Reda-i copilaria lui Stefanut

sâmbătă, 8 septembrie 2012

CALATORIE PLACUTA !

Urez calatorie placuta tuturor cu aceasta arca a lui Noe.




 
 
 
  ...acum asteptam sa se construiasca unul mai mare ...(nebunie!!)
Cel mai mare vas de pasageri - Allure of the Seas

Allure of the Seas - gigantul Caraibelor
Royal Caribbean a comandat în 2006 două noi vase de croazieră, intenţionând ca acestea să deţină împreună titlul de "Cel mai mare vas de pasageri". Oasis of the Seas, vasul-geamăn al Allure of the Seas, a fost terminat în 2009, cu un an mai devreme decât cel de-al doilea. Când a fost finalizată construcţia vasului Allure of the Seas, s-a descoperit la măsurătorile oficiale că această navă este cu 5 centimetri mai lungă decât Oasis of the Seas, deşi cele două ar fi trebuit să fie identice.
Măsurând 360 de metri în lungime, 64 de metri în lăţime şi cu o punte situată la 65 de metri deasupra apei, Allure of the Seas este un adevărat gigant.
Gigantul Allure of the Seas poate transporta 5.400 de pasageri, numărătoare ce nu include tot personalul necesar pentru a satisface nevoile şi dorinţele turiştilor. 2.384 de persoane din 80 de ţări (printre care şi România) lucrează pentru confortul pasagerilor. Spre comparaţie, celebrul Titanic putea găzdui doar 3.547 de persoane, incluzând echipajul.
La bordul vasului se utilizează în fiecare zi peste 2.100 de tone de apă potabilă, iar suprafaţa totală acoperită de instalaţiile de aer condiţionat se ridică la aproximativ 150.000 de metri pătraţi. Nava a fost construită din 500.000 de elemente, fiind nevoie de 600.000 de litri de vopsea pentru a-i da aspectul final. La bord există 241 de km de ţevi şi 5.310 km de cabluri electrice.
Oaspeţii pot folosi 24 de lifturi pentru a ajunge pe una din cele 16 punţi, de-a lungul cărora se găsesc 26 de restaurante, alături de 17 baruri şi cafenele. Unul dintre lifturi este în acelaşi timp un bar: intitulat Rising Tide Bar, acesta face legătura între Royal Promenade şi Central Park (parcul central), fiind primul bar ce urcă şi coboară din istoria vaselor de croazieră.
Vasul este conceput ingenios, permiţând ca fiecare club, bar sau restaurant să ofere o atmosferă de intimitate, chiar dacă la bordul său se află 5.400 de pasageri. Fiecare local are o limită maximă de 128 de persoane, iar varietatea acestora, de la wine bar-uri la restaurante de tip japonez, permite oricui să găsească unul pe gustul său.
Allure of the Seas este împărţit în 7 , iar pentru a vedea nava în întregime e nevoie de o zi întreagă. Turiştii nu se vor plictisi plimbându-se de-a lungul vasului, peste 7.000 de opere de artă fiind expuse în fiecare ungher al navei, valoarea totală a colecţiei ridicându-se la câteva milioane de dolari.
Cei ce doresc să rămână conectaţi la ceea ce se petrece pe uscat o pot face graţie spoturilor Wi-Fi disponibile de-a lungul vasului. De asemenea, cei ce doresc să ţină legătura cu persoanele aflate acasă o pot face de pe propriul telefon mobil, la tarife de roaming.
Premiere istorice pe Allure of the Seas
Pentru prima dată în istoria unui vas de croazieră, celebrul lanţ de cafenele Starbucks a deschis o filială la bordul navei Allure of the Seas.
De asemenea, cumpărătorii pasionaţi de hainele marca Guess vor putea face cumpărături în primul magazin al acestui brand ce este amplasat pe o navă.
Este primul vas ce găzduieşte un carusel într-un parc de distracţii, iar pentru cei mai curajoşi există un bar construit în întregime din gheaţă. Cei care doresc să scape de soare şi căldură în acest local vor fi nevoiţi să se îmbrace gros: temperatura nu este niciodată mai ridicată de -8 grade Celsius!
Dacă vreţi să faceţi mişcare, aveţi la dispoziţie două ziduri pentru căţărări, o tiroliană, terenuri de baschet şi volei, un teren de golf de 9 găuri pentru cei ce preferă activitatea fizică mai puţin intensă.
Pasionaţii de jogging îşi pot practica fără probleme sportul preferat pe vas, având la dispoziţie o pistă de alergare ce măsoară 700 de metri.
De asemenea, sala de fitness oferă toate condiţiile necesare pentru a te menţine în formă în timpul vacanţei.
Dacă tot ce doriţi este o plimbare relaxantă, aveţi la dispoziţie parcul central, ce găzduieşte 12.175 de plante şi de copaci din întreaga lume.
Acesta măsoară 100 de metri în lungime şi 19 metri în lăţime şi include zone destinate celor ce doresc să se relaxeze citind o carte, o masă de şah supradimensionată, dar şi o grădină în care sunt expuse sculpturi ale artiştilor din întreaga lume.
Pentru cei curioşi, un specialist în horticultură poate oferi explicaţii despre flora regăsită în parc.
Pe lângă cele 4 piscine dedicate înotului, mai există 2 piscine speciale, denumite SurfRider, în care pasionaţii pot practica surfingul graţie maşinilor de generat valuri artificiale.
În total, pe vas se găsesc 11 piscine (atât cu apă dulce, cât şi cu apă sărată) şi 10 jacuzzi-uri, acestea din urmă oferind o privelişte uimitoare spre ocean.
Aqua Theater este principalul amfiteatru unde au spectacole de acrobaţii acvatice, concerte şi chiar cursuri de scufundări.
Scena acestui amfiteatru poate fi ridicată pentru concerte şi coborâtă, oferind acces la piscina de 5.4 metri adâncime pentru demonstraţiile acvatice şi acrobaţiile ce au loc în timpul spectacolului Oceanaria.
Pasagerii aflaţi la bordul Allure of the Seas mai pot urmări Chicago, celebrul musical ce a făcut furori pe Broadway. Pentru pasionaţii de comedie există la bord un club dedicat, în care are loc un spectacol de tip stand-up, iar cei ce gustă muzica jazz au parte de un club în care artişti ai genului cântă live.
Copiii au parte de multe zone de distracţie, printre care un parc acvatic, iar personajele din animaţiile Dreamworks, printre care Shrek, Fiona, Kung Fu Panda sau pinguinii din Madagascar, se plimbă pe vas, organizează parade şi momente speciale, fiind extrem de prietenoase cu cei ce doresc să facă o poză.
Toate aceste activităţi sunt utile şi dacă nu aveţi copii; CEO-ul Royal Caribbean explică: "Am introdus multe opţiuni distractive pentru copii ca să facem mai plăcută experienţa pe vas a celor ce nu sunt părinţi. Cu cât distrăm copiii mai bine, cu atât e mai probabil ca aceştia să stea în zona ce le-a fost alocată, fără a deranja experienţa altor persoane".
Oraşe istorice şi insule private, accesibile doar cu vasul de croazieră
Compania Royal Caribbean a decis să le ofere celor 5.400 de pasageri o experienţă unică, dar totodată sigură în Jamaica. Această ţară se confruntă cu una dintre cele mai ridicate rate ale criminalităţii din întreaga lume, iar operatorul de turism nu a dorit să pună în pericol siguranţa pasagerilor. Acesta este motivul pentru care compania a decis să investească peste 200 de milioane de dolari în oraşul Falmouth.
O aşezare istorică, fondată în 1769, Falmouth a fost ani buni un centru al comerţului cu zahăr. Localnicii se mândresc şi azi cu faptul că oraşul lor a avut reţea de alimentare cu apă curentă înaintea New York-ului! Oraşul Falmouth găzduieşte astăzi aproximativ 10.000 de locuitori. Acest micuţ oraş jamaican i-a dat lumii pe Usain Bolt şi pe Ben Johnson, doi dintre cei mai buni alergători ai planetei, premiaţi în repetate rânduri la Olimpiade. Pentru că portul istoric al oraşului nu putea gestiona nave de dimensiunile Allure of the Seas, Royal Caribbean a construit un port ultramodern. Inginerii au fost nevoiţi să construiască o insulă artificială, pentru a nu distruge clădirile istorice aflate pe ţărm.
Compania a investit în renovarea unor case din secolul al XVIII-lea şi al XIX-lea, dar şi în amenajarea unor restaurante tematice, a unor galerii comerciale de lux (cea mai mare fiind construită în 1894) şi a unor zone de concerte.
Bisericile construite în 1795 şi 1844 constituie importante puncte de atracţie pentru turişti. Pentru a recrea atmosfera vremii în care portul era un oraş bogat graţie vânzării de rom şi zahăr, străzile istorice sunt populate de localnici îmbrăcaţi în costume de epocă.
Deşi unii critici susţin că astfel de porturi modernizate şi făcute sigure pentru turişti nu reflectă caracterul local, reprezentanţii companiei argumentează că istoria oraşului este respectată şi prezentată în mod autentic, în acelaşi timp permiţându-le turiştilor să se relaxeze şi să se bucure de experienţa locală fără a se teme de posibilele întâmplări negative.
Moda oraşelor private ce sunt construite sau renovate de liniile de croazieră a început în 1977, când Norwegian Cruise Line a achiziţionat Great Stirrup Cay, o micuţă insulă componentă a insulelor Bahamas, transformând-o într-o insulă privată accesibilă exclusiv pasagerilor săi. Royal Caribbean deţine şi astfel de zone private în Bahamas şi Haiti, dar prin investiţiile făcute în Falmouth a reuşit să readucă la viaţă un oraş istoric, cu puncte de interes turistic autentic.
Vasele de croazieră - destinate celor ce caută relaxare, nu aventură
O parte a pasionaţilor de călătorii susţine că vasele de croazieră nu oferă elemente esenţiale ale unei călătorii, cum ar fi descoperirea unei culturi noi, ci reprezintă doar un oraş-mall plutitor. Aceştia argumentează că o experienţă lipsită de orice pericol, în care totul este planificat, fără a lăsa loc unui element surpriză, reprezintă o experienţă artificială şi lipsită de conţinut. Ei ţin cont şi de faptul că, în general, timpul alocat concediilor este limitat şi îl exploatează cât mai mult. Din punctul lor de vedere, o vacanţă trebuie să fie mai mult activă decât relaxantă.
De cealaltă parte, adepţii sejururilor susţin că vacanţele nu înseamnă doar descoperire, ci şi relaxare. Persoanele ce apreciază vasele de croazieră susţin că o astfel de călătorie permite atât explorarea unor zone inaccesibile altfel, cât şi confortul ce nu ar putea fi obţinut într-un alt tip de călătorie. De asemenea, aceştia spun că varietatea de activităţi culturale, sportive şi culinare, cât şi numărul mare de călători şi angajaţi din întreaga lume permite accesul la alte culturi şi o ieşire din rutina obişnuită fără expunerea la riscuri la care se supun turiştii cu spirit de aventură.
Indiferent de tipul de vacanţă pe care îl preferăm, nu avem cum să rămânem impasibili la Allure of the Seas, gigantul în valoare de 1.4 miliarde de dolari.
 

Ziua TIGANILOR !



8 septembrie  ZIUA TIGANILOR.
Suntem anuntati din  ora in ora la toate televiziunile de nisa ca, este mare petrecere la Costesti. Sarbatoare tinuta de 20 de ani.
Mancare  cacalau, masini  de lux in valoare de  citeva milioane bune de euro. Masini ca Porche de 150 mii de euro mostenire  din "mosi stramosi".
Dar si tiganii de la varful piramidei lor sunt  alaptati prin bunavointa  mafiotului sef, de la bugetul  tarii si liberi la furat.
Si  se mentioneaza ca nu se pomeneste de  nici un fel de impozit. Puschea pe limba.
Impozit platesc in  tara noastra numai pensionarii si salariatii, restul ... sunt smecheri.
 Dar eu vad zilnic trecand si tiganii saraci la ghenele de gunoi, sau carand caruturi cu peturi.... Ei  ciine sunt ??? Cine primeste bani de la UE  in numele lor ?
Cumva revansa medaliei este, neperceperea impozitelor ????
Nicolae Steinhardt:
Despre ţigani.  Sunt mai degrabă certăreţi, rostul vieţii lor e gâlceava, harţa; fără de larmă şi tărăboi se asfixiază şi pier; pângăritori, au un dar neîntrecut de a terfeli totul; mincinoşi, minţim cu toţii, dar idealizăm realul, la ei e altfel, ca la antimaterie. Şi găsesc de cuviinţă să-şi întărească minciunile cu jurăminte grele: să-mi sară ochii, să-mi moară mama, să fiu nebun. (…) Şi nu le poţi intra în voie. Oricât de frumos le vorbeşti, orice umilinţă, orice făţărnicie: deopotrivă de inutile. Leneşi, urăsc pe cine le cere un efort, o lene îndărătnică, violentă, ca instinctul de conservare. Şi nu pot bea în cârciumi, numai afară, pe stradă, cu sticlele înşirate alături şi puradeii roată; o maidanofilie, un exhibiţionism, o nostalgie a bâlciului; şi un jind al ocării, ţipetelor, poalelor date peste cap. Spurcăciunea. Dracul sordid, dracul poltron, dracul ţopăitor. Cărora Coşbuc le-a găsit nume atât de potrivite şi care îşi fac din cur o goarnă“.
Jurnalului fericirii“ (Editura Dacia, 1992, pagina 205)
O zicala adevarata:" Mai tigane iti arde satul ! P... mea, ma mut in altul ". 

Glumite....




Smiley animated gifO ZI FRUMOASA!...Kiss
Smiley animated gif
Smiley animated gif
Smiley animated gif

Cazul Austriei


Dilemele identitare: cazul Austriei

autor: FrontPress 08.09.2012
De-a lungul existenţei Imperiului Austro-Ungar, identitatea de „austriac” era atribuită tuturor supuşilor dinastiei Habsburgilor, indiferent de identitatea etnică. Cu toate astea, timp de o mie de ani, Austria a fost parte componentă a Imperiului German, separându-se abia din secolul XVI datorită instituirii dinastiei Habsbourg. Imperiul Austriac devine un stat multinaţional. În sens modern, despre o „identitate autriacă” s-a început a vorbi abia după revoluţia din 1848. Astfel unul din ziarele vremii („Schwarz-Roth-Gold”) scria: „Învăţaţi copiii voştri că nu există maghiari, germani, slavi, italieni, ci mai curând cetăţeni ai statului constituţional Austriac”.
Conflictul dintre identitatea „austriacă” şi cea „germană” s-a evidenţiat în momentul apariţiei statului modern unificat Germania şi a naţionalismului german, care a devenit o atracţie pentru etnicii consângenii din imperiu, care au fost puşi în faţa faptului de a alege între identitatea etnică şi supunerea faţă de dinastia imperială. Nu trebuie să ignorăm şi influenţa mişcărilor de eliberare naţionale ale maghiarilor, românilor, popoarelor slave din cadrul Imperiului Austriac, care au influenţă destul de importantă asupra formării identităţii austriece. În provincia Tyrolul de Sud, spre exemplu, etnicii germanici se confruntau cu populaţia etnică italiană.
Naţionalismul etnic germano-austriac s-a evidenţia în provincia Carinthia, unde exista o populaţie slovenă cu puternice tendinţe separatiste. În 1920, a fost organizat un referendum cu privire la ieşirea Carinthiei din componenţa Austriei şi unirea ei ulterioară cu Iugoslavia, însă majoritatea slovenilor au votat în favoarea rămânerii în vechile frontiere. În perioada celui de-al doilea război mondial, autorităţile naziste au încercat să asimileze forţat populaţia slovenă din Carinthia, interzicând utilizarea limbii şi funcţionarea asociaţiilor culturale. Era planificată chiar şi o operaţiune de deportarea în masă a slovenilor în sudul Rusiei, însă acest plan nu a putut fi realizat din cauza evoluţilor pe frontul de est. La sfârşitul celui de-al doilea război mondial, Carinthia va fi ocupată de trupele britanice, care au efectuat o amplă operaţiune de „denazificare a regiunii”. În acelaşi timp, britanii au impus un sistem bilingv în provincie, etnicii germanici fiind impuşi să înveţe slovena, iar slovenii germana, fapt care va servi motiv pentru izbucnirea unor conflicte interetnice în anii 50-70.
Alte zone de conflict erau Tyrolul de sud (cu etnicii italieni) şi Burgenland (maghiari). Aceste tensiuni au şi determinat mişcarea naţionalismului austriac spre un puternic naţionalism etnicist. În consecinţă, în conceptul de „naţiune austriacă” nu au fost admişi decât etnicii germanici.
Să revenim la o perioadă anterioră. La sfârşitul secolului XIX, Imperiul Austro-Ungar era dominat de două mişcări politico-ideologice majore:
1. Partidul Social-Creştin, înfiinţat de Karl Lueger, primar de Viena – promonarhist, conservator şi antisemit. Acesta încerca să promoveze o „identitate austriacă” în care îngloba toate popoarele supuse coroanei imperiale. Cu toate astea, Lueger nu nega originea germană a austriecilor, ci doar susţinea că apărarea Imperiului este o problemă superioară problemelor etnice. După moartea lui Lueger în 1910, Partidul Social-Creştin a cunoscut un declin considerabil.
2. Mişcarea Naţională Germană din Austria, a fost înfiinţată în 1882 de Georg Ritter von Schönerer şi promova renaşterea naţională a germanilor austrieci, excluderea teritoriilor non-germane din Imperiul Austriac şi unirea cu Germania. În centrul identităţii austriece, potrivitul lui Schönerer se afla „Volksgemeinschaft” –„neamul german”. Partidul Naţional German îşi are originea în perioada de după războiul Austro-Prusac din 1866, soldat cu semnarea Tratatuluid de la Praga, în urma căruia Austria a fost forţată să părăsească Confederaţia Germană, unde jucase un rol dominant. Naţionaliştii austrieci considerau Austria a fost exclusă pe nedrept din Confederaţia Statelor Germane şi că ar trebui să revină. Punctul de pornire a mişcării naţionaliste austro-germane reprezintă adoptarea Programului de la Linz (1882), care se opune „slavizării şi federalizării Imperiului Austriac” şi se pronunţă pentru „germanizarea austriei”. Schönerer a fost unul din autorii acestui manifest. El afirma că unitatea naţională nu trebuie să aibă ca fundament monarhia sau religia, ci „sângele german” şi politica trans-naţională.
Conflictul dintre social-creştini şi naţionalişti avea la bază şi dispute de ordin religios: dacă cei dintâi pledau pentru un Imperiu catolic, cei din urmă se pronunţau pentru un stat laic, după modelul promovat de cancelarul german Otto von Bismark.
Odată cu căderea dinastiei, dezintegrarea imperiului şi desprinderea teritoriilor populate de negermanici, austriecii s-au pomenit într-o situaţie foarte confuză: nu aveau nici monarhie şi nici ţară cu care se identifice. Iată de ce cea mai logică finalitate urma să fie unirea cu Germania, ţara cu care se identificau cultural germanii din Austria.
Nimeni nu lua în serios ideea că regiunile germanice ale fostului Imperiu Austro-Ungar ar putea constitui un stat independent şi funcţional. Iată de ce unirea era privită drept cea mai logică finalitate. În 1918 Adunarea Naţională Germano-Austriacă de la Viena proclamă „Republica Germană Austria, ca parte componentă a Republicii Germane”. Politicianul social-democrat austriac Karl Renner exclama atunci: „Suntem un singur trib (Stamm) şi o singură comunitate de destin (Schicksalsgemeinschaft)”. Ironia sorţii: anume el va fi cel care peste câteva decenii va fi instalat de tancurile sovietice în fruntea unui guvern la Viena şi va anula actul de unire a Austriei cu Germania.
Cu toate că astea, forţele Antantei, care au ieşit învingătoare în primul război mondial, au interzis în 1919 prin tratatul de la Saint Germain unirea Republicii Germane Austria cu Germania, temându-se de revigorarea Germaniei. Conform aceluiaşi tratat, noua republică urma să-şi adopte numele oficial de „Austria”. În continuare, lupta politică internă s-a concentrat pe două mesaje politice antagoniste: social-creştinii susţineau necesitatea construcţiei unei noi naţiuni austriece în jurul ideii „solidarităţii civice”, care înlocuise ideea de monarhie, iar naţionaliştii insistau pe un mesaj antisemit şi unirea cu Germania.
În 1933, cancelarul social-creştin Engelbert Dollfuss dizolvă parlamentul, interzice activitatea Partidului Nazist Austriac şi instituie dictatura personală (aşa-numitul “austrofascism”). Partidul Social-Creştin este redenumit în “Vaterländische Front” (“Frontul Patriotic”), format în rezultatul fuzionarii cu alte grupuri politice conservatoare, iar rămăşiţele naţionaliştilor austrieci sunt absorbite de Partidul Nazist Austriac.
Politica identitară a lui Dollfuss a fost una destul de interesantă. În pofida politicii tradiţionale social-creştine, el s-a grăbit să se distanţeze atât de „austrianism” cât şi de „unionism”, considerând Austria drept un stat „mai germanic” decât Germania şi mai bun decât un regim nazist, fără a iezita să utilizeze, în acelaşi timp, nostalgia după trecutul habsburgic: a adoptat vulturul bicefal în calitate de simbol naţional, imnul monarhic, a reintrodus uniforma imperială şi a invitat familia monarhică să revină în ţară.
La 25 iulie 1934, agenţii Partidului Nazist (aflat în afara legii), îl asasinează pe Dollfuss. La 12 marie 1938, este organizat un referendum, în cadrul căruia populaţia votează în favoarea unirii cu Germania. Noile autorităţi germane au interzis utilizarea termenelor precum „Austria”, „austriac”, fapt care a servit la revigorarea unor sentimente nostalgice după independenţa Austriei.
Naşterea celei de-a doua republică şi a „naţiunii austriece”
Ideea unei „identităţi austriece” separate a continuat să fie promovată de Partidul Social-Creştin, grupurile monarhiste, precum şi de Partidul Comunist Austriac. Un rol deosebit l-au avut comuniştii austrieci, care fiind imigraţi în URSS, au determinat pe Stalin să respingă recunoaştere unificării Austriei cu Germania de către Marea Britania şi SUA la conferinţa de la Moscova din octombrie 1943. Sub presiunea Kremlinului, Londra şi Washingtonul au acceptat documentul final în care se stipulează că „Austria constituie un teritoriu ocupat de Germania nazistă”. Ulterior declaraţia de la Moscova va fi considerată drept un „certificat de naştere a naţiunii austriece”. Pe lângă aceasta, documentul presupune neutralitatea geopolitică a Austriei şi pluralitatea lingvistică. După ocuparea Vienei de către Armata Roşie, este numit un cancelar provizoriu – Karl Renner, care a declarat nul actul de unire cu Germania şi proclamă „restabilirea Republicii Austriece”. În anul 1955, autorităţile austriece şi trupele aliate vor semna un tratat prin care se recunoaşte independeţa Austriei (în condiţiile impuse de aliaţi) şi este încetată starea de ocupaţie.
Din 1945, Partidul Comunist din Austria începe o campanile propagandistică prin care încearcă să justifice independenţa Austriei. Aici a avut un rol important ideologul de stânga Ernst Fischer. Pe celălalt spectru politic, Alfred Missong fondează ziarul „Österreichische Monatshefte”, organ al Partidului Popular Austriac (ÖVP), succesorul Partidului Social Creştin, care încearcă să demonstreze dintr-o perspectivă monarhistă că austriecii reprezintă o identitate separată de cea a restul germanilor. Germania era asociată cu Prusia şi nazismul, iar oricine încerca să reamintească de unitatea naţiunii germane era învinuit de simpatii „naţional-socialiste”. Aparatul de stat, mass-media, mediul academic s-au integrat plenar în procesul de „construcţie” a unei identităţi „austriece”, descurajându-se orice manifestare a „germanismului”, care era echivalat cu „otrocităţile nazismului”. Din 1945, pe plan internaţional, guvernele Austriei s-au concentrat pe cultivare calităţii de „prima victimă” a lui Hitler, motiv pentru care, ura faţă de Germania a devenit o ideologie oficială a statului, în pofida faptului că mulţi dintre politicieni austrieci vor fi suspectaţi de un trecut nazist în perioada postbelică.
În unele momente, politica germanofobă întrecea limitele penibilului. Spre exemplu, obiectul „Limba germană” (Deutschunterricht) a fost înlocuit cu „politic corectul” „Lecţii de limbă” (Unterrichtssprache). Cu toate astea, după declararea celei de-a doua republică austriacă, 49 la sută din austrieci se considerau ca fiind un popor aparte, în timp ce 46 la sută continuau să se identifice drept germani, ceea ce a determinat statul să intensifice mecanismele de „construcţie a unei noi identităţi austriece”. În anul 1989, în cadrul unor sondaje de opinie, 78 la sută din austrieci au declarat că se consideră o naţiune separată, 15 la sută au declarată că austriecii sunt o naţiune în devenire, iar 4 la sută au negat existenţa unei „naţiuni austriece”.
Sfârşitul perioadei de ocupaţie a Austriei, prin care monopolul puterii politice şi monopolul ideologic aparţinea celor două formaţiuni care aveau „mandat” de la forţele de ocupaţie: Partidului Social-Creştin şi Partidul Social-Democrat – ambele promotoare a unei „agende austrianiste”, crează un context prielnic pentru revenirea în spaţiul public a naţionalismului austro-germanic. O opoziţie faţă existenţa unei „naţiuni germane distincte” a luat Partidul Libertăţii (FPÖ), înfiinţat în 1956 de către naţionalişti germani, foşti nazişti, prin fuzionarea Ligii Independenţilor (Verband der Uabhängigkeit) cu Partidul Liber. Ei acceptau existenţa Austriei în calitate de stat independent şi suveran, dar însistau pe apartenenţa austriecilor la spaţiul cultural german. În viziunea lor, Austria este parte indenspensabilă a spaţiului cultural german (Kulturnation), în timp ce aşa-numita „naţiune austriacă” nu este decât o invenţie de după cel de-al doilea război mondial.
În august 1988, preşedintele FPÖ a declarat că aşa-numita „naţiune austriacă” nu este decât o „mascaradă ideologică”, pentru că fundamentul unei naţiuni nu poate fi decât limba şi cultura etnică, ceea ce a trezit furia unei părţi a mass-media şi unor lideri politici, care s-au grăbit să-l învinuiască de „fascism” şi „neonazism”. Istoricul Max Riedlsperger evidenţiază că scăderea numărului materialelor critice la adresa unei astfel de concepţii în mass-media naţională, odată cu trecerea timpului, indică faptul că societatea austriacă tot mai mult se obişnuieşte cu ideea apartenenţei austriecilor la spaţiul cultural german. Se pare că astăzi austriecii nu mai au niciun complex în a recunoaşte apartenenţa la spaţiul cultural german, chiar dacă o mare parte a cetăţenilor preferă să se autodefinească drept „austrieci”. Dacă anterior, respectându-se tabuurile „corectitudinii politice”, era utilizată sintagma „limba germană austrică”, astăzi în constituţia Austriei figurează fără niciun fel de probleme sintagma „limba germană”.
„Naţionalismul austriac” astăzi
În perioada 1991-1992, Jorg Haider, liderul FPÖ moderează mesajul pan-germanist, preferând lozinca „Austria mai întâi de toate!”, centrat pe problema migraţiei. Astfel, FPÖ a reuşit să combine naţionalismul pan-german cu patriotismul austriac.
În anul 2000, FPÖ a reuşit să obţină 26,9 % din voturile alegătorilor, ceea ce i-a permis să facă parte din guvernul Partidului Popular Austriac (ÖVP), condus de Wolfgang Schüssel. Protestând faţă de coaliţia dintre ÖVP şi FPÖ, Uniunea Europeană au blocat toate relaţiile cu Austria, ceea ce a determinat demisia lui Haider din funcţia de preşedinte a partidului, în locul lui fiind aleasă formal o colega a sa de partid – Susanne Reiss-Passer. Unicul stat care a condamnat intervenţia grosolană a Uniunii Europene în problemele interne ale Austriei a fost Elveţia. Alte state care au ezitat să sancţioneze Austria au fost Cehia, Slovacia, Slovenia, Ungaria, acestea au preferat să păstreze relaţii bune cu venicul. Politica dictatorială a Bruxellesului a avut ca efect sporirea sentimentelor eurosceptice: în vara anului 2000, doar 34% din austrieci priveau pozitiv calitatea Austriei de membru al UE. Acest lucru a determinat reviziunea atitudinii austriecilor faţă de „Europa” şi ascensiunea sentimentelor naţionaliste.
În 2005, în sânul FPÖ are loc o scindare, din cauza scandalului provocat de întâlnirea prietenească a lui Haider cu Sadam Hussein, în timp ce preşedintele FPÖ – Reiss-Passer se afla într-o vizită oficială la Washington. Acest scandal este speculat de unele grupări din interiorul FPÖ, în urma cărora Reiss-Passer este demisă din funcţia de preşedinte. În urma acestor evenimente, Haider înfiinţează “Alianţa pentru Viitorul Austriei” (BZÖ). Noul preşedinte al FPÖ devine Heinz-Christian Strache. La 11 octombrie 2008, Jorg Haider moare într-un accident rutier. În acelaşi an, ambele tabere naţionaliste acumulează 29 la sută din voturile alegătorilor, ceea ce le permite să deţină o treime din mandatele legislativului austriac. Conform sondajelor de opinie din ianuarie 2011, BZÖ împreună FPÖ ar acumula 30,7 la sută din voturile alegătorilor (25% FPÖ, 10.7% BZÖ), ceea ce demonstrează că partidele de extremă dreaptă devin tot mai populare în Austria, mesajul „pan-german” fiind înlocuit cu ura faţă de imigranţi şi politica Uniunii Europene.
Astăzi, în Austria conflictul dintre identitatea de „german” şi „austriac” nu mai este prezent în dezbaterile publice. Cu toate astea, societatea austriacă nu este departe de o criză identitară, de care suferă o mare parte a naţiunilor în procesul globalizării. Pe de o parte, Austria îşi erodează suveranitatea naţională în favoarea Bruxellesului şi odată cu asta şi propria identitate politică, pe de altă parte procesul imigraţiei popoarelor non-europene determină apariţia unor conflicte civilizaţionale, care are ca efect şi o redefinire a propriei identităţi reieşind din noile contexte globale.
Concluzii
Din istoria Austriei, observăm că existenţa crizei identitare de după destrămarea Imperiului Austro-Ungar este determinată de lipsa unei „leitkultur” – a unei culturi dominante în societate austriacă. Acest vid este determinat de trecerea de la un model cosmopolit monarhisto-imperial, la un model al culturii naţionale bazat pe o moştenire etno-culturală germană. Austro-germanii pur şi simplu, se simţeau străini într-un stat care pretindea a fi „multinaţional”. Noul stat austriac devenise captivul conflictului dintre paradigma culturală şi cea politică, simţind o aparentă contradicţie între a fi „austriac” şi „german”.
Revenire la o stare de echilibru a fost posibilă doar după identificarea unei paradigme în care politicul şi culturalul se completează reciproc. A fi „austriac” a devenit echivalent cu a fi „german”, pentru că însăşi Austria a devenit un „stat german” în sensul deplin al cuvântului. Acest lucru a fost posibil prin respingerea modelului „multiculturalist”, recunoaşterea caracterului german al Austriei şi consolidarea bazei instituţionale a statului, ceea ce a determinat identificarea unor alte priorităţi în politica internă şi externă. Practic, e vorba de modelul identitar propus în 1933-1934 de către cancelarul Engelbert Dollfuss, doar că a fost nevoie de timp pentru realizarea acestuia. De Octavian Racu

Prejmer


Prejmer, un colt de poveste

autor: FrontPress 08.09.2012
La 15 kilometri de Braşov se întinde un ţinut cu adevãrat fermecãtor, celebru de altfel în toatã lumea prin biserica fortificatã inclusã în patrimoniul mondial UNESCO. Dacã tânjiţi dupã un aer medieval şi boem, cu siguranţã cã micuţa localitate Prejmer este capabilã sã vã satisfacã setea de istorie.
Complexul bisericii fortificate din Prejmer este fãrã îndoialã o mãrturie de necontestat a tradiţiei saşilor transilvãneni, care ne-au lãsat moştenire o veritabilã pleiadã de monumente pe care uneori nu le apreciem cum se cuvine. Cetatea din Prejmer a fost începutã de cavalerii teutoni, undeva prin anul 1218, pentru ca apoi sã se înalţe în stilul goticului timpuriu, introdus în Transilvania de cãtre cãlugãrii cistercieni. Odatã cu invazia turceascã din secolul al XV-lea se trece la fortificarea sistematica a lãcaşului, care se poate lãuda cu o rezistenţã absolut remarcabilã, ce nu a permis nici mãcar o cucerire otomanã.
Este cea mai întinsã şi impunãtoare bisericã fortificatã din sud-estul Europei, deţinând trei stele Michelin, cu alte cuvinte cea mai înaltã distincţie pentru o clãdire din ţara noastrã. Un loc de o frumuseţe aproape sacrã, o feerie istoricã ce ne deschide un portal cãtre o lume înneguratã de trecerea ireversibilã a timpului, dar care se vrea redescoperitã şi atinsã de privirea cutezãtoare a pasionatului de trecut…”Printre izvoare” însemna numele localitãţii propriu-zise pomenite prima datã în cronici care ne duc pânã în anul 1240. De fapt, chiar în 1211, regele Ungariei, Andrei al II-lea, trimite un document teutonilor în care este menţionat râul Târlung, lângã care va fi stabilitã localitatea Prejmer (Tartlau). Teutonii primesc dreptul de a se stabili aici, punându-şi în practicã tehnica şi talentul pentru a ridica o bisericã deosebitã, în stilul gotic burgund pe care îl regãsim şi la biserica cistercienilor de la Cârţa. În 1240 regele Bela al IV-lea cedeazã biserica capitlului mãnãstirii Citeaux din Bourgogne, abaţia-mamã a ordinului cistercian, spre folosul întregului ordin. Denumirea de “Prasmar” apare prima datã într-un document datat în 1360. Probabil de departe cel mai important izvor care se ocupã de istoria acestui minunat colţ medieval etse lucrarea cronicarului prejmerean Thomas Tartler, preot al parohiei, lucrare intitulatã “Tartlauer Chronic”.
Impozantul monument se remarcã prin planul de cruce greacã, unic în Transilvania şi observabil la unele biserici din nordul Germaniei. Un turn octagonal a fost ridicat pe careu, iar absida principalã a fost flancatã cu cape laterale şi bolţi ogivale. Alte elemente caracteristice goticului burgund sunt cornişele pe console cu croşete şi ferestrele polilobate. În secolul al XVI-lea aripa vesticã este prelungitã şi acoperitã cu boltã în plasã. Aceastã oazã de sfinţenie ascunde un preţios obiect, care dateazã din jurul anului 1450. este vorba despre altarul poliptic, cel mai vechi din întreaga Transilvanie, având ca temã Patimile Domnului şi incluzând un triptic cu panou central şi voleuri pictate. În pofida iconografiei simple, tonurile de roşu pe fundalul auriu conferã o strãlucire deosebitã.
Începând cu anul 1427 în jurul bisericii se ridicã maiestuoasele ziduri ale cetãţii. Cel care decide construirea unor sisteme de apãrare în Tara Bârsei este nimeni altul decât Sigismund de Luxemburg. Prima datã este pusã la punct o incintã albã înconjuratã de un şanţ de apã, zidurile cetãţii construite în formã de cerc atingând o grosime de 3-4 metri şi o înãlţime de 12. Se ridicã din loc în loc şi bastioane, porţile sunt de fier, iar accesul se face prin poduri mobile. Din loc în loc întâlnim în ziduri gãuri de foc, dar instrumentul cel mai interesant cu siguranţã cã îl reprezintã “orga morţii”, un dispozitiv de foc continuu, capabil sã provoace daune însemnate inamicului prin activarea simultanã a armelor alãturate. În ziduri sunt amplasate 272 de camere pe 4 nivele, pe timp de pace servind drept camere de provizii, iar pe timp de asediu drept camere de locuit. Numãrul de pe uşã era corespondentul casei din localitate, fiecare familie deţinând în cetate o camerã care se moştenea. La ultimul nivel al zidului existã un drum de rond care uneori ajunge la 4 metri lãţime. Alt element remarcabil este poarta exterioarã contruitã în 1788, care încã se mai pãstreazã şi azi.
Cetatea deţine şi un mic muzeu etnografic cu ceramicã, mobilier pictat şi obiecte de cult, purtându-ne şi mai mult prin negura istoriei şi bogata constelaţie de tradiţii sãseşti. De altfel, comunitatea localã încearcã de câţiva ani sã reînvie un vechi obicei german: Festivalul Clãtitelor (Fasching Carnaval), o sãrbãtoare menitã sã vesteascã apropierea primãverii şi triumful luminii. Fasching-ul însemna un alai de oameni mascaţi care cutreierau meleagurile pe jos sau pe cai, încercând reiterarea ritualicã a cãlãtoriei saşilor în Transilvania. Din alai nu lipsea cãruţa cu sobã improvizatã unde se preparau clãtite…
Fortificaţia de la Prejmer a avut şi ea de înfruntat vicisitudinile naturii şi ale omului, dar un proiect al Direcţiei Monumentelor i-a schimbat destinul. Într 1960 şi 1970 au loc ample lucrãri de restaurare, care i-au redat forma şi farmecul iniţial. În 1999 este inclusã în patrimoniul cultural mondial, recunoscându-i-se valoarea aparte. Astâzi întregul complex se gãseşte în administrarea Fundaţiei Saşilor Transilvãneni din Műnchen, care finanţeazã lucrãrile de întreţinere. Astfel, cetatea ne poate încânta în continuare cu povestea ei, deschizându-ne o portiţã spre fascinantul tãrâm numit Ţara Bârsei… De Irina-Maria Manea – Historia