă uit la tine atunci când vorbeşti. Chipul tău este atât de animat, şi apoi puteam să te privesc în voie, căci tu nu observai”.
Tonul şi conţinutul acestei scrisori lasă puţine dubii în legătură cu natura sentimentelor celor doi. De altfel, Stalin a sfidat-o în faţă pe Krupskaia, în anii grei de boală la pat a soţului ei, când ea îl îngrijea:“Mai discutăm noi despre ce fel de soţie i-ai fost”, i-ar fi spus el, cu aluzie transparentă la legătura cu Inessa Armand. Obosită de nopţile nedormita şi de hrănirea bolnavului cu linguriţa, Nadejda a făcut atunci o criză de isterie, cu hohote de plâns. Scandalul a grăbit sfârşitul lui Lenin – se spune. Iar peste doi ani, în 1926, când el nu mai era şi când Krupskaia se afla în opoziţie, Stalin i-a repetat ameninţarea, pentru a o obliga să cedeze şi să-şi facă autocritica: “Partidul îşi poate aminti cine a fost adevărata soţie a lui Lenin”. Şantajul a reuşit. Krupskaia n-a vrut să-şi spele rufele murdare în public.
Doi fraţi – aceeaşi soţie    Dar cine a fost Inessa Armand, această femeie cu prenume spaniol, evocând frumuseţea fatală a unei nobile castiliene, Inès de Castro (soţia în secret a infantelui Pedro al Portugaliei), şi cu nume francez? De unde aceste consonanţe latine la o bolşevică de la prima oră a mişcării?
S-a născut la Paris în 1874 (după unele surse, în 1873, după altele, în 1875), din dragostea unui celebru tenor francez, Théodore Stéphane, de 25 de ani, cu Nathalie Wild, de 24, pe jumătate englezoaică, pe jumătate franţuzoaică. Hagiografia de partid nu este prea generoasă cu părinţii ei. La moartea tatălui, care după naşterea fetiţei legalizase legătura lui cu Nathalie – Inès avea numai 3 ani. Mama, înzestrată cu o voce caldă, melodioasă, a trebuit să-şi întreţină familia (avea trei fetiţe). A devenit profesoară de canto. O mătuşă care pleca guvernantă în Rusia s-a oferit să o crească pe micuţa Inès. Bunica maternă a însoţit-o la Moscova: una preda canto şi franceza, cealaltă engleza.
Foarte talentată la limbi, micuţa Inès a învăţat curând să vorbească ruseşte, iar la 6 ani, pentru că îi plăcea mult muzica, a început să ia lecţii de pian, de la mătuşa ei. În acest context, cele trei “parizience” au cunoscut familia de industriaşi de textile ruşi Armand, proveniţi din emigranţi francezi. Armanzii aveau moşie la Puskino, la 30 km de Moscova, şi erau foarte ospitalieri; obişnuiau să invite multă lume, fără să facă vreo deosebire între copiii casei şi cei aflaţi în vizită. Ei au plăcut-o mult pe Inès, devenită între timp Inessa, cu nume rusificat.
Mătuşa şi bunica dădeau lecţii copiilor Armand, iar ei creşteau sub ochii lor. Inessa era o fată înaltă, graţioasă, cu părul şaten deschis, ochi mari negri, expresivi, cu trăsături sudice, cultivată şi impulsivă. Situaţia ei de orfană într-o casă de oameni înstăriţi şi cu o mătuşă preocupată de soarta ei s-a încheiat – cum altfel? – printr-o căsătorie cu principalul moştenitor al familiei Armand: Aleksandr Evghenevici. Toată floarea comerţului din Moscova a fost prezentă la nunta lor.
Aleksandr (Saşa) era un caracter slab, cu principii liberale, care îşi adora soţia. Iar soţia de numai 19 ani, se ocupa cu acte de binefacere, conducea o societate de sprijinire a femeilor decăzute, îi ajuta pe muncitori… “N-aş vrea deloc să fiu o femelă de reproducere, ca Nataşa Rostova”, exclamase după lectura romanului lui Lev Tolstoi, Război şi pace.
În ciuda acestor gânduri, în 1894 Inessa a născut primul ei fiu, pe Alekasndr, iar între 1896 şi 1901 a adus pe lume încă trei copii: Feodor, apoi două fetiţe, Inna şi Varvara. Din anul 1900, familia şi-a petrecut iernile la Moscova, într-un apartament de pe Arbat. Inessa a citit enorm în această perioadă: Hugo, Gothe, Dickens, Whitman, Zola, Gogol, Gorki, Dostoievski, Nekrasov. A studiat la pian şi a învăţat să-i interpreteze fermecător pe Chopin, Beethoven şi Mussorgski. Ea îi va insufla o mare dragoste lui Lenin pentru Beethoven.
În toamna anului 1903, din motive de sănătate, Inessa a mers cu copiii la Lausanne, în Elveţia, unde a rămas până în vara anului următor. Acolo, în octombrie, la 29 de ani, a născut pentru a cincea oară: un băiat, Andrei. Numai că acest al cincilea copil nu mai era al lui Aleksandr, ci al fratelui lui mai mic, Vladimir, de numai 18 ani. În casă nu s-a produs niciun scandal, nici o dramă. Aleksandr şi Inessa, adepţi ai amorului liber, s-au explicat în zeci de scrisori unul altuia, hotărând să rămână prieteni. N-au înaintat divorţ. Copiii, pe care amândoi îi adorau, erau “patrimoniul” lor comun. “Pentru romantici – scria Inessa cu două săptămâni înainte de a muri - dragostea se află pe primul plan, ea trece înaintea oricărui lucru”.
Ca membră a familiei cunoscutului industriaş Armand, Inessa a beneficiat de tratamente mai uşoare când a devenit o revoluţionară înfocată şi a adunat ani grei de închisoare. Chiar şi la zece ani de la separarea de soţie – care până la urma s-a produs – Aleksandr, tolerantul ei fost sot, el însusi simpatizant al ideilor revoluţionare, a vrut să plătească o cauţiune fantastică pentru Inessa: 5400 ruble (un muncitor primea 30-40 ruble pe lună). Inessa îl avertizase însă să nu facă acest gest, pentru că oricum ea va evada. Ceea ce a şi făcut. Aleksandr venea regulat în vizită, îi aducea scrisori şi veşti de la copii.
Cât priveşte pe Vladimir Armand, tatăl ultimului copil, el era de o bunătate angelică. În apartamentul lor Inessa îşi aduna camarazii din munca ilegală, pentru că şi noul şi prea tânărul ei soţ avea idei social-democrate. Din păcate însă, sănătatea lui era foarte şubredă.
Anul 1907 a găsit-o pe Inessa deportată pentru a treia oară, în gubernia Arhanghelsk, într-un sat îndepărtat, iar pe Volodea bolnav de tuberculoză. Inessa a reuşit din nou să evadeze şi, ajunsă la Petersburg, s-a lăsat furată de viaţa mondenă: expoziţii, premiere, s-a interesat de noua invenţie – cinematograful. Până într-o zi, când a primit vestea că Vladimir, aflat la tratament în Elveţia, se simţea foarte rău. A alergat să-l vadă, cu paşaport fals, trecând prin Finlanda, şi l-a mai apucat în viaţă. A murit în braţele ei.
Nadejda vrea să se retragă    În 1909, Inessa se afla la Paris împreună cu trei dintre copiii ei: cele două fetiţe şi micuţul Andrei. Leagăn al Revoluţiei şi al Comunei, al tuturor libertăţilor, capitala Franţei aduna principalul nucleu al emigraţiei social-democrate ruse. Aici avea să-l întâlnească pentru prima oară Inessa pe Lenin. Scund, simplu, modest, omul nu avea, în comportament şi atitudini, nimic de dictator intratabil, de şef despotic. Se exprima abundent şi foarte clar.
Inessa a devenit imediat membră a “grupului de sprijin” al bolşevicilor, care a ales-o curând preşedintă şi a desemnat-o să poarte corespondenţa cu alte grupuri bolşevice din străinătate. Ea avea darul de a plăcea oamenilor. Era nelipsită în apartamentul de două camere al Ulianovilor, din rue Marie-Rose 4. Cu atât mai mult cu cât bătrâna mamă a Nadejdei nu mai reuşea să facă faţă gospodăriei. Înaintea Inessei, în familia lor mai intrase o anume Maria Essen, o socialistă veselă, care nu se împăcase deloc cu Krupskaia. Nadejda era pe zi ce trecea mai irascibilă din cauza maladiei lui Basedow, de care suferea. Într-o zi Lenin a avut parte de o scenă de gelozie în toată regula: singura, se pare, din întreaga lor viaţă.
Viitorul lider de la Kremlin avea acum un om de mare încredere. Inessa şi-a închiriat un apartament la două case distanţă şi îl ajuta pe Lenin să-şi traducă alocuţiunile în engleză, franceză şi germană. În plus, era o excelentă secretară. Disciplina de partid nu putea stinge în ea aptitudinile de om de societate: cânta, îşi căra prietenii la teatru, la concerte, la magazine de îmbracaminte şi de bijuterii şi, bineînţeles, se ocupa de educaţia copiilor, care o divinizau.
Munca de partid i-a obligat pe Lenin şi Krupskaia să schimbe adesea oraşe şi ţări: Cracovia, Zürich, Paris, Elveţia, Austria, Germania. Inessa îi urma peste tot. Bătrâna mamă a Nadejdei o adora. O aştepta în fiecare dimineaţă cu nerăbdare. O iubea pentru hazul ei, vioiciunea spiritului, răspunsurile prompte, simţul practic. “Se luminează casa când intră Inessa. Nimic nu îi este indiferent. Trece totul prin filtrul inimii”, îşi nota în jurnal chiar şi Nadejda Konstantinovna.
După cinci ani de asemenea viaţă în trei, Inessa a hotărât să scrie o cărticică despre problemele femeii, cu subtext libertatea de a iubi. Mai înainte s-a sfătuit cu Vladimir Ilici. “Chiar şi o legătură pasională trecătoare este mai poetică şi mai curată decât săruturile lipsite de dragoste ale unor soţi vulgari”, i-a spus ea. La ce făcea aluzie? În replică, Lenin a liniştit-o: i-a înecat iniţiativa într-un torent de vorbărie marxistă despre libertatea proletariatului, burghezie… Se temea el oare că Inessa se va compromite sau îl va compromite? Astfel proiectul Inessei a murit.
Această femeie reuşea să atingă corzi ascunse adânc în inima acestui bărbat atât de puritan, iar el simţea nevoia să fie împreună cu ea tot timpul, să-i scrie, să-i vorbească, să comunice cu ea. Soţia nu-i deranja. În anii ’20, într-o discuţie cu colegul ei de la Legaţia sovietică din Norvegia, Aleksandra Kolllontai, şefa misiunii diplomatice ruseşti din Suedia, a afirmat că Nadejda era la curent cu aventura soţului, petrecută astfel sub ochii ei; ştia cât de ataşat este Lenin de Inessa, de aceea îi propusese de mai multe ori să plece ea, dar Lenin o reţinuse. Nadejda a acceptat cu demnitate prezenţa Inessei, ca pe ceva inevitabil. Monotonia şi râncezeala vieţii lor înţepenite în principii inhibante erau zilnic răvăşite de această femeie energică, elegantă, pasionată de tot ce făcea, de la copii la revoluţie.
Dragă prietenă    A urmat Revoluţia din februarie 1917, întoarcerea printre primii în ţară, cu trenul blindat. Trei zile ei trei singuri într-un compartiment. În vârtejul evenimentelor nu mai era însă loc pentru iubire. Inessa şi-a revăzut copiii rămaşi acasă, pe Aleksandr, cel mare, şi pe Feodor, care avea deja 21 de ani şi vroia să se facă aviator. Ambii erau mobilizaţi. Fiicele, Inna şi Varvara, studiau încă, iar Andrei, mezinul de 13 ani, era la gimnaziu.
Cu Lenin se vedea acum din ce în ce mai rar. Vorbeau la telefon. Mult. În februarie 1919, el i-a dat o misiune de Cruce Roşie în Franţa: să aducă acasă, de fapt, de pe fronturile războiului civil, câteva mii de soldaţi ruşi trimişi de guvernul ţarist, în 1915, în sprijinul aliaţilor. Pe frontul mişcător de la Sankt Petersburg ei se răsculaseră, fiind internaţi în lagăr de autorităţile franceze.
Inessa a fost arestată. Furios, Lenin a formulat la iuţeală un ultimatum: va fi eliberată imediat sau toată misiunea franceză de la Moscova, până la ultimul om, va fi împuşcată. Evident, Inessa a fost eliberată imediat. S-a întors acasă împreună cu câteva mii de prizonieri, ceilalţi membri ai Corpului expediţionar rus venind şi ei mai târziu. De pe drum, tot cu gândul la Lenin, îi scria fiicei sale mai mari, Inna (Inusia):” Pun în plic o scrisoare către Saşa, una pentru Fedea şi a treia pentru Ilici. Numai tu trebuie să ştii despre aceasta din urmă. Pe primede două dă-le imediat băieţilor, dar pe a treia ţine-o la tine deocamdată. Când mă întorc am s-o rup. Dacă mi se întâmplă ceva… atunci trebuie să i-o dai personal lui Vladimir Ilici. Du-te la Pravda, unde lucrează Maria Ilinicina (sora lui Lenin), dă-i scrisoarea şi spune-i că este de la mine şi trebuie să ajungă la Vladimir Ilici personal.”
Inessa s-a întors la Paris ca o eroină. Dar cu o aură scump plătită. Era tot mai slăbită fizic. De altfel, în mod frecvent, revoluţionarii sufereau de tuberculoză, tifos, pneumonie. Consecinţa închisorilor şi deportărilor. Inessa se topea pe picioare. Din forţa de frumuseţe pariziană rămăsese prea puţin. Se neglija deja şi vestimentar. Lenin, în schimb, o copleşea cu tandreţea lui. Cum deseori iubitei lui nu-i funcţiona telefonul, Lenin îi trimitea mesaje prin curieri, cu motocicleta. Şi, odată cu ele, lemne, medicamente, reviste englezeşti, medici.
 ”Dragă prietenă, îi scria el în februarie anul următor, am vrut să-ţi telefonez când am auzit că eşti bolnavă, dar telefonul nu funcţionează”. Şi, cu altă ocazie: “Te rog să-mi spui ce s-a întâmplat cu tine. Sunt vremuri îngrozitoare, bântuie tifosul, gripa, gripa spaniolă, holera. Ce temperatură ai? Iei vreun medicament? Te rog să-mi spui sincer. Trebuie să te faci bine”. După ce a trimis doctorul, a continuat: “A venit? Să faci exact ce-ţi spune. Telefonul s-a stricat din nou. Le-am cerut să-l repare, fiindcă vreau ca fiicele tale să mă ţină la curent cu starea ta. Să ieşi din casă cu o temperatura de 38 sau 39 de grade este o nebunie. Te rog foarte mult să nu ieşi din casă şi să le spui fiicelor tale din partea mea că vreau să te păzească să nu ieşi din casă până când temperatura nu revine la normal”.
“Dragul meu prieten, îi răspunde Inessa. Pur şi simplu nu există leac pentru extenuare. M-au lăsat puterile, dorm de trei ori mai mult decât alţii.” În vara anului 1920 Lenin a trimis-o în Caucaz, la Kislovodsk, într-un sanatoriu, să se întremeze. “Din cauza situaţiei periculoase din Kuban, te rog foarte mult, îi scria Lenin, pe 18 august, lui Sergo Ordjonikidze, membru al Consiliului militar revoluţionar al Frontului din Caucaz, să stabileşti legătura cu Inessa Armand, ca, la nevoie, ea şi fiul ei Andriusa (de 16 ani) să fie evacuaţi în timp util la Petrovsk şi Astrahan sau să o duceţi (băiatul e bolnav) în munţi, lângă litoralul Caspicii şi în general să iei toate măsurile cuvenite”.
În sicriu de zinc    În alte câteva telegrame, între problemele militare şi de stat despre care coresponda cu Ordyonikidze, Lenin revenea la dispoziţia sa: “nu uita să-i asiguri Inessei un concediu liniştit şi reuşit”. În zadar. Ludmila Stal, prietena de o viaţă a Inessei, aflată şi ea la Kislovodsk, îşi însemna în jurnal: “Inessa a sosit atât de slăbită şi de deprimată… Au obosit-o oamenii, au obosit-o discuţiile. A încercat să se izoleze, să stea mult singură în camera ei”. “Este epuizată şi deprimată nervos”, nota şi doctorul I. Rujeinikov, care locuia în aceeaşi vilă cu ea. Inessa personal constata că eforturile făcute ca ea să se simtă bine erau inutile: “Suntem de 3 săptămâni la Kislovodsk şi nu pot să spun că m-am întremat. Nici eu, nici Andrei. E drept că el s-a refăcut, s-a bronzat, dar încă nu a luat în greutate. Vremea nu e prea grozavă. La început am dormit tot timpul, şi zi şi noapte. Acum, dimpotrivă, dorm foarte prost. N-aş putea spune că m-am dat în vânt după Kislovodsk” (fragment dintr-o scrisoare către fiica ei, Inusia).
Curând localitatea a devenit nesigură, era ameninţată de războiul civil. Statul major al armatei roşii a hotărât să o evacueze. Aşa dăduse o dispoziţie Lenin. După patru zile de drum – care i-au accentuat extenuarea – şi după o haltă la Vladikavkaz, unde s-a întâlnit cu Sergo Ordjonikidze, cei doi, mama şi fiul, au ajuns la Nalcik. Totul părea a fi normal.
La 11 septembrie 1920, Pravda dădea publicităţii un comunicat al Comisariatului poporului pentru sănătate: “Da la începutul acestui an în republică s-au îmbolnăvit de holeră 12.054 persoane”. Epidemia era în regres, dar înainte de a părăsi teritoriul Rusiei a mai făcut o victimă: Inessa Armand. Patru zile a durat lupta ei cu moartea. La miezul nopţii de 23 septembrie 1920 şi-a pierdut cunoştinţa, iar dimineaţa nu mai era în viaţă. Corpul neînsufleţit a ajuns la Moscova pe 10 octombrie, pentru că abia după o săptămână de la deces s-a găsit sicriu de zinc, adus de la Vladikavkaz.
“Lenin nu i-a putut supravieţui Innesei Armand. Moartea ei a grăbit boala care lui i-a fost fatală”, credea Aleksandra Kollontai. Greu de crezut că, în afara mamei sale, a mai existat o altă persoană pentru care să fi manifestat mai multă grijă decât pentru Inessa.
Şocul morţii ei a fost cu atât mai mare cu cât, în aceeaşi zi, dimineaţa devreme, Sergo Ordjonikidze îi trimisese lui Lenin că cei doi, Inessa şi Andriusa, fiul ei, se simt bine. În plus, Inessa a vrut să se ducă la tratament în Franţa. Lenin a insistat însă şi a convins-o să renunţe la acest proiect şi să meargă în sud.“E mai bine să nu te duci în Franţa, unde s-ar putea să te închidă pentru mult timp şi, probabil, nu vor fi dispuşi să te schimbe cu nimeni… De ce nu te duci în sud? La Sergo Ordjonikidze? Sergo o sa facă toate cele necesare ca să te odihneşti, să stai la soare, să lucrezi. Gândeşte-te la asta”. Şi ea se gândise. Iar el se simţea acum, la sfârşit, cu atât mai vinovat.
Iată-l deci pe iniţiatorul Gulagului, pe părintele dictaturii proletariatului şi al regimului sovietic, pe creatorul totalitarismului sovietic, într-un strop de suflet omenesc. Frumos, dar mult prea puţin.
sursa: Florentina Dolghin,  Iubiri secrete. Lenin – Inessa, Magazin istoric, 1998

Anonymouse


Hackerii Anonymous ameninta ca vor “sterge” Israelul de pe internet

autor: FrontPress 16.03.2013
anonymous-internet-guyHackerii de la Anonymous au anunţat că plănuiesc un atac cibernetic masiv împotriva Israelului, ameninţând că “vor şterge” statul evreu de pe internet. Conform Russia Today, Israelul ia în serios aceste ameninţări şi pregăteşte mai multe măsuri defensive. “Operaţiunea Israel” va avea loc în 7 aprilie, au transmis hackerii prin intermediul contului lor de Twitter.
Israelul a mai fost atacat cibernetic de grupul “anonimilor” în noiembrie 2012, ca răspuns la asaltul asupra Fâşiei Gaza. Circa 700 de site-uri israeliene au avut de suferit, inclusiv adresa de internet securizată a Ministerului Apărării. Oficialităţile au anunţat nu mai puţin de 44 de milioane de atacuri asupra site-urilor guvernamentale, majoritatea dintre acestea soldându-se cu eşecuri din partea hackerilor.
Ca urmare a operaţiunii, grupul Anonymous a făcut publice datele personale (nume, coduri numerice, adrese de e-mail) aparţinând unui număr de 5.000 de oficiali israelieni. Sursa: FrontPress.ro

vineri, 15 martie 2013

Clive Burr



Fallece Clive Burr



El ex batería del grupo británico de heavy metal «Iron Maiden», Clive Burr, falleció a los 56 años tras sufrir esclerosis múltiple.

El fundador y bajista de la formación, Steve Harris, lamentó la «noticia terriblemente triste» de la muerte del que fuera su compañero. «Era una persona maravillosa y un batería increíble que hizo una valiosa contribución al grupo en sus inicios cuando comenzábamos a tocar», señaló Harris del batería, que acababa de cumplir 56 años el pasado 8 de marzo. Burr se unió a la legendaria banda de rock duro en 1979 y tocó con ellos en los primeros tres álbumes: «Iron Maiden» (1980), «Killers» (1981) y «Tye Number of the Beast» (1982).

También el solista del grupo, Bruce Dickinson, rindió tributo a Burr, del quien recordó que «incluso durante los peores días de su enfermedad, jamás perdió el sentido del humor o la irreverencia». El fallecido músico nació en 1957 en el este de Londres y antes de pasar a formar parte de «Iron Maiden» había tocado también con la banda británica de heavy metal «Samson». Precisamente, Dickin conoció a Burr cuando éste dejaba «Samson» en diciembre de 1982.

Cuando le diagnosticaron esclerosis múltiple en 2001, sus ex compañeros en «Iron Maiden» crearon la fundación «Clive Burr MS Trust», con el fin de ayudarle a recaudar dinero para poder costearse la vida. El grupo también dio varios conciertos para que Burr pudiera resolver su ·economía.

elmundo

Una banda espectacular y un batería extraordinario que se ha visto enfermo de Esclerosis Múltiple, enfermedad que tiene alguien a quien conozco mucho, y que tristemente ha finalizado su camino, mi pésame a familia, seres queridos y amantes de la buena música, a modo de homenaje os dejo el tema "Run To The Hills"

Recomandari FP


Recomandarile FP: 9 Rota (VIDEO)

autor: FrontPress 15.03.2013
0Compania a 9-a (9 rota), este o coproducţie ruso-finlandezo-ucraineană din 2005, regizată de Fyodor Bondarchuk. Tema filmului tratează drama războiului sovieto-afgan şi se bazează pe fapte reale.
9rota_amadu_9fmt_2_9_rota_9_pngs49rota19-rota39rota_7

joi, 14 martie 2013

Viata intima a lui Carol al 2-lea


Sa mentionam faptul ca fiecare copil nascut in Romania Mare, care primea numele de Carol sau Carolina primea din  partea regelui un ban de aur.


Copilăria
Încă din primii ani de viaţă a fost învăţat de regele Carol I că între el şi toţi ceilalţi, inclusiv mama lui, exista o diferenţă de rang şi de responsabilităţi care îl obligă la un comportament distant, autoritar şi independent.
Caracterul prinţului moştenitor Carol a suferit în copilărie o influenţă nefastă din partea unor educatori prost aleşi de rege. Pornind de la ideea că guvernanta trebuie să fie urâtă pentru a nu-i produce copilului preocupări erotice, Carol I i-a adus pe o anumită doamnă Winter. Părea că principala misiune a acestei femei era aceea de a-l îndepărta pe prinţul moştenitor de mama sa. Curând, aceasta a observat că micului Carol i se interzisese să mai invoce numele mamei sale în rugăciuni şi că nu recunoştea decât autoritatea bunicului său, regele.
În perioada adolescenţei, lui Carol i s-a adus un preceptor elveţian ciudat, homosexual şi urmărit de idei socialiste. Acest individ a avut o influenţă decisivă, exact în perioada critică, asupra tânărului prinţ, umplându-i mintea, aşa cum spunea regina Maria, cu “îndoieli tulburătoare, mai ales în privinţa menirii lui de prinţ şi de oştean”. Prinţul Nicolae, fratele mai mic, insista în memoriile sale, pe ambele aspecte periculoase ale relaţiei dintre preceptor şi prinţul moştenitor: “Eram îngrijoraţi că Mohrlen l-ar putea iniţia în practica homosexualităţii; acesta a recunoscut, de altfel, că era tare tulburat când îl vedea pe Carol îngenunchiat pentru rugăciunea zilnică.”
Din această influenţă periculoasă, prinţul şi mai apoi regele Carol al II-lea va prelua ca atitudine un egocentrism pronunţat, punând înaintea oricărei obligaţii oficiale relaţiile sale intime, interesele băneşti, dorinţa de a trăi o viaţă de lux şi petreceri.
În urma scandalului declanşat de mama sa, Mohrlen a fost îndepărtat, dar numai în momentul în care şi regele Carol I a constatat că elveţianul era pur şi simplu un psihopat, cu manifestări evidente de dezechilibru mintal şi care lăsase urme în personalitatea copilului Carol, îndeosebi prin ura faţă de instituţiile statului. Proba a fost făcută de regele Carol I. Cu ocazia avansării micului prinţ la gradul de sergent, regele i-a cerut să îmbrace uniforma militară şi să intre în serviciul de gardă al palatului, pentru îndeplinirea misiunii de santinelă. Cu ţipete, plânsete şi bătai din picioare, sub pretextul că avea convingeri antimilitariste şi antimonarhiste, a refuzat să îmbrace uniforma.
În încercarea de a salva ceva din distrugerile psihice produse de acel individ, prinţul Carol a fost trimis la Potsdam şi încorporat într-o unitate militară de elită. Familiarizarea cu sistemul de autoritate prusac, precum şi impactul puternic pe care l-a avut în următorii ani asupra sa apariţia fascismului, au fost exact cei trebuia lui Carol pentru a-i întregi un caracter periculos pentru regimul democratic din România.
Aventurile
Ca bărbat şi prinţ moştenitor, Carol nu a ezitat să se implice în relaţii sentimentale cu diferite femei din protipendada românească, dar şi din lumea prostituatelor.
Se pare că prima legătură mai serioasă a fost cu Ella Filiti, pe care, spre deosebire de alte aventuri, după versiunea prinţului Nicolae, ar fi iubit-o sincer. Această dragoste atât de puternică excludea complicaţia matrimonială, în primul rând pentru că femeia nu împingea lucrurile spre acest deznodământ. Îndepărtarea ei brutală chiar în timpul războiului, pe motiv că-i afectează preocupările de comandă în cadrul Regimentului de cavalerie “Regina Elisabeta”, l-a convins că viaţa sa personală va fi mereu controlată de Casa Regală.
Zizi Lambrino
Carol a găsit repede puterea de a trece peste acest moment dificil, fiind preocupat de noua sa aventură,Ioana Valentina (Zizi) Lambrino. Războiul îi încurca idila, iar insisţentele generalului Averescu de a avea un comportament măcar decent îl aduceau la exasperare.
După toate probabilităţile, în iunie 1918, Carol şi-ar fi anunţat părinţii, în timpul unui bal, asupra intenţiei de a se căsători cu Zizi Lambrino. Anunţul nu a fost luat în serios. Dar câteva seri mai târziu, Carol o cere în căsătorie pe Zizi şi îi oferă inelul de logodnă.
La 21 iunie, cei doi corespondează pentru a perfecta formele legale ale căsătoriei. Ei consultă doi avocaţi, care îi asigură că o căsătorie între ei este perfect legală şi îi sfătuiesc să o celebreze în străinătate, într-o ţară de rit ortodox, pentru a evita deconspirarea prematură a actului.
Ţara aleasă a fost Rusia, iar oraşul era Odessa. Cum acesta se afla sub ocupaţie germană, Carol trebuia să facă trei lucruri riscante: să-şi părăsească unitatea în care era ofiţer, să treacă clandestin graniţa ţării şi să oficieze un act pe teritoriul inamicului. Le-a făcut pe toate!
Carol şi-a petrecut noaptea de 26 spre 27 august acasă la Zizi, apoi au plecat împreună spre graniţă. Carol s-a deghizat într-o uniformă de ofiţer rus. De la staţia Pârlita, fugarii au călătorit cu automobilul regal până la postul de frontieră Bender, apoi au trecut frontiera cu un alt automobil. Aici, Carol a fost imediat recunoscut de un ofiţer german. Acesta i-a condus la Cartierul general al trupelor germane, unde au fost întâmpinaţi cu curtoazie de generalul Zeider. Comandantul regiunii nu numai că le-a dat voie să-şi continue drumul până la Odessa, dar le-a şi reţinut camere la hotelul Bristol.
În ziua de 1/13 septembrie 1918, Carol şi Ioana Valentina Lambrino au fost căsătoriţi de către preotul Şaravski, în biserica Pokrovskaia din Odessa, în prezenţa unor martori avizaţi şi a reprezentantului consulatului român. A doua zi după căsătorie, Carol a telegrafiat tatălui său: “Telegramă. Iaşi. Regelui Ferdinand. Eu am luat în căsătorie pe Zizi Lambrino. Răspundeţi dacă eu pot să mă întorc cu ea sau trebuie să continui drumul către Franţa. Carol.”
După lungi discuţii contradictorii, Carol a fost convins de mama sa să se întoarcă în România. Aici îl aştepta o veste proastă. Consiliul militar a informat că acţiunea prinţului se numeşte dezertare şi este pedepsită de Codul Justiţiei Militare. Pentru a nu complica lucrurile, regele a hotărât, prin autoritatea ierarhică a lui Averescu, o pedeapsă de 75 de zile de arest la mănăstirea Horaiţa din Bicaz.
Pe fondul unor tentative repetate de a-i plasa prinţului alte femei – acţiune pe care nu a respins-o – , dar şi a unor insistente presiuni de a anula căsătoria, Carol cedează. La 21 ianuarie 1919, secţia a II-a a Tribunalului de Ilfov anulează căsătoria.
Încercând o altă soluţionare a gravei crize morale pe care Carol o provoca Tronului şi ţării, regele încearcă să-l trimită într-o misiune comercială în Japonia. Carol se automutilează, împuşcându-se în coapsă.
Tot în cursul lunii mai, Zizi Lambrino îl anunţă că a rămas însărcinată. Într-o scrisoare de răspuns, Carol nu lasă dubii asupra paternităţii: “N-aş putea admite niciodată ca acest copil să fie nelegitim şi, orice s-ar întâmpla, am să-l recunosc totdeauna.”
Pentru a potoli spiritele, în luna iunie, regina Maria acceptă să-i lase pe cei doi soţi să se retragă la moşia Mănăstirea, pe Dunăre. De aici, în foarte scurt timp, Carol îşi anunţă părinţii că este decis să plece în străinătate, unde să refacă actul căsătoriei, şi că este hotărât să renunţe la succesiune.
Reţinut sub pază la Bistriţa, Carol primeşte o scrisoare de la mama sa, care, de astă dată, nu-şi va cruţa fiul: “Ţi-ai renegat ţara, surorile şi fratele, tradiţiile şi datoria într-o vreme când, mai mult decât oricând în istorie, România avea nevoie de conducători. Când ţi-a venit mai bine, ai lăsat totul baltă, nesinchisindu-te de răul pe care îl făceai şi, sub înrâurirea altora, ai uneltit cu socialiştii, în speranţa că astfel îi slăbeşti tatălui tău poziţia.”
La 8 ianuarie 1920 s-a născut Carol Mircea Lambrino, fiul lui Carol şi al Ioanei Valentina. Pe actul de naştere numele tatălui a fost lăsat gol.
 Ca urmare a insistenţelor părinţilor săi, Carol pleacă la 21 februarie 1920 într-o călătorie în jurul lumii. Se va întoarce la sfârşitul lunii septembrie şi va accepta căsătoria cu o prinţesă de sânge, principesaElena a Greciei (27 februarie 1921). Opt luni mai târziu, la 25 octombrie 1921, se va naşte Mihai, ultimul rege al românilor.
Elena Lupescu
În lumea de astăzi – în lumea sexului afişat, a erotismului şi a homosexualităţii protejate prin lege – ideea că Elena Lupescu şi Carol al II-lea se iubeau romantic şi frumos, nu mai este suficientă. Nimeni nu mai poate crede această versiune. Este greu de înlăturat argumentul că între ei doi exista un sentiment, dar mărturiile tot mai transparente apărute în ultimii ani aduc informaţii atât de puternice asupra felului în care în Elena Lupescu îl domina pe Carol, încât existenţa reală a unui sentiment al femeii pentru bărbatul ei este complet înăbuşită.
Fondul relaţiei acestui cuplu era cel dintre un bolnav şi sora lui medicală. Carol al II-lea suferea de priapism, dar acesta era un efect secundar al maladiei sale, un aspect accidental, eventual o consecinţă specifică a unei tulburări genetice. Priapismul, de altfel, nu este o boală sexuală sau venerică, ci una a sângelui. Carol, ca şi mama lui, regina Maria, ca şi alte rude apropiate, avea o dereglare genetică provenită din încrucişările seculare ale familiei nobile din care proveneau.
Tratamentul cunoscut în acea perioadă pentru priapism era extrem de dureros şi consta în înfigerea unor ace de seringă în penis şi în extragerea artificială a sângelui. Aşadar, Carol al II-lea avea o boală cumplită.
De regulă, prin neînţelegerea secretelor acestei maladii, dar şi prin fenomenul de trivializare a situaţiei de către partenerele ocazionale, care descriu în cercul lor social detaliile contactului sexual, producând astfel o răspândire prin zvon a informaţiilor intime, bolnavul îşi domina greu instinctele şi atitudinile, având absolută nevoie de îngrijire şi afecţiune.
În cazul regelui Carol, excapadele sale nocturne printre prostituatele Bucureştilor şi chiar contactele sexuale accidentale cu alte femei, nu implicau sentimentul, ci un fel de “tratament”. Răspândirea zvonului despre starea suveranului şi comentariile acide ale protipendadei aveau un efect psihologic direct asupra bolnavului, principalul simptom fiind acela al dilatării sentimentului de aversiune şi ură faţă de societate.
Cu Elena Lupescu era altceva: relaţia implica înţelegerea şi grija faţă de bolnav a partenerei. Atunci când boala devine cronică, efectul imediat şi cel mai dramatic este impotenţa. Un bărbat de natură libertină ca a lui Carol al II-lea, încă tânăr şi aflat în vârful puterii, este tentat de reacţiile psihicului către suprasolicitarea problematicii puterii. Impotenţa la o astfel de personalitate naşte în primul rând dorinţa de a ascunde adevărul, de a căuta mijloace de a dovedi contrariul – de aici legenda cu virilitatea sa excesivă – de a-şi dovedi virilitatea politică prin gestionarea autoritară şi violentă a puterii.
Elena Lupescu era o femeie foarte versată, cu un lung episod de prostituţie înainte să-l întâlnească pe Carol şi care a înţeles că, gestionând boala bărbatului, va gestiona şi puterea politică pe care o avea acesta.
Este greu de ştiut în ce stadiu al bolii a avut loc întâlnirea Carol-Lupescu (14 ianuarie sau 14 februarie 1925), dar putem folosi aparatul logic pentru a înţelege că fuga în străinătate din perioada 1925-1930, a limitat posibilităţile practice şi condiţiile morale ale excapadelor lui Carol, accentuând dependenţa de partenera Elena Lupescu. Astfel, exact în acea perioadă, cuplul s-a consolidat definitiv; numai în intimitatea unei perfecte înţelegeri psihice, bolnavul Carol îşi putea găsi echilibrul. În această ecuaţie, aspectul fizic al partenerei este lipsit de importanţă.
S-a comentat legenda în jurul frumuseţii Elenei Lupescu, dar, cu excepţia ochilor puşi bine în contrast de culoarea violentă a părului, restul nu putea pierde decât minţile unui bărbat cu handicap.Totuşi, nimeni nu o putea înlocui pe Elena Lupescu.
Născută în Iaşi, în 1899 – sau în 1897 –, Elena Lupescu era cunoscută ca o femeie de moravuri uşoare, cu clientelă de nivelul clasei medii. În 1925, Elena Lupescu se cuplase cu cineastul Tudor Posmantir, evreu din Brăila, care se ocupa cu jurnale de ştiri şi documentare la comandă, de efect propagandistic, dar conducea şi o mică afacere cu filme porno şi albume de plasament. Elena Lupescu pozase pentru un astfel de album, fotografiile sale nud fiind mai târziu recuperate din străinătate cu sume importante. Unul dintre clienţii lui Posmantir, din anii ’20, era chiar prinţul Carol, pe care îl însoţise în călătoria în jurul lumii şi căruia îi plasa în mod curent femei. Este de presupus că tehnica sexuală a femeii i-a atras atenţia lui Carol, găsindu-şi, astfel, o parteneră potrivită pentru excesele sale maladive.
Odată ce Elena Lupescu s-a infiltrat în inima lui Carol, a făcut toate eforturile ca să înţeleagă caracterul iubitului ei şi să se comporte după placul lui. A priceput curând că sub faţada virilităţii sale, Carol era cumplit de vulnerabil: un bărbat slab, nehotărât, imatur, care avea nevoie să fie consolat, alintat şi copleşit cu afecţiune. Mai ales Carol simţea nevoia să trăiască într-o ambianţă familiară, printre lucruri simple care îi lipseau în căminul oficial – mâncare neaoşă românească, glume piperate, fără perdea, muzică populară şi de jazz, prieteni români din popor, fără pretenţii, jocuri de cărţi şi plimbări în maşini rapide. După ce fusese ridiculizat pentru lipsa lui de rafinament, prinţul era flatat de atenţia ei admirativă şi protectoare, care îi tămăduia orgoliul rănit.
Legătura dintre ei a continuat şi s-a dovedit atât de puternică, încât doar moartea lui Carol i-a despărţit.
sursa: Alex Mihai Stoenescu – Istoria loviturilor de stat în România