Reda-i copilaria lui Stefanut

sâmbătă, 16 februarie 2013

Eminescu denigrat acum la Bruxelles pentru atitudinea sa fata de Ardeal


Mihai Eminescu
Pentru libertatea presei

Printr-o stranie coincidenţă, exact în 28 iunie 1883, ziua în care avea să fie pus în cămaşă de forţă de către „prietenii” săi, Mihai Eminescu publicase ultimul său articol din „Timpul”, în care marele nostru gazetar vorbeşte despre libertatea presei şi dorinţa Puterii politice discreţionare de a o subjuga („Singurul lucru asupra căruia n-a putut încă triumfa a rămas numai presa”). Potrivit obiceiului vremii, ziarele se datau cu ziua următoare apariţiei.
Reproducem acest ultim articol al lui Eminescu din „Timpul” cu sentimentul că el reprezintă un adevărat testament pentru toate generaţiile de jurnalişti, dar şi pentru a-l pune în contextul recomandărilor recente din Raportul MCV asupra României referitoare la „îngrădirea” libertăţii presei.

Victoria în alegeri, îngenunchierea naţiunii înaintea puterii uzurpatoare, deşteaptă şi apetituri tiranice, printre care pretenţiunea, mai-nainte de toate, de a fi aprobat şi aplaudat uzurpatorul în faptele sale, pe toate căile.
E logic într-adevăr ca, după un câştig să se urmărească un altul, şi în fine tot, spre deplina satisfacţiune a acaparatorului.
Regimul dobândise darea din mână şi chiar din picioare, a celor ce poartă numele de mandatari ai naţiunii; astfel dispune el la discreţiune de toată puterea în stat, făcând ori şi ce vrea fără a fi controlat şi nu se gândeşte decât la mijlocul de a se întări în această situaţie de desfătare şi răsfăţ.
Singurul lucru asupra căruia n-a putut încă triumfa a rămas numai presa, şi aceasta se consideră, credem, de către regim, cu atât mai nesuferită, cu cât el, în exerciţiul puterii discreţionare, a trebuit să devină năzuros, adică supărăcios din lucru de nimic.


Ziarul „Timpul”, din 29 iunie 1883, cu ultimul articol publicat de Eminescu despre libertatea presei. Foto: Roncea.ro


Presa, pentru omnipotentul nostru regim, cu strigătele ei, cu lamentele ei continue, îi face negreşit efectul unei hărăitoare din Braşov, care prin scârţâitul ei strident dă crispaţiuni nervoase. Neapărat dar că se simţea şi nevoia de a pune în practică mijlocul prin care să se năbuşească ţipătul contra trădării şi contra fărădelegilor regimului, spre a fi liniştit în domnia sa absolută.
Însă, ca contra a tot răul ce cată a fi combătut, aşa şi contra presei cată să se uzeze de arme îndestul de eficace de a o învinge.
Ei bine, care ar fi fost acelea ?
Dacă întru abaterea constiinţei alegătorilor, s-au dovedit cele mai eficace arme: corupţiunea, frauda, ameninţarea; dacă cu acestea s-a putut respinge opoziţiunea de la exercitarea controlului asupra puterii; de bunăseamă că ele n-au putut nimic contra presei, pe cât timp aceasta, în majoritatea ei, este în opoziţiune cu guvernul, bucurându-se de sprijinul public.
Armele ce numirăm sunt într-adevăr numai bune pentru cei cu bucate pe câmp şi pentru cei cu copii de căpătuit, ori pentru aceia care ei înşişi urmăresc un folos direct, nepătrunşi fiind de datoria de cetăţean şi de sânţenia votului ce li s-a încredinţat; dar, cât pentru persoana jurnalistului, hârşit în luptă şi îndărătnic în profesarea principiilor, sunt custure fără tăiş.
Contra presei şi jurnalistului a cătat regimul să recurgă la acte de răsbunare; şi aşa, după ce că a intentat proces de presă, prin Creditul funciar rural, unuia dintre organele de publicitate care au cutezat să formuleze acuzaţiune specială contra neregularităţilor de la zisul credit; după ce că în acest proces de presă a cătat să sustragă pe jurnalist de la judecătorii săi naturali, juraţii, şi l-au târât dinaintea tribunalelor guvernului, recomandând acestora să se declare competente şi recompensând pe magistraţii care au avut lipsă de scrupul pentru justiţie şi s-au supus trebuinţei regimului; acum a mers cu iuţeala pentru a prescrie chiar expulzarea directorului acelui jurnal, a d-lui Galli, adică fundatorul foii francese L'Independence roumaine pentru că acesta este străin neîmpământenit încă.
În cazul de faţă guvernul, care este evident că a voit să lovească în existenţa jurnalului L'Independence roumaine , s-a folosit de o lege decretată de dânsul acum doi ani, şi care priveşte petrecerea străinilor în ţară.
Dacă vom ţine socoteală de mobilul care a dictat facerea acelei legi, nu vom putea scuza dispoziţiunea de expulsare luată în privinţa d-lui Galli, pentru că într-adevăr ea nu a fost concepută decât sub impresiunea asasinatului comis asupra Împăratului Alexandru II şi în spiritul de a combate şi a depărta de ţara noastră acele parazite care îşi caută existenţa din acte de teroare, pe străinii fără căpătâi pe nihilişti mai ales, în vreme ce directorul jurnalului francez L'Independence roumaine era aici un muncitor liniştit, stabilit de mai mult timp în ţară şi exercitând în asociaţia cu români comerciul de tipograf, îndeosebi de calitatea sa de jurnalist.
Când însă ne vom aminti de împrejurarea că numitul director al foii L'Independence roumaine a fost încurajat şi susţinut ca jurnalist chiar de către guvernul actual, când vom aminti aci că dl. Galli, prin un alt jurnal fundat de dânsul, L’Orient, a debutat în ţara noastră ca sprijinitor al politicii guvernului, atunci desigur că se va vedea şi mai bine cât de necuvincioasă este dispoziţiunea de expulsare de acum.
Ce fel? Pentru ca să cânte guvernul, un străin poate fi tolerat şi încurajat, iar de a-l critica nu? Atunci se neagă fără rezon principul echităţii care nu admite dreptul ciuntit, care nu poate admite facultatea de a zice da fără a o admite pe aceea de a zice ba.
Una din două: ori străinul dintru început nu este învoit a face politică în ţară, şi atunci înţelegem raţiunea unei dispoziţiuni de expulsare când şi-a permis el a face politică locală; ori că, dacă s-a tolerat odată străinului d-a face politică guvernamentală, urmează a i sa tolera să facă şi politică de opoziţiune. Fapta de la început a acestui guvern cu dl Galli, îl obliga la toleranţa lui în urmă.
Dar credem că nu este nevoie a argumenta mult, spre a convinge despre urâta pornire a guvernului asupra presei. Trebuie să-l aşteptăm de acum la alte măsuri şi mai odioase, pentru că panta este alunecoasă şi nu are piedică până-n prăpastie.
Cât pentru presă, am putea să-l asigurăm pe regim că oricât de cumplite ar fi actele sale de răzbunare, nu va fi în stare nici el a abate unele caractere tari ce se găsesc într-însa, şi teamă ne e că, căutând victoria peste tot, va pierde şi cea deja câştigată în monstruoasa sa pornire de a-şi subjuga şi presa.

(Timpul, Buc. 8(1883), nr. 142, iunie 29, p. 1. Sublinirile aparţin redacţiei cotidianul.ro)


Emil Cioran despre Eminescu


EMIL CIORAN

„Fără Eminescu, neamul nostru ar fi neînsemnat şi aproape de dispreţuit. Dacă n-am fi avut pe Eminescu, trebuia să ne dăm demisia. Eminescu este scuza României”.


Eminescu trebuie aparat !



Eminescu ne cere ajutorul ! Guvernantii tac chitic !!!

Este o obligatie  de neantarziat a NATIONALISTILOR pentru ca acum,  mai mult ca la vremea lui Eminescu, sa fie scoasa la lumina activitatea politica din publicistica. Patriotismul acestui geniu, poate cel mai mare intelectual politic al romanilor trebuie dovedit.
Trebuie mers  in anul 1883, an marcat de alegeri, anul cand s-a luat in mod serios actiunea de a fi eliminat. Eminescu zilnic sustinea  cauza Ardealului in ziarul Timpul. Ardealul pe care dupa generatii de luptatori  ucisi pentru apararea lui,  un betiv   tremendo, isi bate joc si nu stie cum sa faca sa arunce in bratele dusmanilor acest teritoriu ravnit de cei atenti pentru asi  mari tara, cu teritoriile bogate ale vecinilor.
 Nu am citit in  totalitate  toate cronicile despre  spaima pe care a starnit-o in imperiul austro-ungar,  referitor la dreptul nostru  asupra Ardealului. Dar Eminescu era incoltit si dusmanit pana la moarte si  de Ucraina si Rusia de acum si tot ce aminteste acum de la  busturi, la cronici despre Eminescu sunt distruse. De aceea s-a  mers pe  activitatea lui poetica si  activitatea publicistica  a fost trecuta in umbra.
 Vad ca si acum mai dihai ca oricand prin fire invizibile,  pornind de la intelectualii pupincuristi din  tara, mergand la ziaristii acreditati la UE, duc o lupta permanenta pentru denigrarea in continuare a lui Eminescu mort din  15 iun.1889 pentru declararea de a fi neutralizat,  cum ca era nebun. Am inteles tocmai ca  poate a avut probleme medicale pentru ca a fost scos si izolat din publicistica, i s-au taiat subventia(adica si leafa de la Timpul unde era director) si  fiind in  saracie maxima si-a pierdut busola ocazional. Cei care puteau sa-l ajute,  ca Titu Maiorescu, au fost uneltitorii complotului care l-au bagat in  mormant.
Dar tocmai dusmanii lui si implicit ai Romaniei mari cuprinzand Ardealul si Basarabia, au exploatat aceasta situatie grea  a poetului si profitand de  ducerea lui frecventa la baia publica in Bucuresti pe malul Dambovitei (era un  barbat curat care nu a fost bolnav de sifilis, lucru clarificat la aurtopsie)a fost prins si dus in camasa de forta la balamuc . Detractorii lui spuneau ca era jegos si vorbea singur pe strada. Nu se putea apara de aceasta  acuza(ca este nebun), nu a avut pe nimeni sa-i ia apararea. Grija  autopsierilor nu a fost ca sa pastreze creierul lui Eminescu, care  a fost pus pe pervazul geamului dupa autopsie, de unde l-a mancat pisica. Asta a fost explicatia oficiala.
Dar comunistii au cautat sa ne convinga mereu ca nu ia mancat pisica creierul,  ci este intr-un borcan cu alcool si cum ca ar fi  foarte mare, cu lobii mari si striatiile adanci. S-a  sugerat cum ca borcanul cu creierul lui Eminescu  sta alaturi de borcanul cu p...(marimea este legendara) lui Terente la Muzeul Grigore Antipa.
O mai mare dispretuire a acestui mare patriot nu putea sa fie.
Pentru ca Eminescu este murdarit  actualmente,  este momentul ca sa iasa si  NATIONALISTII, pentru a  descalci aceste  mizerii facute in mod voit,  asupra celui care ne este calauza.
Spun asta ca am ajuns la concluzia ca acum este Eminescu mai combatut si batut moneda ca, nu stia ce scrie pentru ca era nebun. Patriotismul lui pentru  aducerea Ardealului la patria mama Romania, se declara o forma rara de nebunie.
Acum se face aceasta nedreptate istorica tocmai ca, se preconizeaza instrainarea Ardealului, renuntarea definitiva la Basarabia si se vrea trecerea in derizoriu  a acestor altare sfinte ale  neamului nostru de mii de ani.
Vedeti cum  dupa  124 de ani de la moartea sa, este un pericol maxim  si face inodarea  cozilor dracesti ale  dusmanilor Romaniei din tara si de la UE cu ajutorul intelectualilor pupincuristi, care  sunt tradatori in slujba strainatatii. Trebuie sa facem  chiar daca ne este greu, o radiografie a anilor 1883-1889 pentru a devoala aceasta magarie  care a dus la  declararea fara nici o dovada a nebuniei lui Eminescu si izolarea lui de publicistica, legata de situatia de atunci ca si de acum referitoare la Ardeal. Ardealul este si acum o problema greu de inghitit  pentru dusmanii nostrii si pentru UE. Ardealul este o rana deschisa permanenta. Si nu ne-am referi la acest subiect  daca, nu ar fi  acum mai mult ca oricand acest subiect dezbatut negativ si cu ura de catre intelectualii pupincuristi  cu fire duse in publicistica UE si care acopera adavarul cu latraturile lor  turbate. Acesti inveninati trebuie sa plateasca pentru aceasta TADARE. Datoria intelectualilor este de a fi patrioti in primul rand.
Haideti sa facem un efort si  cat putem de des sa  punem cate  un  paragraf, despre aceasta nedreptate care, in aceste momente se perpetueaza  asupra lui Eminescu patriot si care a luptat cu pana din  tot sufletul pentru  Romania, nefiind oprit decat prin eliminarea fizica. Este dureros ca a suportat batai incredibile cu franghia uda peste cap, tocmai pentru a-si tradata patria si nu au reusit.  El a iesit din viata pamanteasca invingator si noi ce facem pentru a duce mai departe flacara pura a patriotismului?
Avem o datorie de onoare sa nu-l lasam, asa cum  l-au lasat contemporanii lui singur. Cine sa faca asta ? NATIONALISTII  care ii sunt urmasi !
Dusmania absoluta fata de el, nedomolita niciodata, duce la faramitarea Romaniei si transformarea noastra intr-o hoarda de primitivi dezradacinati, pentru a nu mai sti  carui neam suntem urmasi.
Locul lui  pentru mandria noastra, este in galeria marilor  NATIONALISTI PATRIOTI ai lumii.
Motivul pentru care prin acest articol TRAG UN  SEMNAL DE ALARMA ESTE, urmatorul:
fiind in  trecere pe tv. vineri seara pe la ora 9, am vazut pe un  post basist  ca se discuta  despre Eminescu la modul actual si de aceea am urmarit pana s-a terminat emisiunea. Moderatorul era tacut, cei doi specialisti in Eminescu  sustineau ca pe banii guvernului se duce o campanie furibunda la Bruxelles impotriva lui Eminescu referitor la Ardeal si  firele duc la intelectualii romani.
M-am uitat de mai multe ori dedesupt insa nu era trecuta nici un fel de emisiune si nici un fel de repere orale. Eu am inteles ca, Eminescu  a fost condamnat de  Imperiul austro-ungar, tocmai pentru  inteminabilele lui articole in apararea Ardealului. Acest geniu a platit cu viata.
Nu stiu ce sa spun  dar cred ca acum cand se vrea  scoaterea Ardealului din trupul tarii, se considera ca  Eminescu inca este un factor perturbator si in  concluzie un pericol pentru aranjamentele puternicilor lumii si ai tradatorilor tarii. Dusmanii sunt cu ochii pe noi. Sa fim vigilenti.  

Un banc...:)))

Banc.......:):))))

Detalii


Ce a facut Maresalul Ion Antonescu inainte de executie: detalii nestiute din culisele tragicului eveniment (VIDEO)

autor: FrontPress 16.02.2013
antonescuPe data de 1 iunie 1946, Ion Antonescu cădea răpus de gloanţele plutonului de execuţie în curtea închisorii Militare Jilava. La ieşirea din celulă, fostul şef al statului a fost împărtăşit de confesorul puşcăriei, preotul Teodor Totolici. Am aflat de la fiul părintelui cum, înainte de a părăsi clădirea închisorii, mareşalul a decupat o bucată din tricolorul de la o carte de religie, şi-a prins-o cu un ac de gămălie în piept, apoi s-a îndreptat însoţit de asistenţă în Valea Piersicilor din curtea unităţii de detenţie, acolo unde avea să aibă loc ducerea la bun sfârşit a executării sentinţei.
Am stat de vorbă cu Mihail Totolici, un copil ce a intrat în anii ’40 în închisoarea Jilava. Fiul preotului Teodor Totolici avea pe atunci 16 ani. Faptul nu a constituit o pedeapsă pe care a trebuit să o suporte, acest lucru a fost posibil doar pentru că tatăl său era confesorul închisorii. Acesta era preotul ce se îngrijea de “sufletele” ajunse acolo. După cum se ştie, printre deţinuţi s-a aflat în 1946 şi Mareşalul Antonescu. Mihail Totolici (83 de ani), cel cu care am stat de vorbă, a primit informaţii importante de la tatăl său, care a trecut la cele veşnice în 1978. Sunt informaţii pe care le dezvăluie în premieră prin intermediul Jurnalului Naţional, informaţii referitoare la atitudinea şi comportamentul Mareşalului în momentele dinainte de ieşirea din celulă în vederea execuţiei, acolo unde aparatul de filmat nu a mai ajuns. Sunt frânturi, momente pe care nicio cameră nu le-a surprins.
Nu Ion Antonescu, ci Mihai Antonescu a respins împărtăşania
Filmul execuţiei îl ştie toată lumea, l-a inclus şi Sergiu Nicolaescu într-unul din controversatele lui filme: “Oglinda”. Pe genericul său, ca şi pe cel al peliculei care circulă astăzi în mediul virtual, figurează la loc de “cinste”, ca participant la execuţie, şi numele Teodor Octavian Totolici, confesorul închisorii Jilava, pe atunci preot în comuna Jilava. Mihail spune că numele tatălui său este trecut greşit, chiar şi în actele oficiale de la acel moment, în special în procesul verbal al execuţiei. Pe părintele său nu-l chema şi Octavian. “În afară de această inadvertenţă legată de numele său, o altă informaţie eronată, inclusiv în filmul lui Nicolaescu, este aceea că Mareşalul Antonescu a respins împărtăşania. Da, este adevărat că unul dintre Antoneşti a făcut acest lucru, dar nu Ion, ci Mihai, condamnat şi el alături de Mareşal. Mihai Antonescu, fiind cel mai tânăr, nu a putut accepta ceea ce avea să i se întâmple şi poate de aceea a recurs la acel gest de frondă faţă de reprezentantul bisericii. Asta e ce mi-a zis taică-meu. Tata se aştepta ca Ion Antonescu să primească împărtăşania, poate nu se gândea că Mihai (Ică) Antonescu să refuze. Însă şi-a dat seama că afectat nu a fost numai el, erau afectaţi toţi cei condamnaţi alături de Antonescu, pentru că Regele Mihai nu a semnat graţierea”, povesteşte Mihail Totolici.
1“Părinte, eu am fost trădat!”, a spus Mareşalul Antonescu la închisoarea militară Jilava
“Tatăl meu, de câte ori mergea acolo, fie că era miercuri sau vineri, şi ajungea la el, îi vorbea. La un moment dat, cu o anumită ocazie, i-a dat nişte cărţi cu caracter religios. În ziua execuţiei, operatorul care filma, Gologan sau cine a fost, n-a intrat în celule în momentul în care preotul Totolici (tatăl său – n. red.) i-a împărtăşit pe cei patru condamnaţi din lotul Antonescu. Tata a povestit cum, cu o altă ocazie, când a ajuns la el, Antonescu i-a spus: părinte, eu am fost trădat!. Aceste cuvinte nu au fost menţionate nicăieri, nu le găsiţi niciunde. Iar atunci când a fost execuţia, avea şi cărţile religioase acolo. Antonescu i-a spus: părinte pot să iau o panglică de la carte, taică-meu avea panglici tricolore la toate cărţile. Să tai şi să pun în piept la toţi. Da, domnule Mareşal, i-a zis tatăl meu. Atunci a trimis un soldat şi a adus foarfecă şi ace de gămălie şi Mareşalul a tăiat din panglică şi a pus şi lui şi la ceilalţi trei care erau cu el. Sunt lucruri care nu se ştiu”, poveşteşte Mihail Totolici. De altfel, dacă se urmăreşte cu atenţie filmul oficial al execuţiei, se poate observa, pe lângă batista de la butoniera fiecărui condamnat, câte o foarte mică bandă de tricolor. Este cea provenită de la cărţile religioase ale părintelui Teodor Totolici. Fiul celui care l-a împărtăşit pe Mareşal înainte de a fi executat spune că tatăl său i-a mărturisit că nu a participat la ucidere, ci doar la momentele dinaintea acesteia. L-am întrebat pe Mihail dacă tatăl său şi-a dat seama din întâlnirile pe care le-a avut cu Ion Antonescu dacă acesta era un om credincios, practicant. “Faptul că a primit cărţile religioase de la tatăl meu preot, apoi acceptarea discuţiilor cu părintele în calitate de confesor al închisorii, iar înainte de execuţie acceptarea împărtăşaniei – toate acestea spun multe despre cât era sau nu Mareşalul de bisericos”.
2Cum a ajuns Totolici preot la Jilava
“În 1930, când a ieşit el preot, dacă luai parohie în Bucureşti, nu-ţi dădea cinci ani leafă. Ulterior s-a mărit la zece ani această perioadă. Atunci a dat un concurs pentru un post în parohia Jilava. Acolo erau doi preoţi, şi când a murit unul dintre ei, a câştigat postul. Parohia Jilava fiind cea mai apropiată de închisoarea militară cu acelaşi nume, chiar dacă e puţin în afara satului, făcea şi servicii bisericeşti la închisoare, atât cât permiteau comuniştii. Teodor Totolici avea ştampila confesorului închisorii. Împărtăşea, ţinea slujbe, Sfânta Liturghie, avea toate atribuţiile unui confesor de puşcărie. Venea şi în timpul săptămânii, dar mai ales de Paşti şi de Crăciun. Uneori mergea pe jos, însă de cele mai multe ori, în special de marile sărbători, şeful închisorii îi trimitea sania, dacă era iarnă, sau trăsura comandatului pe vreme mai bună”.
Ziua execuţiei
Mihail Totolici povesteşte că tatăl său ştia că Antonescu este condamnat la moarte de către ruşi. Nu se aflase însă cu exactitate ziua execuţiei. “Cum era pe atunci obiceiul la ţară, se umbla cu botezul la fiecare început de lună. Apoi comuniştii au dat voie să se facă acest lucru doar trimestrial, apoi bianual, până ce, treptat, au făcut să dispară această legătură cu biserica. Întâmplarea a făcut ca tatăl meu, împreună cu dascălul, care era mai bătrân, să treacă pe la închisoare de 1 iunie. Când s-au apropiat de unitate au văzut maşini multe. Şi atunci tata i-a zis dascălului: să ştii că a venit completul de execuţie. Şi într-adevăr aşa a fost”, îşi aminteşte Mihail Totolici. Poate că dacă n-ar fi ajuns atunci acolo nu i-ar mai fi împărtăşit pe cei condamnaţi şi n-ar mai fi fost înscris în cartea de istorie ca făcând parte din echipa care a participat la execuţie!
Părintele Teodor şi-a amintit mai târziu că cei de la puşcărie ar fi trebuit să cheme un alt preot de la Bucureşti. “S-au grăbit şi au uitat să-l aducă. Taică-meu le spuseseră celor de la închisoare să nu-l cheme la execuţii pentru că e o fire mai sensibilă, dar nu s-a putut sustrage. A fost o vreme când veneau nişte preoţi de la diverse parohii din Bucureşti, pe care tata îi cunoştea. Dar atunci s-a întâmplat să-i fie impus din grabă să rămână. Pedeapsa a fost grăbită şi pentru că se apropia ziua de naştere a lui Antonescu, care era pe 2 iunie”.
La Jilava, comuniştii cântau Internaţionala în timpul slujbei
“Se mai întâmpla o chestie, pe vremea când erau şi deţinuţi comunişti. Închisoarea nu avea biserică, aşa că ţineau slujba în curte. Însă la un moment dat comuniştii au început să cânte Internaţionala în timpul ceremonialului, nu neapărat de către cei prezenţi la Sfânta Liturghie. Şi atunci taică-meu i-a sugerat comandantului să-i oblige pe toţi să vină la slujbă. Aşa i-a determinat pe cei care intonau imnuri comuniste să tacă, de teama obligaţiei de a nu fi prezenţi cu toţii să asculte predica”.
Revenind la întâlnirile cu Mareşalul, Mihail Totolici confirmă că tatăl său a vorbit cu Ion Antonescu de mai multe ori. “De câte ori se ducea la închisoare înainte de execuţie, taică-meu îi vorbea”.
“Dacă ştiam că o să-l împărtăşesc înainte de execuţie nu mă mai făceam preot”, a spus confesorul Totolici
L-am întrebat pe Mihail dacă tatăl său a povestit despre ce l-a impresionat la Antonescu. “Mi-a spus că dacă ştia că o să trebuiască să-l împărtăşească pe Antonescu, nu se mai făcea preot”. El îşi aminteşte că a fost un moment când l-a însoţit chiar pe tatăl său atunci când acesta a transmis un mesaj către mama Mareşalului, neştiind şi nici măcar bănuind că ar putea fi urmăriţi. “Odată nu ştiu ce i-a transmis Mareşalul, că apoi am fost chiar eu cu taică-meu pe Calea Călăraşi la doamna Maria, mama Mareşalului. Aceasta locuia împreună cu soţia lui Antonescu. Stătea în şezlong, iar taică-meu a vorbit ce a vorbit cu dna Mareşal, eu n-am asistat, am stat mai încolo. Tata i-a transmis ceva ce i-a spus probabil Mareşalul. Pe urmă am plecat, iar tata şi-a dat seama că acea casă este urmărită”. Pe atunci, oamenii nu învăţaseră să se ferească. Nu trăiseră încă în comunism. “Când am văzut că suntem urmăriţi, tata a zis: nu e nimic, că n-am făcut cine ştie ce. Era obişnuit ca de fiecare dată când se ducea la închisoare să vorbească cu Mareşalul”.
Tristeţea preotului din seara execuţiei
“Când a venit acasă, la şapte fără un sfert, că aproape de ora 18.00 s-a sfârşit cu execuţia, era cu lacrimi în ochi. Noi nu ştiam ce s-a întâmplat, dar parcă îl văd cum a intrat în bucătărie şi a spus: l-au executat pe Mareşal!”. Insist asupra comportamentului Mareşalului în închisoare atât timp cât acesta se afla în preajma confesorului bisericesc. “El nu vroia să pară umilit, era demn. Avea chiar şi moralul ridicat, nu chiar dărâmat. De altfel, în 1946 tata a văzut că Ion Antonescu încă era iubit. Circula legenda că au fost două echipe de execuţie. Şi iniţial au refuzat să tragă. Au chemat gardienii de la Poliţia capitalei şi ăia au refuzat să tragă”. Atrag atenţia asupra faptului că exista riscul ca sovieticii să-i pedepsească drastic pe cei care se abat. Însă era scuzabil gestul având în vedere că omul de rând încă nu-şi dădea seama cine a cucerit ţara şi cum se petrec lucrurile.
Soldaţi în curtea închisorii cu ochii în lacrimi
De altfel, comuniştii încă nu prinseseră pe deplin frâiele în mână. “Dacă erau tolerate astfel de acte de indisciplină? În orice caz, tata mi-a povestit că erau soldaţi în curtea închisorii care plângeau. Stau şi mă întreb cine au fost cei care au refuzat”. Nu riscau ei să fie pedepsiţi? Poate că au existat repercursiuni. “Toată lumea vorbea că el a vrut să facă bine ţării. Pentru a-l împăca cu ideea execuţiei, tata i-a dat cărţi bisericeşti, să aibă ce să citească. În regimul de atunci, comuniştii care erau arestaţi aveau drepturi ca detinuţi politici, primeau pachet ca oricare puşcăriaş. La Antonescu erau patru în celulă. La Jilava erau închişi mai mult militari, de aia se şi chema închisoare militară”.
Antonescu nu a cărat hârdăul cu fecale ca deţinuţii de drept comun
“Militarii aveau dreptul să nu care hârdăul sau hârdăul lui Petrache, cum se zicea pe atunci. Acolo erau ştrânşi alături de Antonescu toţi cei care dezertau, ofiţeri cu fapte grave, dar şi deţinuţi de drept comun. Însă nu conta că erai inginer sau altceva, erai obligat să te duci cu hârdăul. Evident, Antonescu nu a fost obligat să-l care”. Îl întreb pe Mihail Totolici dacă ştia sau îşi imagina ce discuta Antonescu cu colegii de celulă. “Cu ei discuta probabil lucruri legate de împăcarea cu situaţia dată. Tata mergea la ei, făcea slujba şi apoi se ducea prin închisoare”. De la urmaşul preotului Totolici mai aflu că familia sa a avut un destin marcat de faptul că Teodor Totolici a fost cel care l-a împărtăşit înainte de moarte pe fostul şef al statului.
O rudă de-a lui Totolici a scăpat de la pedeapsa capitală doar pentru că se înrudea cu Teodor, ultimul preot al lui Antonescu
“Am avut un unchi care a fost arestat şi judecat de un complot mai mare şi în urma căruia urma să fie condamnat la moarte. Cei din completul de judecată, auzind că e rudă cu tata, i-au dat 25 de ani de închisoare, apoi i-au înjumătăţit pedeapsa, după care au redus-o la câţiva ani, ca în cele din urmă să fie eliberat. A fost anchetat de securişti, iar aceştia au aflat cu cine au de-a face. Ofiţerul chiar s-a interesat de amănunte, vroia să ştie cum a fost treaba”. Apoi, comuniştii l-au chemat şi pe Teodor Totolici să povestească. “L-a chemat şi pe tata pe strada Uranus, era închisoare mare acolo, era şi un fel de centru al cercetărilor, anchete dure făcute sub tortură de cei de la Securitate. I-au spus să povestească ce a fost. Însă tata nu era obligat să raporteze ce a spus şi ce a făcut Antonescu, cu toate că a vorbit cu el”. Pe atunci, comuniştii încă nu se purtau cu duritate cu reprezentanţii bisericii. “Lucrurile relativ bune au ţinut până prin ’48, pentru că după doi ani a fost scoasă biserica din armată şi din şcoli. A dispărut religia din manualele copiilor”, mai spune Mihail Totolici.
Portret Teodor Totolici
Preot iconom stavrofor Teodor Totolici, cel care i-a împărtăşit pe cei patru condamnaţi la moarte în lotul Antonescu, s-a născut în 1907 şi a trecut la cele veşnice în 1978. A slujit mai bine de 47 de ani la parohia Jilava, judeţul Ilfov. Totolici a fost o figură distinsă, cu alese preocupări artistice. Pasionat şi un bun cuoscător al muzicii psaltice bisericeşti, părintele a iubit până la jertfă folclorul popular românesc şi muzica corală. Teodor Totolici a absolvit Conservatorul din Bucuresti şi a fost membru al Societăţii corale Carmen. De asemenea, a fost profesor de muzică la Liceul militar de la Mănăstirea Dealu şi membru al Coralei preoţilor din Capitală încă de Ia înfiinţarea acesteia. Născut în Bucureşti, a urmat cursurile şcolii primare şi ale liceului Sfântul losif, perioadă în care s-a simţit atras de religie. Adevărata chemare a bisericii a venit odată cu absolvirea cursurilor seminariale din Constanţa şi, ulterior, cu obţinerea licenţei în teologie.
La vârsta de 23 de ani a fost hirotonit preot în parohia Jilava, pe care a păstorit-o până la moarte. Blajin şi înţelept, gata să ajute pe oricine şi oricând, bun şi milos, modest, cu nobleţe sufletească şi spirit de jertfă pentru biserică şi pentru familie, a fost iubit de lumea bisericii şi mai ales de sutele de enoriaşi. Preotul Totolici le-a acordat o părintească înţelegere tuturor celor care veneau să-i solicite ajutorul. Ca membru al coralei preoţilor din Bucureşti a fost prezent la lucrările de înregistrare şi filmare prin serviciul cinematografic al Centrului Eparhial Bucureşti la toate evenimentele irnportante ale bisericii, de culturalizare a tinerilor seminarişti şi studenţi. A fost înmormântat la Cimitirul Sf. Vineri.
Totolici, o relaţie bună cu George Enescu de la care are o dedicaţie impresionantă
În 1955, prin grija sa, a fost restaurată biserica Jilava. “A făcut parte din Corul Carmen dirijat de Gheorghe Chirescu şi iniţial de Dumitru Georgescu Kiriac. La 26 octombrie 1932 a participat la momentul dezvelirii bustului lui D.G. Kiriac, prilej cu care compozitorul George Enescu i-a oferit o semnătură specială pe cartea cu notele sale. Având o relaţie deosebită cu Enescu, apare alături de acesta şi de Mihail Jora într-o fotografie făcută la Ateneu”.
1946_Procesul Maresalului AntonescuProcesul lui Antonescu
Facem legătura cu cele descrise mai sus prezentându-vă şi informaţiile legate de evenimentul din 1946 descrise de colonel dr. Alexandru Duţu. “În vârstă de 64 de ani, mareşalul României fusese condamnat, la 17 mai 1946, de Tribunalul Poporului, de şase ori la pedeapsa cu moartea, de două ori la temniţă grea pe viaţă, de trei ori la detenţie grea timp de 20 de ani, o dată la detenţie riguroasă timp de 20 de ani şi de 14 ori la degradare civică pe timp de 10 ani. Completul 1 de judecată al Tribunalului Poporului considerase că Ion Antonescu a militat pentru “hitlerism şi fascism”, instaurând “cel mai crunt regim de dictatură cunoscut în istoria ţării noastre”, că “invitase armatele hitleriste să intre pe teritoriul ţării” şi a decis “aderarea la Pactul Tripartit”, pregătind apoi agresiunea “contra popoarelor din Balcani şi contra U.R.S.S.”, după care a săvârşit “cea mai mare crimă petrecută în istoria poporului român, alăturându-se Germaniei hitleriste la agresiunea contra popoarelor din Rusia Sovietică, care doreau o colaborare paşnică cu poporul român”, punând ţara şi în stare de război cu Marea Britanie şi cu Statele Unite ale Americii. În timpul războiului, au mai apreciat judecătorii mareşalului, acesta “nu a respectat regulile internaţionale, dând ordine de suprimare a populaţiei civile din spatele frontului pe motiv că cetăţenii au fost partizani”, “a favorizat pe acei însărcinaţi cu supravegherea lor (prizonierilor – n.n.) spre a fi supuşi la un tratament inuman”, “a ordonat acte de teroare”, “a luat măsuri ca toţi luptătorii antifascişti să fie internaţi în lagăre în scop de persecuţie politică şi din motive rasiale a ordonat deportarea populaţiei evreieşti din Bucovina şi Basarabia, cum şi parte din Vechiul Regat, în Transnistria, unde – în cea mai mare parte – a fost executată”… Foarte important însă pentru jusţiţie şi pentru istorie ar fi fost să se stabilească sigur, şi fără nici un dubiu, dacă mareşalul a fost sau nu vinovat de toate cele ce i s-au imputat. Neclarificarea acestor probleme face ca, la peste o jumătate de secol de la execuţia sa, Ion Antonescu să fie contestat, denigrat sau elogiat, aşa cum a fost, de altfel, şi în timpul vieţii.
La 17 mai 1946, cei care l-au judecat, l-au considerat criminal de război, responsabil de dezastrul ţării şi l-au condamnat la moarte. Aflând verdictul, mareşalul i-a împuternicit pe avocaţii săi (Constantin Paraschivescu-Bălăceanu şi Titus Stoika), în aceeaşi zi, printr-o procură autografă, “să redacteze şi să susţină motivele de recurs împotriva sentinţei de condamnare a subsemnatului dată de Tribunalul Poporului, precum şi a prezenta cerea de graţiere în numele meu”. în baza acestui document, avocaţii au întocmit cererea de graţiere (dactilografiată, dar fără semnătura autografă a mareşalului) către regele Mihai I. Cereri de graţiere au mai adresat, la 31 mai 1946, avocatul Constantin Paraschivescu-Bălăceanu şi mama Mareşalului, Liţa Baranga, în vârstă de 88 de ani, care implora “cu lacrimi în ochi “mărinimia Majestăţii Voastre ca să binevoiţi a acorda înalta graţie de a comuta pedeapsa cu moartea dată de Tribunalul Poporului în ziua de 17 mai 1946 fiului meu unic, Ion Antonescu”.
Autorităţile au avut o poziţie contradictorie faţă de condamnarea la moarte a Mareşalului Ion Antonescu, Lucreţiu Pătrăşcanu, ministru Justiţiei, supunând şi el “înaltei hotărâri “ a regelui, în conformitate cu prevederile art. 641 din Codul de Procedură Penală, cererile de graţiere pentru Ion Antonescu, Mihai Antonescu, Constantin Z. Vasiliu, Gheorghe Alexianu, Radu D. Lecca, Eugen Cristescu şi Constantin Pantazi. Printr-un alt raport însă, “în numele şi din însărcinarea guvernului”, tot Lucreţiu Pătrăşcanu a propus regelui Mihai I “pentru înalte raţiuni de stat respingerea cererilor de graţiere făcute de Ion Antonescu, Mihai Antonescu, Constantin Vasiliu şi Gheorghe Alexianu şi comutarea în muncă silnică pe viaţă a pedepsei cu moartea aplicată condamnaţilor Constantin Pantazi, Radu Lecca şi Eugen Cristescu”.
antonescu executie2Execuţia
La 1 iunie 1946, după respingerea cererilor de graţiere, procurorii Alfred Petrescu şi G. Săndulescu au fost desemnaţi cu “aducerea la îndeplinire a sentinţei no. 17/1946 a Tribunalului Poporului”. La scurt timp, grupul de detaşamente de gardieni publici a constituit un pluton format din 30 de gardieni, comandat de Vasile Frugină, care, în după-amiaza zilei, s-a deplasat la închisoarea Jilava. La orele 16.45, procurorii Alfred V. Petrescu şi Gheorghe Săndulescu, însoţiţi de Gheorghe Colac, grefier la Tribunalul Poporului, colonelul Dumitru Pristavu, comandantul închisorii militare Jilava, şi avocaţii Constantin Paraschivescu-Bălăceanu şi Constantin Stroe, au vizitat, în celulele lor, pe fiecare condamnat în parte. Întrebat care îi este ultima dorinţă, Ion Antonescu a declarat: “Cer să nu fiu legat la mâini şi nici la ochi când se va trage în mine”. Între timp, la închisoarea Jilava a sosit şi inspectorul de poliţie Mihail Gavrilovici de la Direcţia Generală a Poliţiei, delegat de Ministerul de Interne, care a asistat la “convorbirile ce trebuiau să aibă loc între marii criminali de război şi rudele lor”. Din raportul întocmit de acesta la 3 iunie, aflăm că discuţia dintre Ion Antonescu şi soţia sa, Maria, a durat 30 de minute şi s-a desfăşurat în limba franceză, fiind sintetizată astfel de Mihail Gavrilovici: “Ion Antonescu recomanda soţiei sale să fie tare şi să suporte cu seninătate vitregia soartei. Maria Antonescu s-a plâns că nu mai poate îndura torturele interogatoriului şi situaţia în care se găseşte… La despărţire au plâns amândoi”. În timpul întâlnirii cu mama sa, mareşalul i-a declarat: “Fiecare român trebuie să moară pentru patrie şi eu mă consider că mor pentru fericirea şi idealul Ţării Româneşti”. După orele 17.30, preotul Teodor Totolici, confesorul închisorii, a împărtăşit condamnaţii, însoţindu-i până la stâlpul de execuţie (informaţie infirmată de fiul părintelui, Mihail Totolici – n. red.).
La orele 17.45, condamnaţii la moarte au fost escortaţi de patru gardieni ai închisorii spre locul de execuţie. În primul rând au mers Ion Antonescu şi Constantin Vasiliu, în al doilea rând Gheorghe Alexianu şi Mihai Antonescu. La ieşirea pe poarta principală, văzând gardienii din plutonul de execuţie, Constantin Vasiliu a exclamat: “ăştia nu ştiu să tragă, o să ne ciuruiască”. În dreptul Pavilionului administrativ, convoiul a fost întâmpinat de reporteri de la ziare străine şi române, făcându-se mai multe fotografii. Conform dispoziţiilor Preşedinţiei Consiliului de Miniştri, primul-procuror a primit ordin să ridice după execuţie aparatele de fotografiat şi filmat, să developeze clişeele şi filmele, să le trimită, sigilate, la Ministerul de Justiţie şi numai după aceea să restituie aparatele “celor în drept”. La scurt timp după execuţie, procurorul Gheorghe Săndulescu, în urma ordinului telefonic primit de la Lucreţiu Pătrăşcanu, a predat lui Avram Bunaciu, secretarul general al Ministerului de Interne, trei casete de film şi patru rolfilme.
La orele 18.00, după ce comandantul grupei de execuţie a dat raportul procurorului Alfred V. Petrescu, acesta a cerut grefierului Gheorghe Colac să citească conţinutul Hotărârii nr. 17/1946 a Tribunalului Poporului şi să prezinte o scurtă expunere a faptelor săvârşite de condamnaţi.În momentul în care s-a încercat să se procedeze la aplicarea art. 18 din Regulamentul nr. 12/1942 şi să se lege condamnaţii la ochi şi de stâlpul de execuţie, toţi au declarat că “vor să stea cu faţa către grupa de execuţie şi nelegaţi, cu excepţia condamnatului Constantin Z. Vasiliu, care a cerut să fie legat la ochi, cu propriul său fular”.
“După îndeplinirea tuturor formalităţilor de mai sus – raporta ceva mai târziu procurorul Petrescu – la orele 18.03, am ordonat comandantului grupei de execuţie executarea. Conformându-se dispoziţiunilor art. 19 din Regulamentul nr. 12/1942, comandantul grupei a comandat pregătirea armelor, ochirea şi focul , care s-a executat cu arme de tip militar”. “În urma salvei – avea să raporteze şi inspectorul de poliţie Mihail Gavrilovici – au căzut toţi la pământ. în clipa următoare, Ion Antonescu s-a ridicat, sprijinindu-se pe o mână şi a strigat: “Domnule, nu m-aţi omorât”, după care efort a căzut jos. Alexianu şi Mihai Antonescu au rămas nemişcaţi, iar Constantin Vasiliu se zbătea gemând”. După încetarea focului, continua procurorul Petrescu, medicul legist, Alexandru Gr. Ionescu, a constatat că “cei executaţi dădeau încă semne de viaţă”. În acest context, comandantul grupei de execuţie “a executat loviturile de graţie, trăgând cu revolverul în capul fiecărui condamnat”. Din raportul lui Mihail Gavrilovici mai rezultă că “în Constantin Vasiliu s-a tras şi cu armă fiindcă tot se mai zbătea”. La ora 18.15, medicul legist a constatat moartea tuturor celor ce fuseseră împuşcaţi, cadavrele rămânând pe loc, sub paza unei gărzi formate din gardieni publici.
După circa o oră, sub supravegherea procurorului Gheorghe Săndulescu, cadavrele au fost percheziţionate de un gardian public din grupa de execuţie şi de grefierul închisorii Jilava, Ştefan Craioveanu. Asupra lui Ion Antonescu s-au găsit două batiste, o icoană şi o pălărie de culoare maro. Încărcate în două ambulanţe ale Salvării, cadavrele au fost duse la crematoriul Cenuşa, însoţite de bricul Prefecturii. “Aici a fost totul pregătit, însă medicul legist a declarat că lipsesc certificatele de verificare a morţii”, relatează Mihail Gavrilovici. Prim-procuror Săndulescu s-a opus la incinerare şi a trebuit să se piardă timp până la ora 21.15 minute, când a început incinerarea. Incinerarea fiecărui cadavru a durat o oră şi jumătate. După fiecare incinerare, cenuşa a fost pusă într-o urnă introducându-se un bilet cu numele executatului; de asemenea, s-a scris şi pe capacul urnei numele fiecăruia. Incinerarea au luat sfârşit la ora 2.00, la ziua de 2 iunie 1946. Urnele au fost transportate de prim-procuror Săndulescu şi subsemnatul la Prefectură, luându-se semnătura comisarului Simion pentru primirea lor”. Cu puţin timp înainte de execuţie, mama Mareşalului solicitase primului-procuror să-i fie predat corpul fiului “spre a-l îngropa în cavoul familiei, la cimitirul Iancu Nou”. În caz de incinerare, rugase să i se predea cenuşa. Acelaşi lucru îl solicitase şi soţia generalului Constantin Vasiliu, dr. Gabriela Paraschivescu-Vasiliu.
Ultima dorinţă a bătrânei doamne, Liţa Baranga, mama Mareşalului nu a fost însă îndeplinită. Şi nici cea a lui Ion Antonescu, care, la 17 mai 1946, în ultima scrisoare adresată soţiei, consemnase: “Am să mă rog să fiu îngropat lângă cei care mi-au fost străbuni şi călăuzitori, la “Iancu Nou”. Acolo voi fi printre acei cu care în copilărie am cunoscut şi bucuriile şi lipsurile”.
Ucis cu o zi înainte de a împlini vârsta de 64 de ani, mareşalul Ion Antonescu a căzut sub gloanţele plutonului de execuţie, convins că îşi făcuse datoria faţă de ţară şi faţă de poporul român, aşa cum rezultă dintr-o scrisoare adresată soţiei la 17 mai 1946 : “Nimeni din această ţară n-a servit poporul de jos cu atâta dragoste, pasiune şi dezinteresare cum am făcut eu. Am dat de la muncă până la banul nostru, de la suflet până la viaţa noastră, fără a-i cere nimic. Nu-i cerem nici azi. Judecata lor pătimaşe de azi nu ne înjoseşte şi nici nu ne atinge. Judecata lui de mâine va fi sigură şi dreaptă şi ne va înălţa; sunt pregătit să mor, după cum am fost pregătit să sufăr. Tu ştii că toată viaţa mea, mai ales în cei patru ani de guvernare, a fost un calvar, dar a fost înălţător şi va fi nepieritoare. Împrejurările şi oamenii nu au îngăduit să facem binele pe care l-am dorit cu atâta pasiune ţării noastre. Suprema voinţă a decis altfel, am fost un învins, au fost şi alţii …mulţi alţii! Numai dreapta judecată – Istoria – i-a pus la locul lor, ne va pune şi pe noi. Popoarele, în toate timpurile şi peste tot, au fost ingrate; nu regret nimic şi nu regreta nimic. Să răspundem la ură cu iubire, la lovituri, cu mângâiere, la nedreptate, cu iertare”. De Cristinel C. Popa – Jurnalul National


Analfabeti


Romania, “tara cu cei mai multi analfabeti din Europa”

autor: FrontPress 16.02.2013
creierRomânia este ţara cu cei mai mulţi analfabeţi din Europa. Şase la sută din populaţie nu ştie carte, adică 150.000 de români trebuie să-şi pună amprenta, pentru că nu pot să semneze. 41% dintre elevii români au acasă mai puţin de zece cărţi şi cam acelaşi procent dintre adolescenţii de 15 ani citesc cu dificultate. Aproape 100.000 de copii de şcoală nu ajung nici o zi în clasă într-un an, iar dacă se adună cei care nu merg la grădiniţă la liceu sau la şcoala profesională numărul este de ordinul sutelor de mii.
Statisticile prezentate azi de Federaţia naţională a organizaţiilor neguvernamentale pentru copii au stat la baza Platformei naţionale pentru educaţie, care e de azi pe internet, la dispoziţia tuturor celor care au nevoie de instrumente pentru a evalua şi îmbunătăţi situaţia copiilor care nu au parte de educaţie.
Scopul organizaţiilor implicate este de a reduce absenteismul şi de a preveni abandonul şcolar, în creştere în ultimii ani.
Cei mai mulţi dintre copii abandonează şcoala din cauza sărăciei
Patruzeci de mii de copii cu vârste între 6 şi 15 ani au renunţat la şcoală anul trecut, cu consecinţe grave pe termen lung, atrage atenţia reprezentantul UNICEF în România, Sandi Blanchet.
“Sunt 40.000 de copii cu vârste între 6 şi 15 ani care nu s-au dus la şcoală nici o zi. Au stat acasă sau uneori pe stradă, fără să facă nimic, fără să înveţe nimic. Este vorba despre ceea ce noi la UNICEF numim o “urgenţă tăcută”.
“E tăcută pentru că nu produce titluri răsunătoare de presă, nu deschide jurnalele de ştiri, dar este o urgenţă pentru că aceşti copii îşi pierd copilăria şi pierd şanse şi momente importante, iar România îşi subminează propriul viitor. Este deci nevoie să se facă toate demersurile pentru ca toţi copiii să meargă la şcoală, să primească educaţie de calitate, să obţină o calificare ca să devină mai târziu cetăţeni care să producă şi să sprijine astfel dezvoltarea României”, a spus Sandi Blanchet.
Cei mai mulţi dintre copii abandonează şcoala din cauza sărăciei, dar şi a lipsei de educaţie a părinţilor, care nu înteleg importanţa şcolii, arată studiile de specialitate. Cei mici sunt trimişi la muncă pentru a sprijini familia, sau pur şi simplu nu au ce să îmbrace pentru a merge la şcoală. De Carmen Valică – Radio Romania Actualitati

Istorii uitate


Istorii uitate: 16 februarie 1933, o diversiune carlista

autor: FrontPress 16.02.2013
carol 2Pentru cei care își mai amintesc, în perioada dejistă, ziua de 16 februarie era o zi cu mare fast, deoarece se comemorau luptele comuniștilor de la Atelierele CFR Griviţa din București împotriva regimului burghezo-moșieresc, iar acestea primiseră denumirea de „Griviţa Roșie”. Dar să analizăm evenimentele ca sa ne dăm seama că totul a fost doar o gogorniţă…
După lovitura de stat de la acea dată, este înlăturată regența și la tron este adus din strainatătate prințul Carol Caraiman (care pentru o femeie dezertase de la unitatea militară pe care o conducea în timpul primului război mondial ). Își aduce cu el și pe metresa sa, Elena Lupescu (Esthera Wolff), deși jurase în fața lui Iuliu Maniu că nu o va duce în țară. Iuliu Maniu, vazînd că a fost mințit, demisionează din funcția de prim -ministru. Atît presa cît și majoritatea clasei politice dezaprobă gestul lui Carol, iar acesta trebuia să găsească ceva care să pună pumnul în gura presei, iar discuțiile din jurul mizeriilor lui să fie mutate în altă parte. Și a reușit foarte repede, secondat de către oamenii săi, părtași la farădelegi: Armand Călinescu , un cal troian carlist în interiorul PNȚ-ului, secondat de către sadicul general Gavrilă Marinescu.
Carol și complicii săi găsesc că pericolul comunist urmărește dezmembrarea statului național unitar român abia creat și se pregătesc premizele decretării stării de asediu. Iată ce spunea Armand Călinescu: ,,Fără starea de asediu nu mai puteam stăpîni nici uneltirile comuniste, nici mişcarea anticarlistă a lui Forţu. Pe de altă parte, se va putea întocmi în linişte bugetul ţării…” Trebuia găsit doar focarul și acesta, în condițiile crizei economice și al curbelor de sacrificiu, este găsit foarte repede: Atelierele CFR Grivița…
Reducerea salariilor bugetarilor cu zece la sută a afectat profund și atelierele CFR Grivița despre care G.G. Mironescu, ministrul de interne, spunea în 16 februarie 1933 în plenul Adunării Deputaților: „Aceste ateliere au avut nefericirea de a fi fost în trecut nu numai rău administrate, dar şi incorect administrate.” În 2 februarie începe revolta printr-o grevă, iar o delegație muncitoreasca cere audiență la Eduard Mitro, ministrul comunicațiilor. Acesta le acceptă revendicările cu scopul de a-i duce pe muncitori cu vorba pînă la proclamarea stării de asediu și declanșarea represiunii.
PROLETARIÎn timp ce ministrul Comunicațiilor negocia cu greviștii, Parlamentul, la insistențele subsecretarului de stat de la interne, Armand Călinescu, lucra de zor la un Proiect de Lege prin care se putea pune în aplicare starea de asediu. Senatul dezbate proiectul începînd cu ora 0.30, iar dimineața, la ora 2.00, îl votează. Pentru ca legea să intre în vigoare, Monitorul Oficial lucrează non –stop, astfel că în dimineața de 4 februarie legea intră în vigoare. Urmează un simplu scenariu și represiunea putea începe.
Se anunță anularea înțelegerilor din 2 februarie și se operează arestări în rîndul participanților la grevă. Cartierul Grivița este în fierbere, o ceată de huligani se dedă la acte de vandalism, iar în noaptea de 14 spre 15 februarie se operează noi arestări. În dimineața de 15 februarie este declarată o nouă grevă și 8.000 de muncitori ocupă atelierele. Sirena trasă de muncitorul Constantin Negrea (și nu de Vasile Roaită) sună fără încetare. În jurul atelierelor sunt masate unități militare și sunt postate cîteva mitraliere în poziție de tragere. Seara, în cartierul Grivița, au loc noi acte de vandalism (asemanatoare cu cele din decembrie 1989…) comise de personae neidentificate. La Prefectura Poliției Capitalei, unde își avea sediul celula de criză, Armand Călinescu exclamă cu un cinism demn de caracterul său de criminal veros: ”Să fim calmi, pentru împușcare este vreme oricînd.”
În cele din urmă sosește ordinul direct de la Carol, în dimineața zilei de 16 februarie, prin omul său de încredere, Puiu Dumitrescu. Șeful Marelui Stat Major dă ordinul: ,,Prima mitralieră să măture puțin strada. Să nu miște unul !,, La ora 6 dimineața, militarii iau cu asalt atelierele prin atac la baionetă atelierele. La 6.30 s-a terminat totul: 4 morți și 40 de grav răniți în rîndul muncitorilor . 2000 de muncitori sunt luați prizonieri și duși în cel mai umilitor chip la Malmaison.
În următoarea ședință a Camerei Deputaților, nu toți deputații au fost dispuși să se lase amăgiți de gogoașa carlisto-călinesciană. Astfel, deputatul Ion Mirescu, social –democrat, afirmă cu tărie: „La căile ferate, lucrătorii au fost supuşi unui regim de batjocură, revendicările lor juste au fost întruna amânate, nemulţumirile şi strigătele lor de disperare nu au fost ascultate”. Deputatul de Neamț afirma scurt și cu tărie de la tribuna camerei: ,,Nu forțele comuniste i-au determinat pe muncitori sa facă grevă, ci foamea și nedreptatea.” Punînd cap la cap toate evenimentele, deducem că totul a fost o manevră ordinară regizată de către Carol cu scopul de a opri marile manifestări conduse de Gheorghe Forțu cu ajutorul presei împotriva metresei sale. Totodată, regele uzurpator dădea o lecție muncitorimii greu afectată de curbele de sacrificiu. Armand Calinescu își demonstrează cu această ocazie setea sa de singe. PNȚ, atît de incomod pentru Carol, iese cel mai șifonat din această lucrătură murdară. Comuniștii, a căror activitate de pînă atunci se rezuma doar la lipitul de afișe cu caracter cominternist, apar de atunci ca o forță capabilă să creeze mișcări sociale care să genereze chiar și stări de asediu .
Pentru România, Carol al II-lea a fost marele blestem din zbuciumata sa istorie. Nemerniciile lui știute și neștiute atîrnă greu în istorie, dar aceste răni nu s-au vindecat nici astăzi. Vedem la televizor urmașii lui, care nu știu nici măcar limba română, cum se bat pentru a obține averi fabuloase din patrimoniul statului român. Am văzut cu cîțiva ani în urmă cum sicriul cu rămășițele pămîntești al acestei bestii regale a fost adus în țară cu mari onoruri, iar lungul șir de crime al acestui demon este ținut sub tăcere. Dacă actualii decidenți ai țării nu au luat nici o atitudine, atunci faptul că pămîntul țării refuză să îl primească este un semn divin. De Petru Z. Danci – Ziarul Natiunea

vineri, 15 februarie 2013

Starea mea de azi



Bancuri...



De cati militieni e nevoie pentru a schimba un bec?
De 5: unul tine becul si patru invart masa.
Ion viziteaza expozitia americana de femei mecanice. Toate tipurile. Pe incercate. La un 
moment dat se aud niste tipete, apar citiva supraveghetori. Ion, cu puta singerinda. Toti, 
curiosi sa vada ce s-a-ntimplat. Ion plingind povesteste ca n-a avut un dolar si a bagat doar 
25 de centi.
Supraveghetorul: N-ai vazut nenorocitule ca aici scrie ca cu 25 de centi se ascut creioanele 
?
 

Soarta



Foto: Steagul stramosilor nostri.
Stindardul national al dacilor era format dintr-un dragon ridicat in varful unei sulite. El este figurat pe numeroase metope ale Columnei Traiane iar, romanii insisi i-au dat denumirea de draco. Acest dragon era format prin ingemanarea a doua animale: capul de lup si trupul de sarpe, ambele avand o simbolistica foarte bogata si plina de surprize.

Stindardul dac este in sine un simbol initiatic ascunzand in sine atat imaginea Principiului cat si imaginea Centrului Spiritual al lumii.

Ne putem influenta soarta noastra ca oameni, sau soarta tarilor noastre ?
In privinta oamenilor va spun   despre cele traite pe pielea mea. Oricat m-am straduit sa-mi schimb soarta,  mergand pe alt drum decat cel de topogan harazit mie si  fiind  constienta ca nu ma duce acolo unde vreau, nu am reusit !
In  privinta acestor meleaguri lucrurile stau mult mai rau.
Stramosii nostrii infiripati aici pe  aceste locuri  bincuvantate de D-zeu, nu au putut trai linistiti, ei nedezvoltandu-se asa cum  meritau in calitate de oameni harnici, pasnici si  fara dorinte de cucerire.
Soarta a fost impotriva. Spun  asta datorita dusmanilor din vecinatate si altor venetici veniti din  stepele Asiei, care au pus ochii de acest rai.
 Lupta localnicilor a fost continua, o lupta dreapta dar, care  ne-a tinut tot timpul ocupati  si a impiedicat rodirea ogoarelor.
Apoi  nu ne-am putut impotrivi  soartei, cand  occidentul se dezvolta, construia  catedrale si participa la razboaie sfinte. Noi aici formam centura de siguranta a lor dar, nu aceea financiara pe care o stiti si pazeam  granita  impotriva invaziei  hoardelor si  din inima Europei. Ati vazut ce au mai tremurat chiar si romanii de frica  hunilor, insa nu numai ei. Cine trebuia sa asigure centura de siguranta ? Pe vremea aceea nu era Schenghenul:)))Dar  stramosii nostrii aveau datoria nescrisa si nerostita sa tina piept celor porniti  pentru a  se aseza unde este locul mai bun, mai roditor si oamenii cei mai blanzi si mai supusi.
Soarta asta ne-a fost ca, prin atitudinea noastra impaciuitoare cu orice  hoarda cu ganduri ascunse ne-am supus.
Ne-am putut noi apara impotriva sortii ? Nu, nu ne-am putut apara.
A trebuit sa ducem lupta  si capatul ei nu se intrevede nici acum.
Chiar in aceste momente dusmanii stau in gand, cu distrugerea natiei noastre stapana aici de milenii,  lupii moderni, adica hoardele de  europeni, ne-au pus gand rau.
Soarta a facut ca un om mic, urat, rau si plin de viciile cele mai de condamna, sa fie ales pana la un moment dat,  stapan absolut autointitulat, pe aceste meleaguri. Puterea lui diabolica  sustinuta de mai marii UE au facut sa fie vanduta tara  bucata cu bucata, incepand cu bogatiile subsolului !
Soarta neagra ne paste cu toata opozitia  cetatenilor acestor meleaguri. Democratia scrisa in  cCnstitutie, este calcata in picioare nu de un  betiv bolnav de putere si chiar de cei care  au fost chemati la masa istoriei sa  impinga in grup compact, ca pe animale, tarile  Europei spre  demnitate, dar care au intors roata norocului pe care noi o speram, spre comuna primitiva unde nu era nici o regula, cel mare il distrugea pe cel mic, si-l transforma in sluga.
Noi vrem sa schimbam soarta Romaniei, nu ne putem supune acestui experiment crud si ordinar, la care nu ne-am asteptat atunci in 2007 cand  ne-am integrat  in noua familie europeana. Inseamna asta ca, nu ne putem impotrivi sortii, nici noi ca oameni nici ca popor?
Cei care ghicesc viitorul, un indian, am citit ca fara lupta nu vom reusi sa ne schimbam soarta. Ca aici va fi raiul pe pamant, gradina Edenului. Insa soarta ne spune ca nu vom putea ajunge la acele minunate vremuri fara lupta, o lupta dreapta marcata prin violenta si  care va fi exemplu pentru cei care-si vand tara,  urand-o ca cei mai mari dusmani, chiar infratindu-se in gandurile si faptele lor criminale. Asta nu trebuie trecut cu vederea ci, trebuie marcata pe harta inimii noastre si in sufletele noastre, cu o stea rosie  si lupta  nu trebuie mult intarziata, pana nu va fi prea tarziu si la timpul potrivit trebuie rezolvata neaparat. De ce sa fim noi cei mai napastuiti,  sa  mergem spre o soarta impusa de altii? Adica distrugerea acestui neam nobil, viteaz  si bland.Avem aceasta datorie de  onoare  fata de inaintasii si urmasii nostrii.
Avem sansa  si mandria de a dovedi ca putem sa ne  dezbaram de vechile noastre carente, bunatatea  in primul rand, apoi supunerea. Sa ne razvratim, sa dovedim ce forta uriasa vom declansa  asemenea uraganului.  Uniti vom intoarce soarta potrivnica in  ajutorul si favoarea noastra, pentru ca asta meritam.Dupa milenii de vitejie condusi de cei mai  patrioti domnitori, nu mai putem sa fim  slugile celor mai nedemni conducatori ai lumii, care ne sacrifica pe post de experimente. Vor zice tot asa cum au zis, cand ne-au impus  sacrificiile in numele crizei, ca au gresit.
Dar dupa ce ne vor transforma pe noi romanii in hoarde si satre tiganesti, cum vor mai repara aceasta umilinta care, ne va costa insasi fibra  romaneasca ? O singura solutie este, LUPTA PANA LA CAPAT ! CURAJ !!!

Masonii


MASONII din Romania cer masuri “impotriva EXTREMISMULUI”

autor: FrontPress 15.02.2013
jos masoneriaReprezentanţii Masoneriei au cerut autorităţilor române, printr-un comunicat de presă emis la începutul săptămânii, să ia atitudine faţă de “valul de extremism din spaţiul public, din ultima perioadă”.
Marele Orient de Rit Scoţian Autentic şi Acceptat din România solicită “intervenţia autorităţilor române, precum şi aplicarea legislaţiei în vigoare, privind evenimentele din ultimii ani referitoare la încălcarea drepturilor omului, promovarea unor concepte discriminatorii, rasiste, care ne amintesc de anii 1935-1944″.
Membrii uneia dintre cele mai controversate organizaţii oculte vorbesc despre profanarea mormintelor unor comunităţi etnice, politicienii care s-au afişat în “uniforme naziste” (aluzie la cazul primarului Radu Mazăre), negarea Holocaustului şi sterilizarea ţigăncilor şi a femeilor cu venituri reduse, fapt cerut recent de fostul şef al organizaţiei de tienret a PNL Alba, Rareş Buglea.
“Solicităm autorităţilor române să ia măsurile legale şi prompte care se impun pentru prevenirea unor asemenea manifestări, care încalcă flagrant drepturile şi libertăţile, într-un stat democratic şi aduc un deserviciu major imaginii României. Încă o dată, se demontează deficienţele din sistemul educativ existent în ţara noastră”, se arată în comunicatul Marelui Orient RSAA.
Pe baza unui studiu asupra francmasoneriei, întocmit de Mitropolitul Dr. Naicolae al Ardealului în perioada interbelică, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, întrunit în şedinţa din 11 martie 1937, a condamnat organizaţia secretă şi membrii acesteia, decizia fiind în vigoare şi în ziua de astăzi. Una dintre acuzele aduse acestei “frăţii” face referire la natura “subversivă” a acesteia, menită să servească “subminării ordinii sociale”. Deasemenea masonii au mai fost criticaţi pentru că “propagă necredinţa şi lupta împotriva creştinismului ale cărui învăţături sunt revelate de Dumnezeu”. În urma Sinodului prezidat de Patriarhul Miron Cristea, Biserica Ortodoxă a cerut la vremea respectivă autorităţilor desfiinţarea organizaţiei oculte, văzute ca un pericol la adresa siguranţei naţionale. Sursa: FrontPress.ro

Monument


Autoritatile din Timisoara investesc in monumentul dedicat luptatorilor anticomunisti, majoritatea LEGIONARI

autor: FrontPress 15.02.2013
monumentul luptatorilor anticomunistiConsiliul Local din Timişoara a aprobat participarea sa, alături de Asociaţia Foştilor Deţinuţi Politici din România (AFDPR), filiala Timiş, la continuarea lucrărilor de construcţii la “Monumentul Rezistenţei Anticomuniste din Banat” de la Pădurea Verde. Pentru lucrările de la obiectivul situat de la marginea oraşului, aflat într-o stare deloc onorabilă, a fost alocată suma de 190.000 de lei.
Asociaţia a realizat construcţia acestui monument în perioada 1998-200, din sponsorizări şi contribuţii din partea unor unităţi economice, persoane fizice şi autorităţi locale.
Având în vedere faptul că monumentul se află acum într-o avansată stare de degradare, este necesară o intervenţie de reamenajare pentru a crea o imagine adecvată, informează Monitorul Primăriei Municipiului Timişoara. În proiectul de reamenajare se propune crearea unei incinte împrejmuite în jurul monumentului pentru a putea dispune de un acces controlat şi pentru a-l proteja. În al doilea rând se propune menţinerea stabilităţii movilei de pământ, reprofilarea şi fixarea taluzului şi prin executarea, la baza lui, a unei centuri de 45 de plăci de beton armat şi a unui trotuar de acces în jurul monumentului. Pe aceste plăci de beton vor fi amplasate plăci memoriale din granit negru, pe care să fie inscripţionate numele celor care au fost executaţi la Pădurea Verde, a celor care au fost ucişi în luptele cu securitatea şi a celor care au murit în închisori, lagăre şi deportări. Ansamblul va cuprinde şi sisteme de supraveghere video.
large_image_2873Monumentul, ridicat pe o colină, este reprezentat de o cruce, simbol al jertfei umane. În prezent are la bază o placă comemorativă, inscripţionată cu textul: “Şi aici ca pretutindeni în ţară, în vremea pustiirii sovietice comuniste, au fost ucişi fii ai poporului român, luptători pentru apărarea fiinţei naţionale. Cinstiţi-le dăruirea şi jertfa, rodind-o în mâine”.
În fiecare vară, foştii deţinuţi politici, urmaşii acestora şi membrii organizaţiilor naţionaliste din Banat se adună în faţa crucii din beton pentru a organiza o slujbă comemorativă şi pentru a aduce un omagiu acelora care au căzut pentru Credinţă şi Neam luptând cu arma în mână împotriva unui regim satanizat.
În luna iunie a anului 1949 are loc la Timişoara procesul intentat celor mai de seamă luptători anticomunişti din zona Banatului. Dintre cei 12 inculpaţi, cinci sunt condamnaţi la moarte prin împuşcare (Spiru Blănaru, Petru Domăşneanu, Ion Tănase, Petru Puşchiţă zis Mutaşcu şi Romulus Mariţescu) iar restul de şapte la diverse pedepse privative de libertate. Ziua de 16 iulie este una de doliu în Banat deoarece în aceeaşi zi a anului 1949 cei cinci luptători anticomunişti din Grupul legionarului Spiru Blănaru au fost executaţi la Pădurea Verde, în frunte cu acesta. Sursa: FrontPress.ro
DSC_0519
Home |