Reda-i copilaria lui Stefanut

sâmbătă, 25 august 2012

Zidul Berlinului



Zidul Berlinului, un abuz acceptat tacit de Occident

autor: FrontPress 25.08.2012
Zidul Berlinului a fost un simbol concret al totalitarismului, al nerespectării drepturilor omului în Europa Estică în timpul Războiului Rece. În această calitate, Zidul a fost condamnat de toți liderii lumii occidentale în cei 28 de ani de existență, însă problema Zidului e mai complicată decât pare la prima vedere. Istoricul Frederich Taylor se întreabă dacă acest Zid nu a fost cumva mai folositor democrațiilor occidentale decât sugera retorica lor.
Istoria Zidului e un episod aparte în marea istorie a Războiului Rece. Apărut peste noapte în vara lui 1961, Zidul Berlinului e doar un element într-o amplă criză internațională care a amenințat atunci pacea mondială, riscând izbucnirea unui conflict sovieto-american. Taylor se întreabă însă dacă, dincolo de discursurile occidentale despre „ultima atrocitate comisă de comuniști”, construirea Zidului nu a fost într-un fel folositoare taberei democratice.
Până în 1961, Berlinul a rămas sub ocupație comună și se bucura de un statut aparte, precum și de posibilitatea liberei circulații între zonele de ocupație. Astfel, el a devenit singura portiță prin care est-germanii puteau pleca spre Occidentul prosper în căutarea unei vieți mai bune. Numărul germanilor care au părăsit RDG prin Berlinul de Vest între 1945 și 1961 trece pragul de 2,5 milioane; astfel, în acea perioadă, populația Germaniei de Est a scăzut cu circa 15%. Țara își pierdea la o rată îngrijorătoare cetățenii educați și instruiți, riscând astfel să ajungă aproape de colapsul economic. În vara lui 1961, numărul foarte mare de persoane care au părăsit țara prin Berlinul de Vest i-a alarmat pe comuniști într-atât încât au decis că e timpul pentru măsuri stricte.
13 august 1961 – „Duminica sârmei ghimpate”
Ziua de 13 august, în care berlinezii s-au trezit că soldații din RDG au început să construiască un zid între cele două zone ale orașului, a devenit cunoscută drept „Stacheldrahtsonntag”, sau „duminica sârmei ghimpate”. Gardul de sârmă ghimpată avea să se transforme în curând într-un impresionant zid de ciment care tăia Berlinul în două.
Construirea Zidului a fost percepută ca o grea lovitură de către majoritatea germanilor. Nu era vorba doar de un act brutal și absurd, ci și dovada – dacă mai era nevoie de așa ceva – că reunificarea la care mulți încă sperau nu era decât o iluzie.
Însă în ciuda declarațiilor ostentative din acea perioadă, construirea Zidului, deși a stat la baza unei temporare dispute Est-Vest, nu a fost văzută, din perspectivă globală, ca o adevărată catastrofă. Nicio țară nu era dispusă să meargă la război pentru a preveni divizarea Germaniei. Puterile occidentale și-au făcut cunoscută opoziția față de gestul autorităților est-germane, dar în spatele ușilor atitudinile lor au fost altele. Vestul a promovat oficial ideea reunificării Germaniei, însă în realitate – după cum a demonstrat-o foarte clar criza din august 1961 – a acceptat divizarea țării și nu era interesat de a porni un conflict pentru a soluționa problema.
La sfârșitul lunii iulie, în 1961, Kennedy, recent ajuns la Casa Albă, ordonase întârirea forțelor militare din Germania de Vest pentru a putea răspunde, dacă era cazul, unor acțiuni sovietice în Berlinul de Vest. Însă după construirea Zidului, reacția sa nu a fost la fel de puternică. Era clar că americanii nu aveau să acționeze decât dacă sovieticii sau est-germanii încercau să blocheze sau să invadeze Berlinul de Vest; abia atunci s-ar fi putut pune problema unui conflict militar. Cât despre englezi și francezi, reacțiile lor au întârziat să apară. Spre exemplu, la momentul respectiv, de Gaulle se afla la casa lui de vacanță de la Colombey-les-Deux-Églises. Informat de ceea ce se întâmpla la Berlin, de Gaulle nu a considerat chestiunea într-atât de imporantă încât să se întoarcă imediat la Paris.
Englezii și francezii erau la momentul respectiv preocupați de alte probleme, iar Berlinul nu era o prioritate. Problemele economice ale Marii Britanii duseseră în ultima vreme la reducerea forțelor armate, iar Ministrul Apărării Harold Watkinson nu avea de gând să suplimenteze numărul militarilor din Germania de Vest. În plus, guvernul britanic era preocupat de problemele din Orientul Mijlociu, unde Irakul încerca să-și extindă controlul asupra Kuweitului, stat petrolier foarte bogat aflat sub protecție britanică. Astfel, în mare parte din cauza problemelor financiare, Berlinul nu se afla pe lista de priorități ale englezilor. Se adaugă la acestea disensiunile recente dintre guvernul german și cel englez, acesta din urmă fiind nemulțumit de contribuțiile minore ale germanilor la sistemul defensiv al Germaniei de Vest.
Cât despre Franța, ea era prinsă într-un război sângeros în Algeria. La doar câteva săptămâni după construirea Zidului, Pierre Messmer, ministrul apărării, îl informa pe omologul său britanic că francezii nu erau pregătiți „să moară pentru Berlin”.
Elitele franceze și britanice nu erau atât de deranjate de divizarea Berlinului, însă – după cum declara de Gaulle – era important ca liderii occidentali să nu se pronunțe clar asupra acestei chestiuni pentru a nu strivi speranțele germanilor.
Singurul moment în care americanii păreau că sunt gata să acționeze a venit două luni mai târziu, în octombrie. Este vorba de faimosul episod al confruntării de la punctul de trecere Charlie, când tancurile sovietice și americane au stat față în față. Însă soldații americani nu erau acolo pentru a face ceva în privința zidului, ci pentru a asigura trecerea nestingherită a diplomaților americani între cele două zone ale orașului.
De atunci, Zidul nu a fost niciodată cu adevărat contestat de Occident. Declarațiile lui Kennedy – discursul Ich bin ein Berliner – și ale lui Reagan – „Mr. Gorbachev, tear down this wall!” – nu au fost decât atât, niște declarații. Însă Statele Unite ale Americii nu au luat niciodată măsuri practice pentru a soluționa problema divizării abuzive a Berlinului. Și când zidul a căzut, în cele din urmă, în toamna anului 1989, acest fapt nu s-a datorat unei inițiative întârziate a Occidentului, ci problemelor interne ale blocului comunist în general, și ale regimului comunist din Germania, în special.
Căderea Zidului a scos la iveală adevăratele sentimente ale aliaților occidentali cu privire la situația Germaniei. Americanii au decis că sunt de acord cu reunificarea Germaniei, dar englezii și francezii, păstrând în memoria colectivă amintirea violentă a Germaniei Mari, au adoptat poziția contrară. În memoriile ei, Margaret Thatcher scrie despre o întâlnire cu Mitterand în care ea a scos din geantă o hartă cu evoluția teritorială a Germaniei în trecut, hartă care nu putea decât să trezească neliniști cu privire la viitorul unei noi Germanii reunificate.
Pentru a nu ajunge la o nouă alianță franco-britanică împotriva unei Germanii posibil agresoare, idee care nu-i displăcea premierului britanic, Mitterand a ales o soluție mai subtilă: să creeze o legătură puternică între Franța și Germania, astfel încât un stat german reunificat să nu poată reprezenta o amenințare. Parte din prețul plătit de cancelarul german Helmut Kohl pentru obținerea sprijinului lui Mitterand pentru reunificarea Germaniei a fost sprijinul guvernului federal pentru introducerea unei monezi europene unice și o mai strânsă integrare în interiorul Comunității Europene.
Astfel, în cele din urmă, căderea Zidului nu a dus doar sfârșitul Războiului Rece, ci integrarea Germaniei unite în Europa, soluția „problemei germane” care bântuise continentul de mai bine de un secol și aproape că-l distrusese. De Andreea Lupşor – Historia
«   

Lagare de concentrare


Lagarele de concentrare ale Statelor Unite: Un secret uitat

autor: FrontPress 25.08.2012
Masinariile propagandei americane au lucrat din greu in timpul celui de-Al Doilea Razboi Mondial pentru a crea imaginea unei tari care lupta pentru libertate si pentru binele celor fara de aparare. Insa, autoritatile americane nu au avut nicio mustrare de constiinta cand au inchis ilegal peste 100.000 de persoane a caror singura vina a fost ca aveau inaintasi niponi.
In urma bombardamentelor japoneze de la Pearl Harbor, presedintele Roosevelt a semnat ordinul executiv cu numarul 9066. La scurt timp, au inceput operatiunile de inchidere in lagare de concentrare a celor 112.000 de japonezi naturalizati, dar si noi imigranti, ce se stabilisera pe coasta de vest a Statelor Unite. Totul nu a fost nimic decat o eruptie de ura rasiala si xenofobie acumulata in anii premergatori, ascunsa temeinic sub pretextul pastrarii sigurantei nationale.
Discriminare in Lumea Noua
Inca de la mijlocul secolului al XIX-lea imigranti japonezi au cautat sa-si faca o noua viata pe, ceea ce ei considerau, un taram al fagaduintei, insa nu au fost in niciun caz bineveniti.
Ei au fost intampinati in schimb cu ostilitate, cu frica, priviti ca o amenintare, fapt ce s-a reflectat de multe ori si in legislatia vremii.
Nicaieri nu s-a vazut mai clar acest lucru decat in cazul statului California. Un cetatean american cu obarsii nipone nu putea detine pamant, ii era interzisa casatoria cu o persoana din afara propriei etniei, iar copiii sai nu aveau voie in scoli publice, fiind segregati.
Mai mult, ei au inceput sa fie considerati de americani drept subumani, nimic mai mult decat niste animale care nu merita niciun pic de mila.
Soarta lor nu s-a imbunatatit dupa ce relatiile dintre Imperiul Japonez si Statele Unite au devenit tensionate, iar momentul Pearl Harbor s-a dovedit crucial.
Sunt perceputi din ce in ce mai mult ca niste tradatori care doar asteptau momentul potrivit sa-si dea arama pe fata. In presa apar articole virulente.
Simtul loialitatii le este pus la indoiala nu doar noilor imigranti japonezi, dar si celor care erau cetateni americani. Intamplarile de pe insula Niihau din Hawaii au intarit aceasta parere, cand un pilot japonez doborat a fost ajutat de trei localnici de origine nipona sa scape.
Trimisi in surghiun
Se pun presiuni la nivelul autoritatilor ca toti sa fie deportati sau inchisi, sub pretextul ca ei ar colabora pe ascuns cu inamicul. In acest fel se ia decizia stramutarii lor fortate in lagare de concentrare. Pe o perioada de opt luni, aproape toti cetatenii americani de obarsie nipona din Statele Unite sunt ridicati din propriile case de agentii guvernamentali cu ajutorul politiei si al armatei.
Sunt nevoiti sa-si vanda proprietatile si de multe ori au plecat numai cu ce erau imbracati si cateva valize. Urcati in trenuri si tratati ca niste animale, ei au fost victimele unei politici de discriminare foarte asemanatoare cu cea practicata de Germania nazista in primii ani ai razboiului.
Viata intr-un lagar de concentrare american
Conditiile in lagare erau mizere. O mare parte au fost construite in regiuni sterpe, izolate, iar multi oameni au murit extenuati in urma calatoriei. Unele au fost construite in rezervatiile indiene, in ciuda protestelor comunitatilor locale. Indignati, dar fara un cuvant de spus, indienii totusi i-au ajutat cum au putut pe americanii japonezi. Vedeau in ei reeditarea aceleiasi tragedii prin care ei trecusera cateva decenii mai devreme tot la mana Guvernului Statelor Unite.
Lagarele erau incercuite cu garduri inalte de sarma ghimpata si pazite de soldati inarmati. Au fost cazuri in care americani japonezi au fost ucisi de gardieni. Nesiguranta era atotprezenta.
Traiul le era ingreunat de ratiile primite in cantitati mici si o buna parte erau subnutriti. Nu era nici vorba de intimitate, cu totii fiind inghesuiti in baraci improvizate.
Obligati sa intre in armata americana
Cu un an inainte de sfarsitul razboiului, guvernul american a implementat un program de inrolare fortata, care se rasfrangea si asupra celor din lagare.
Unii au refuzat sa intre in armata ca urmare a tratamentului traumatizant. Ei au fost scosi din lagare si trimisi deindata sa infunde inchisorile americane.
Totusi, un numar foarte mare au incercat sa cada la un compromis. Ei vor urma sa-si ofere sprijinul numai daca li se vor respecta drepturile si libertatile recunoscute prin statutul lor de cetatean. Soarta lor a fost aceeasi. Insa au fost si cei care au s-au oferit voluntari si au pasit de buna voie in fata pentru a lupta in razboi.
O unitate speciala formata numai din americani japonezi a fost infiintata cu acordul presedintelui Roosevelt care a spus cu ocazia inaugurarii sale ca: “(…)principiul pe care aceasta tara a fost fondata si dupa care a fost guvernata dintotdeauna a fost acela ca felul american de a fi este o chestiune a inimii si a mintii. A fi american nu este si nu a fost niciodata o chestiune de rasa sau origine”.
In timp ce soldatii auzeau aceste cuvinte, familiile lor erau in continuare inchise in lagarele de concentrare.
Lupta pentru dreptate si adevar
Curtea Suprema a Statelor Unite, abia in luna decembrie a anului 1944, a declarat ca un cetatean nu poate fi detinut fara motiv, desi a recunoscut ca procesul in sine de evacuare fortata si stramutare a fost in legalitate. Decizia a venit ca o culminare a eforturilor lui Fred Korematsu, Minoru Yasui si ale lui Gordon Hirabayashi care au atacat in instantele americane ordinul lui Roosevelt si au atras atentia nationala.
Nu trebuie omis jocul politic din spatele acestei hotarari, presedintele osciland intre doua tabere, de care depindea realegerea sa in calitate de presedinte in luna noiembrie a aceluiasi an.
Desi simtea o presiune din ce in ce mai mare din partea celor care doreau eliberarea americanilor de origine japoneza, chiar si din partea sotiei sale, Eleanor Roosevelt, nu a dorit sa atraga mania californienilor, dar si a altor factiuni politice, inainte de alegeri, care puteau sa-l coste foarte scump.
Din aceasta cauza, abia dupa ce a fost reales, s-a luat in considerare desfiintarea lagarelor, iar in luna ianuarie 1945 ordinul executiv 9066 a fost anulat.
Cei inchisi au putut incepe sa-si reconstruiasca vietile. Ei nu mai aveau nimic, dar macar isi recuperasera libertatea. De Laurentiu Dologa – Ziare.com
 

Curiozitate....


Mintile SUA si UE au mai fost la un cur de baba



Acesta este adevarul, mintile  UE si SUA au mai fost la un  cur de baba.
Nu am crezut niciodata ca si americanii, ca orice prost din fundul lumii are aceiasi gandire.
Gandirea de sub fusta unei babe bolnava de flatulatii din cauza varstei, are  un iz de droguri urat mirositoare.
De atata timp se opun  ei NATIONALISMULUI, care nu poate izvora decat  dintr-o minte curata.
Daca ei  isi in chipuie ca tanand in ilegalitate aceste Miscari sau Partide mai ales la noi, se insala  amarnic . Mai mult si mai bine se organizeaza in ilegalitate, decat la vedere. Sa vada presa, sa  cotrobaie in treburile lor secrete, sa fie urmariti ca niste borfasi nu ca niste patrioti, nu aduce nimic bun.
DE ACEEA SE SPUNE CA TOT CE ESTE IN  ILEGALITATE ESTE MAI PERICULOS PENTRU CEI CE SE CRED STAPANII LUMII.
ACESTA CRED CA VA FI MOTIVUL PENTRU CARE SE VA PRABUSI  SUA.
Pentru ca se cred  stapanii lumii, dicteaza faradelegile sub mantia democratiei, care dedesupt  are numai un hardau plin cu cacat.
Daca ne luam dupa acel vizionar  indian care spunea dupa 1989 ca Romania va fi condusa de un  drac mic, chel, urat si rau care va primi  un pumn in  bot, la o baie de multime, de unde ii va sari un glont in cap si dupa aceea se va aseza linistea si bunastarea peste Romania. Romania va  trai din  agricultura de cea mai ianlta clasa fara pesticide, naturala,  cautata si bine platita  .
Apoi a spus ca America va deveni un fel de cocina de porci a omenirii, care nu este departe de a spune, merita cu prisosinta.
Spun  cu prisosinta numai acum dupa ce  si-a bagat ratul ei plin de baliga in  democratia noastra. Si UE este o cloaca de borfasi care au interesele lor la noi in tara si il prefera pe betiv oricarui, chiar lui Somnorici ca, cine stie ce face dupa ce se trezeste din amorteala,  daca a visat urat.
Asa ca aceasta este  cauza pentru care ne tin  pe burta, taras la dispozitie  cui are interes.
 Dar vad ca pana acum indianul a avut dreptate. Vreau sa traiesc sa vad dreptatea implinindu-se in plinatatea ei asupra Romaniei si a  neamului nostru ca si  pedepsirea UE si SUA, care nu-si mai scot ratul din curul nostru. Scuzati expresiile dar, altele mai adevarate nu am.
PARTIDUL NATIONALIST trebuie sa  salubrizeze societatea noastra de cancerul care ne-a cuprins. Fara nici un fel de  clemanta, pentru a da exemplu pentru viitor. CURAJ ! Acum  e vremea lor, a NATIONALISTILOR ! E mai  bine ca se taraganeaza legalizarea PARTUIDULUI NATIONALIST. Se lucreaza mai bine  in linistea noptii,  fara a fi la vedere, dand dusmanilor puterea de a sabota.

Romania te iubim, ori invingem ori murim !



Romania  numita pe drept :" Gradina Maicii Domnului ".
Acum sau niciodata trebuie sa terminam cu dubla robie a mafiei  din tara si din  strainatate,  UE si SUA.
Sa stea la  ei in  tara si acolo sa-si bata joc de cetatenii lor.
Ne-au inrobit prin primul betiv al tarii si le-am ramas datori si acum  fac ce vor cu noi. Ne baga pe gat legile lor strambe in functie de interesele lor, profitand  de cele 2 baligi Zambarici si Somnorici.
Apoi spun ca trebuiesc bagati la inchisoare  ca au vrut sa dea lovitura de stat.
 Acesti blegi nu sunt buni nici de puscarie caci acolo, sunt barbati isteti cu experienta, nu niste  infantili.
Clamarea ca vor respecta hotararea CCR votata stramb, in mod hotarator  pentru viata noastra de zi cu zi si viitorul nostru imediat si pana in zeci de ani de o  persoana  cu alzheimer  si un trecut murdar, este o gresala nu impardonabila ci una, cu buna stiinta CRIMINALA.
Iar revin la problema noastra  cea mai importanta Partidul Nationalist, caruia i se pun  piedici tocmai pentru ca  dusmanii nostri din  tara si din  strainatate vor ca Romania sa fie pusa pe butuci, ca o enclava tiganeasca.
Sa nu uitam ca Romania a fost in situatii si mai grele in primul si al doilea razboi mondial si totusi a reusit sa scape, dar cam jumulita. De data asta nu mai cedam un  pas.Acum din aceasta  nenorocire ne poate scapa dragostea de tara si popor. Numai asa vom putea  alunga pe tradatorii Romaniei de la conducerea  ei care vor sa ne duca in degringolada, sa nu mai stim cine suntem  si ce cautam aici.
Numai NATIONALISMUL poate sa faca ceva pentru noi, ii sta in putere si are toate atuurile. Nu mai vreau sa spun ca pe nationalisti vreau sa-i simt caci, s-a inteles gresit si noroc ca nu apar comentariile preponderent, cu conotatie sexuala, fara consimtamantul meu :)).
Dar adevarul este ca ei prin definitia lor, sunt  iubitori de tara si patrioti de nadejde ai neamului  nostru.
Sa nu mai stam fara nici o reactie asa cum am stat pana acum si am permis tradatorilor de tara sa teasa o panza murdara, in  toate institutiile importante, formata din oameni obedienti si gata la orice magarie. Si nu in ultimul rand  macar pentru 5 ani sa se revina la pedeapsa cu moartea, pentru tradatorii de tara. Asumarea raspunderii nu incalzeste pe nimeni, ci ne injoseste pe toti. Avem, impresia ca suntem tratati ca niste prosti, ceea ce nu suntem. Curaj, sa dovedim urmasii cui suntem! Inaintasii nostri nici cu gatul in  streang, nu ar fi acceptat ce acceptam noi acum. Ce zicea Cromwell? Ceva parca de praful de pusca, tinut la loc uscat:)))

vineri, 24 august 2012

Romania poligon de incercare



Romania si romanii poligon de incercare pentru toti prostii

Mamaligile care ne conduc au schimbat macazul pe doua planuri.
Primul plan  este ca  au foarte multe realizari pentru binele public si al doilea cu voce tunata ce succes vor avea la alegerile parlamentare din toamna si ce  vor face.
Cand aud pe o distinsa doamna de la Timisoara patroana, care spune mereu ca ii place sa creada.... ca  . Sa creada ce o vrea sub plapuma cu barbat-su sau cu altul dar, nu cand e vorba de  soarta noastra. Soarta noastra trebuie privita corect, cu raspundere si fara :"imi asum raspunderea". Sa si-o asume cu sapunul si franghia, nu cu spalat varza si trai mai bun.
Imi este scarba de  cei 2 mutunache care spun cu tupeu ca ei s-au batut si vor da socoteala.  Care SOCOTEALA ?  Cea din pantaloni?
Acum il vad pe  Somnorici care nu a avut replica prin Ministerul de externe la cererea de a fi pedepsiti pentru "lovitura de stat "!
Ori sunt tampiti, ori sunt mana in mana cu banditii.
Jos cu ei, ca nu au facut nimic, numai fanfaronada este de ei si noi suferim. Sa nu mai permitem tuturor prostilor si fripturistilor, sa faca poligon de incercare din Romania. Asta sa o faca la masa acasa.
Ce a spus Cromwel ? Vorba buna si praful de pusca tinut la loc uscat. Ce rau imi pare ca nu sunt mai tanara si mai sanatoasa !!!!
Ce spunea  Eminescu si Radu Gyr ????

Aspazia Cojocaru



Aspazia Cojocaru funny picture – Alzheimer sau … aici sunt voturile dumneavoastră!

Funny photo Aspazia Cojocaru Alzheimer
Aspazia Cojocaru funny picture – Alzheimer sau … aici sunt voturile dumneavoastră!
acuvio.blogspot.com/

Ioan Slavici


Ioan Slavici, biografie (1848 - 1925)

Ioan Slavici, scriitor român
Ioan Slavici, scriitor român
Ioan Slavici (n. 18 ianuarie 1848 la Șiria, județul Arad — d. 17 august 1925 la Crucea de Jos, în apropiere de Panciu, județul Vrancea) a fost un scriitor și jurnalist român. Este al doilea copil al cojocarului Sava Slavici si al Elenei.
Frecventeaza şcoala "greco-ortodoxă" din satul natal, avîndu-l dascăl pe D. Vostinari. Urmează Liceul din Arad, stînd la gazdă precum eroii săi din Budulea Taichii. Susţine bacalaureatul la Satu-Mare, iar în toamnă se înscrie la Universitatea din Budapesta. În ianuarie e bolnav, întrerupe facultatea şi revine la Siria. Se mai înscrie şi la Universitatea din Viena (aprilie), dar în august îl aflam în funcţia de secretar al notarului din Cumlaus.
În toamna e din nou la Viena, în armată, urmînd şi Facultatea de Drept. Acum se împrieteneşte, pentru toată viaţa, cu Eminescu, student şi el în capitala Imperiului hasbsburgic. Fireşte, vorbea cursiv limbile germană si maghiară. Îşi ia "examenul de stat".
Debutează la Convorbiri literare cu Fata de birau (comedie). În vara, împreuna cu Eminescu, organizează serbarea panromânească de la Putna astfel punînd bazele Societății Academice Sociale Literare România Jună.
La finalul anului 1874, se stabilește la București, unde este secretar al Comisiei Colecției Hurmuzachi, profesor, apoi redactor la Timpul. Împreună cu I. L. Caragiale și G. Coșbuc, editează revista Vatra. În timpul primului război mondial, colaborează la ziarele Ziua și Gazeta Bucureștilor.
În anul 1875 se căsătoreste cu Ecaterina Szöke Magyarosy. Călătoreşte la Viena şi Budapesta, iar toamna e numit de Maiorescu profesor la Liceul "Matei Basarab" - Bucureşti.
Cîţiva ani mai tîrziu, din cauza unor articole în care revendica drepturile românilor, e închis de către autorităţile maghiare, dar curtea de juri îl eliberează. Divorţează de prima soţie Ecaterina. Se căsătoreşte, la Sibiu, cu Eleonora Tănăsescu, în toamna născîndu-i-se primul baiat, Titu Liviu, în total avînd şase copii.  În urma unui proces de presă e condamnat la 3 zile închisoare.
În anul 1892 devine cetăţean român, iar în anul 1903 primeşte premiul Academiei Române. Mai tîrziu este arestat şi închis la Fortul Domneşti, apoi la hotelul "Luvru". În timpul ocupaţiei germane, scrie articole de orientare progermană.
În 1919 la încheierea păcii şi întoarcerea din Moldova a regelui Ferdinand şi a guvernului, Slavici e arestat din nou, judecat şi condamnat la 5 ani de închisoare, dar eliberat în acelaşi an. Totuşi din cauza convingerilor sale filogermane, este privit de cei din jur cu duşmănie.
Slavici și-a exprimat păreri antisemite, spunînd în lucrarea sa Soll și HabenChestiunea Evreilor din România că evreii sunt o boală, și că ar trebui aruncați în Dunăre.
Bolnav şi obosit de viaţă agitată, cu procese şi detenţii în puşcării, se refugiază la fiica sa, care traia la Panciu, în podgoria asemănătoare cu Siria natală. La 17 august trece în lumea umbrelor, înmormîntat la schitul Brazi.
 
Slavici ne-a lăsat una din cele mai autentice şi mai profunde opere memorialistice. Prin nuvelele, romanele şi memorialistica sa, Slavici este, alături de ceilalţi clasici, scriitorul care a avut o contribuţie decisivă la aşezarea literaturii noastre în făgaşul modernităţii, întemeietor al realismului nostru modern, Slavici va fi punct de reper nu numai pentru romanul social, ci si pentru cel psihologic.
Dacă Eminescu e începătorul poeziei române moderne, iar Caragiale al teatrului, Slavici este, alături de Creangă, cel care a pus bazele prozei noastre moderne, respectiv ale romanului.
 
Articol îngrijit de: Vlada Afteni 

joi, 23 august 2012

Automultumire periculoasa




Acum la A.3 se face bilantul guvernarii din ultimele luni ale USL.
Toti in afara de D-l Ilie Serbanescu vorbesc despre mari realizari  zornaitoare ca niste maruntis in   fundul unui sertar de tutungerie.
 Nota discordanta o face numai D-l Serbanescu  care este cu picioarele pe pamant.
Niste imbecili cu totii. Asa cum spunea si  Zambarici ca el merge inainte cu legea si daca ar incalca legea ar fi ca Basescu si gasca lui. Sunt  de partea LEGII TALIONULUI.
Daca nu se va lupta  la fel cu duritate absoluta, nu se va  misca nimic.
De fapt am pierdut trenul REFERENDUMULUI.  Gata am pierdut si pace. Numai iesirea la lupta ne mai poate scapa de cancerul  ipocriziei interne si internationale. Am spus si repet nu mai este vremea sa ne lamentam ca niste babe, pe banca de la poarta casei. Nu avem dreptul sa lasam pe mana unor infantili viitorul nostru. Viitorul nostru l-au mancat crocodilii. Si se mai spune de plata datoriei. Daca vom plati efectiv aceste datorii, putem sa ne luam adio din iesirea din  haznaua cu cacat.
Acesta a fost scopul oficial de a ne tine pe loc sute de ani.
Coruptia interna ne va macina in  continuare pentru ca MAFIA a recastigat pozitiile cheie. Ne uitam si flueram a paguba dar, tot ii dam cu gura ca s-a facut cate ceva.
Ei au facut totul si s-au ridicat  de pe - pe  + la infinit.  Infantilii de la guvernare cu buna lor credinta spun  ei, au pierdut. Nu au pierdut in  familia lor, cu neveste si copii. Au pierdut o tara, un popor care a avut incredere in ei si ne-au zdruncinat  increderea in  politicienii care spuneau ca, coabiteaza cu  banda de criminali. Ce sa intelegem? Iar repet a mia oara acum este vremea NATIONALISTILOR si acum  se pune piedica  impotriva legalizarii  P.N.
Banda de infractori va fura mai cu temei si mai organizat.
Si daca vor fi dati jos prin forta, SUA le va da azil politic  ca pentru niste victime, ii vor primi cu bratele deschise caci America, are nevoie de miliardari  pentru le va reveni impozit mare. Tot asa  din  ce va ramane,  banditii vor trai 5 generatii ca nababii si vor rade si la baie gandindu-se cat de usor ne-au tras clapa, pentru ca suntem prosti cu diploma.
Si noi toti ne vom  zbate in continuare in saracie, ca pestele pe uscat. 

Jurnalism romanesc


Ziua tradarii


23 august, ZIUA TRADARII

autor: FrontPress 23.08.2012
23 august a fost ziua naţională a României până în 1989 şi marca ieşirea ţării din alianța cu puterile Axei în timpul celui de al doilea război mondial şi intrarea armatei române în “lupta împotriva jugului fascist”, alături de Aliaţii occidentali şi URSS. Istoriografia comunistă, dar şi cea “democrată”, au adoptat poziţii laudative faţă de lovitura de stat, coordonată de regele Mihai, o parte a armatei şi Blocul Naţional Democrat (alcătuit din liberali, ţărănişti, social-democraţi şi comunişti!), împotriva şefului statului, mareşalul Ion Antonescu, care a fost arestat şi predat ruşilor.
Acest lucru a însemnat pentru România, care era bombardată de americani iar ruşii ajunseseă în Basarabia şi Bucovina, abandonarea totală în ghearele sovieticilor şi întoarcerea armelor împotriva foştilor aliaţi germani. Naivitatea politicienilor, care credeau că astfel românii vor fi trataţi la sfârşitul războiului drept parte a coaliţiei “antifasciste”, a fost dovedită de istorie. România a capitulat practic şi am fost trataţi ca învinşi şi stat agresor, la fel ca ungurii şi slovacii care au luptat până la capăt împotriva sovieticilor, deşi după 23 august 1944 armata română a înregistrat pierderi de 170.000 de oameni (morţi, răniţi sau dispăruţi) şi a ajuns până aproape de Praga în luptele împotriva puterilor Axei! Mai mult, aproximativ 130.000 de soldaţi şi ofiţeri români au fost deportaţi în Siberia.
În semn de recunoaştere a ajutorului acordat de monarhul român cauzei sovietice, Prezidiul Sovietului Suprem al URSS i-a decernat acestuia, la 6 iulie 1945, cea mai înaltă distincţie militară sovietică, Ordinul Victoriei.
Singurii care au recunoscut imediat gafa de la 23 august au fost membrii Mişcării Legionare, care au catalogat corect lovitua de stat drept o capitulare necondiţionată. De aici şi rolul simbolic al guvernului din exil de la Viena, prezidat de Horia Sima, Comandantul Mişcării Legionare, care a şters ruşinea istorică. Cu alte cuvinte, după 23 august 1944, România a fost guvernată în fapt de inamic şi reprezentată de drept de guvernul de la Viena.
E greu de speculat care ar fi fost consecinţele unui eşec al loviturii de stat din 23 august 1944 şi continuarea rezistenţei anti-sovietice pe linia Carpaţilor. Poate că războiul ar fi fost oricum pierdut, deşi acest lucru este greu de calculat, dar cel puţin ne-am fi păstrat prestigiul naţional pe scena istoriei, de popor dârz care nu îşi transformă peste noapte prietenii în duşmani şi invers. Sursa: FrontPress.ro
Tradarea de la 23 august 1944 – scena din filmul Oglinda
23 august 1989
23 August 1986
23 August 1969

Cuza Voda si Biserica


Cum a lasat Cuza Voda Biserica in sapa de lemn

autor: FrontPress 23.08.2012
Din vremea domniei lui Alexandru Ioan Cuza datează două mari lovituri date de stat Bisericii.După cum i-a urat Mihail Kogălniceanu în ziua când a fost ales domn al Moldovei, Alexandru Ioan Cuza a fost bun „mai ales cu acei pentru care mai toţi Domnii trecuţi au fost nepăsători sau răi”.
Iubit de ţărani, cărora le dăduse pământ şi şcoli primare, domnul Unirii nu s-a bucurat de simpatia preoţilor. Prin Legea secularizării averilor mănăstireşti, din decembrie 1863, averea Bisericii a fost confiscată de stat. Iar prin Codul Civil, din 1865, actele de stare civilă au fost trecute, din grija Bisericii, în cea a statului. Naşterea, căsătoria, divorţul şi moartea – evenimente fundamentale ale trecerii omului prin timp – au fost scoase atunci de sub jurisdicţia ecleziastică.
Lipsirea Bisericii de resurse şi prestigiu în comunitate a fost criticată de Nicolae Iorga: „Vodă-Cuza… voia să desăvârşească opera începută de Al. Ghica şi Mihail Sturdza, a dezbrăcării de orice autonomie, putere şi autoritate a bisericii, surghiunită în regiuni pur spirituale care sunt, bisericeşte, vecine cu moartea”.
Confiscarea averii Bisericii a fost singura reformă a lui Cuza care nu s-a lovit de nicio împotrivire din partea oamenilor politici ai vremii. La început s-a spus că sunt avute în vedere doar averile mănăstirilor „închinate”. Adică cele aflate sub ascultarea canonică a unor înalte instanţe bisericeşti aflate în afara graniţelor ţării. Nu cele duhovniceşti prezentau interes la momentul respectiv. Suprafeţele considerabile de teren deţinute de mănăstiri erau necesare statului modern pentru împroprietărirea ţăranilor.
O „daraveră seculară”
Chestiunea mănăstirilor închinate se pierdea în negura veacurilor. Sau era „o daraveră seculară”, după cum i-a spus istoricul A.D. Xenopol în lucrarea „Domnia lui Cuza Vodă”, apărută la Iaşi în 1903. Pentru rezolvarea ei în sensul dorit de Cuza, s-a scotocit adânc în istorie, căutându-se temeiuri juridice pentru exproprierea terenurilor deţinute de mănăstirile închinate. Problema era însă complicată. Înaintea lui Cuza, şi alţi domni încercaseră să-i găsească rezolvarea. Alexandru Ilieş, Matei Basarab, Ioniţă Sandu Sturdza şi Gheorghe Bibescu o avuseseră în vedere.
Cercetând vechile acte, s-a refăcut „istoricul problemei”. Începând din secolul al XIV-lea, domnitorii Ţărilor Române au pus unele dintre ctitoriile lor sub ascultarea canonică a Patriarhiilor de la Constantinopol, Ierusalim, Antiohia şi Alexandria, precum şi a mănăstirilor de la Muntele Athos, din Peninsula Balcanică şi din Orientul creştin. Superiorii egumenilor şi călugărilor din aceste mănăstiri erau înaltele feţe bisericeşti din marile centre ale ortodoxiei. Procedând astfel,
voievozii au dorit să crească prestigiul ctitoriilor şi să le pună la adăpost de vicisitudinile vremurilor.
Lăcomia călugărilor greci
Pe lângă partea spirituală, „închinarea” prezenta şi o importantă latură lumească. Când hotăra să ridice o biserică sau mănăstire, ctitorul o înzestra cu terenuri şi alte bunuri, precum mori, hanuri, cârciumi. Prin actul de „închinare”, toate acestea ajungeau în posesia patriarhiilor străine sau mănăstirilor de la Athos.
Totuşi, în actele de donaţie, ctitorii au condiţionat folosirea veniturilor obţinute din exploatarea bunurilor. Astfel, o parte să fie folosite pentru întreţinerea mănăstirii. Altă parte – pentru întreţinerea de spitale, şcoli, aziluri. Prin actele de danie, mănăstirile închinate mai aveau obligaţia să dea pomeni săracilor şi să ofere zestre fetelor sărace. Doar prisosul rămas după îndeplinirea acestor obligaţii putea fi însuşit de Locurile Sfinte. Faţă de stat, mănăstirile nu aveau obligaţii clar prevăzute. Prin tradiţie, Biserica ajuta cu bani domnia, ori de câte ori era necesar, fie prin împrumuturi, fie prin donaţii nerambursabile.
Cu timpul, călugării greci de la Athos şi cei din Orientul creştin au uitat de obligaţiile spre folos obştesc, ajungând să-şi însuşească întreg câştigul. Mănăstirile din Ţara Românească şi Moldova erau doar o bună sursă de venit. În plus, călugării străini s-au dovedit răi administratori, sub ocârmuirea lor lăcaşurile ajungând într-o stare de plâns.
Rusia, apărătoarea ortodoxiei
Situaţia s-a înrăutăţit în cursul veacului al XIX-lea. Puterea Rusiei devenea din ce în ce mai mare, Imperiul Ţarilor visând să se instaleze la Constantinopol. Până acolo, a înglobat treptat teritorii ale Imperiului Otoman din Asia şi din Europa, între care şi Basarabia românească. Şi a câştigat, totodată, dreptul să intervină în afacerile interne ale Principatelor dunărene.
Pretextul expansiunii ruseşti în Balcani fusese protejarea fraţilor ortodocşi aflaţi sub jugul apăsător al păgânului. Sub masca panortodoxismului se ascundea, de fapt, politica de cucerire a ţarilor. Rusia şi-a făcut un act de onoare din protejarea mănăstirilor închinate. Sprijiniţi de ruşi, călugării greci au refuzat să mai dea vreun ban statelor române, sub motiv că trebuie să repare mănăstirile deteriorate. Situaţia s-a tot prelungit până la începutul domniei lui Cuza, care a decis să-i pună capăt.
Cu majoritate de voturi
În decembrie 1863, cu o majoritate de 93 de voturi pentru şi trei contra, Camera a votat proiectul de lege prin care averile mănăstirilor erau confiscate de stat. În primul articol se spunea că „toate averile mănăstireşti din România sunt şi rămân ale statului”. Articolul doi prevedea că veniturile mănăstirilor devin, de atunci înainte, venituri ale bugetului de stat. Biserica era astfel văduvită de autonomie financiară. Până la Primul Război Mondial, prin legi succesive, preoţii aveau să fie transformaţi în slujbaşi ai statului. Legea mai prevedea angajamentul statului român de a plăti călugărilor străini o despăgubire. Prin Legea secularizării averilor mănăstireşti, statul reintra în posesia a circa un sfert din teritoriul naţional.
Confiscare generalizată
Guvernul a avut în vedere pentru deposedări numai mănăstirile închinate. Însă legea votată în decembrie 1863 lua în calcul averile tuturor, închinate şi neînchinate. Confiscarea averilor celor din urmă a fost socotită de ierarhii din ţară un abuz. Teama de a nu fi acuzaţi de discriminare i-a determinat să acţioneze aşa, şi-a motivat guvernul gestul.
Un sfert din suprafaţa ţării, deţinută de Biserică
Conform calculelor făcute de istoricul Constantin C. Giurescu, Biserica deţinea în Principate o avere funciară enormă. Astfel, în Muntenia, mănăstirile închinate aveau 1.127.386 de pogoane, ceea ce reprezenta 11,14% din suprafaţa arabilă, şi circa 9% din teritoriul rural. Mănăstirile autohtone aveau chiar mai mult – 16,55% din suprafaţa arabilă. Laolaltă, închinate şi neînchinate, bisericile din Ţara Românească posedau 27,69%, adică mai mult de un sfert din suprafaţa rurală a ţării.
Situaţia stătea puţin mai bine în Moldova, unde mănăstirile deţineau 22,33% din suprafaţa rurală, mai puţin de un sfert. În schimb, raportul între proprietăţile mănăstirilor închinate şi cele neînchinate stătea invers decât în Muntenia. La nord de Milcov, mai bogate erau cele închinate, care aveau 12,16% din suprafaţă, iar cele neînchinate – numai 10,17%.
În Muntenia, mănăstirile închinate mai aveau 584 de cârciumi, 246 de mori, 62 de băcănii şi 41 de hanuri. Fireşte, toate acestea generau venituri, care se scurgeau în buzunarele călugărilor greci.
Trafic de influenţă la nivel înalt
Bătălia pentru confiscarea moşiilor deţinute de mănăstirile închinate s-a jucat pe terenul diplomaţiei. În plan intern, legea a fost aprobată de toate forţele politice. În străinătate însă a stârnit reacţii negative.
S-au opus vehement Rusia şi Turcia. „Rusia era marea protectoare a călugărilor greci, care constituiau un instrument de influenţă a ei în întregul Orient ortodox”, explică istoricul Constantin C. Giurescu în „Viaţa şi opera lui Cuza Vodă” interesul curţii de la Petersburg faţă de problema mănăstirilor. Patriarhiile ortodoxe şi Athosul se aflau în cuprinsul Imperiului Otoman.
Motivele pentru care sultanul s-a plasat de partea călugărilor au fost sintetizate tot de Constantin Giurescu: „Poarta… apăra pe aceşti ierarhi – erau nu numai supuşi ai ei, dar şi un izvor apreciabil de venit, atât pentru vistieria statului, cât şi pentru demnitarii turci”. Austria, Prusia şi Sardinia au dezaprobat acţiunea Bucureştiului, dar nu atât de vehement ca Rusia şi Turcia.
Sedus de o „dulcinee fanariotă”
Franţa singură a apărat punctul de vedere românesc, prin chiar vocea împăratului Napoleon al III-lea. O poziţie ieşită din comun a avut Anglia. Tradiţional, diplomaţia engleză susţinea mereu Imperiul Otoman, care îi apăra cel mai bine interesele în zona strâmtorilor Bosfor şi Dardanele. De această dată însă, ambasadorul Londrei la Constantinopol, Sir Henry Bulwer, a făcut exces de zel întru apărarea călugărilor greci. Avea şi motive personale, au remarcat diplomaţii acreditaţi în capitala Imperiului Otoman. Ambasadorul era complet subjugat de farmecele doamnei Elena Aristarchi, o doamnă influentă în cercurile constantinopolitane. În chestia mănăstirilor, scria în ţară diplomatul N. Boldeanu, sir Henry „e dus de nas de scumpa sa dulcinee fanariotă”.
40.000 de lire sterline mită
După adoptarea legii, în decembrie 1863, guvernul român s-a oferit să ofere călugărilor greci despăgubiri. Trei ani s-a negociat intens suma. Bucureştiul a tot crescut oferta, dar călugării greci au refuzat. Sperând la mai mult, până la urmă nu s-au ales cu nimic.
În cursul negocierilor a intervenit şi ambasadorul englez. Acesta a transmis la Bucureşti că se oferă să rezolve definitiv chestiunea, contra unui comision de 40.000 de lire sterline pentru doamna Aristarchi. Tentat în primă fază să accepte, până la urmă guvernul român a refuzat.
Cuza şi „hoţii” de călugări
Despre proasta părere avută de Cuza Vodă despre călugării greci a circulat şi o legendă. Reluată de ziarul „Facla”, în 1930, a fost reprodusă de Octav Gorescu în lucrarea „Văcăreşti mănăstire. Văcăreşti penitenciar”.
„Când Domnitorul Cuza s-a urcat pe tron”, spunea legenda, „a rămas îngrozit de jafurile călugărilor ce-i momeau prin felurite meşteşuguri pe credincioşi ca să lase averile lor danii mănăstirilor. Călugării trăiau aici ca în paradis. Pivniţele erau pline de vinurile cele mai delicioase, arhondăriile cu mâncările cele mai alese. Ei formau un fel de stat în stat şi nimeni nu le putea cere vreo socoteală despre ceea ce făceau.
Erau fără nicio milă faţă de cei nevoiaşi. Când un călător înnopta pe drum şi se oprea la poarta unei mănăstiri ca să ceară mâncare şi adăpost, era izgonit cu cruzime. Acei care adunau averi, speculând naivitatea credincioşilor, erau de-o zgârcenie extraordinară faţă de nenorocitul călător care implora cu lacrimi în ochi găzduirea peste noapte sau un blid de mâncare”.
Atunci, Cuza a pus la cale una dintre „excursiile” sale incognito. Deghizat în călător ostenit de drum, a bătut pe înserate la poarta unei mănăstiri, cerând găzduire. A fost refuzat. Mânios, domnitorul s-a întors în fruntea unui corp de oaste, care aştepta tupilat într-o pădure din apropiere. Cuza mai adusese cu sine şi o ceată de pungaşi. Tot alaiul a intrat în mănăstire.
„Domnitorul intră prin chilii şi înşfăcă pe fiecare călugăr de gât, scoţându-l afară şi introducând în locul lui un hoţ sau pungaş, însoţind această schimbare de persoane cu următoarele cuvinte: «Hoţi scot de aici şi tot hoţi introduc!»”. Astfel, unele mănăstiri au fost transformate în temniţe. Cel mai cunoscut exemplu este Văcăreştiul. De Cristina Diac – Historia
 

23 August 1944



23 August pana in 1989.
In  perioada pana in  revolutie cand am lucrat in  cadrul armatei, am fost multi ani pusa in  situatia de a  vedea cum se  sigila totul, chiar pentru o zi daca pica 23 august, duminica.
 De parca veneau spionii lumii sa ne fure noua copy-paste la bateriile de avioane dar cu cu ajutorul celor 3 R. Se  pornea cu   avant la sigilarea cu fasii de hartie si  plastelina stampilata.
Cine sa ne fure noua ce ne daduse de mila de la rusi in materie de baterii de avioane patent vechi din  anii 1960?
Dar conform  indemnului de pe perete la intrarea in unitate care arata un cap barbatesc cu urechea palnie si  in dreptul lui era scris cu litere de  1 metru :"Dusmanul asculta  !!! "
Pe plan financiar se lasa cu cate o prima. Pentru ca directivele erau ca sa  se dea minim 500 lei  la o persoana si neavand sau nevrand sa rasplateasca  munca in conditii  de insecuritate si toxicitate inumane, se dadea la o persoana 500 de lei si era obligata  dupa ce semna sa imparta la toate  laborantele adica 5,(noi in totalitate) toti banii.
Era singura noastra bucurie caci, dintr-o suta de lei puteai cumpara 5 kg. de carne categoria a 2-a. Spun  asta ca in  ajunul  zilei de 23 aug. se mai  aprovizionau alimentarele cu  carne cal.a 2-a,  carne de oaie, o oaie la un rand intreg, am stat si eu si nu am apucat,  tacamuri,  sau carne tocata pe  cartela, veche de  imputea bucataria de cand o despachetai. Cred ca era facuta din   mortaciuni pentru ca se gaseau si  fulgi in cea de pasare.
Vedeti, cum eram noi multumiti de aceste  mici avantaje in preajma si in ziua de 23 aug. ?Sarbatoream si noi ca doar eram bucurosi de gaselnita ca Ziua Romaniei, a fost ziua cand am intors armele contra nemtilor.  O gaselnita si atat. Macar era in vara si puteai merge la iarba verde unde la 2 mici si o bere stateau la cozi kilometrice.Dar acesta era farmecul, faceai socializare :))  si nu in decembrie intr-o vreme in care nu dadeai nici un  caine afara.
1 Decembrie a fost o zi mare pentru noi, dar  Unirea a fost facuta in conditii de insecuritate maxima si urgenta de aceea s-a facut repede in 1918. Regele si Regina au mers pe cai opuse si ocolite la Alba Iulia. Pe cand in 1944, rusii au intrat cu toata vigoarea si brutalitatea unor soldati adusi ca eliberatori din stepele indepartate ale  Asiei. Erau cu ceasuri de masa agatate de gat cu sfoara si intrebau:  BERLINUL ???  Davai ceas, davai palton, davai.......haziaica  :(

.......




...




http://brebisgalleuse.blogspot.com/

Un banc....



un tip cu amanta in pat....
la un moment dat suna cnv la usa,,,amanta,ii spune sa stea linistit ca e sotul dar  rezolva ea ...se duce la usa si deschide
_a iuby...bn ca ai venit..du si u gunoiul..si ii pune galeata in mana
sotul pleaca...amantul se imbraca si pleaca linistit
isi spune in gandul lui``SI FRUMOASA SI DESTEAPTA``
ajunge acasa,suna la usa si ii deschide sotia
_a....iuby,ce bn ca ai venit.du si u gunoiul..si ii pune galeata in mana
coborand scarile barbatul isi spune in sinea lui``SI URATA SI CU TUPEU``WinkLaughingSmile

miercuri, 22 august 2012

Lectie pentru viitor



Tot ce se intampla in tara noastra acum si traim cu totii pe pielea noastra, este o lectie adevarata. Nu este nimic din auzite.
 O conducere militarizata mai poate  stopa degringolada Romaniei si a intregii societati.
Tragedia unui intreg popor se datoreste lenei de a gandi, de a lua lucrurile in serios, de a lasa la mana unor puslamale de mana a 7-a  adevarati lupi la oi, soarta noastra actuala si viitoare.
De noi nu se  indura nimeni, poate numai Dumnezeu. Tarile occidentale si SUA au interesele lor. Nu au nevoie de o tara bogata si democratica, au nevoie de niste oi indobitocite, care asculta de prima puslama a  tarii care prin  proastele maniere, dispretul fata de femei  si cel mai dureros  dispretul pentru poporul roman, care munceste pentru el, pentru a trai bine cu toata familia si a calari tot neamul romanesc cu gasca lui de banditi si dand bice fara mila  poporului care arata ca o gloaba costeliva.
Nu stiu ce va urma dar,  nu este de bun  augur prezentul pentru viitor.
Dar lucrurile sunt sigure cum ne vom creea acum embrionul  viitorului nostru, asa vom trai noi si urmasii nostrii.
Fiecare  generatie independenta si democratia in Romania a aparat-o cu arma in mana.
Oare a venit acum si vremea noastra?
Sper ca intelegeti acum  odata in plus de ce nu se legalizeaza PARTIDUL NATIONALIST ! Pentru ca le este frica, pentru ca este singurul partid care poate in aceste momente grele sa tina  farul vitejiei aprins.
Nationalistii de-a lungul timpului  la rastriste s-au unit, au actionat rapid, fara taraganare, caci boala lunga este moarte sigura.
In  politica,  pentru ca politicienii sunt niste lichele,  fac aranjamente peste vointa noastra a tuturor, ati vazut la Referendum, cum s-a sfarsit totul in mod gretos.
Mai bine zis scarbos si pentru apelarea la malversatiuni murdare si tradatorii trebuiesc cat mai urgent pedepsiti. Acum este vremea unirii nationalistilor pentru o singura cauza. Cauza este a intregului popor  roman si a Romaniei. Salvarea din ghearele  tradatorilor tarii din interior si din exterior trebuie facuta cat mai urgent.
Trebuie odata pentru totdeauna sa  inteleaga si occidentul  si SUA ca nu suntem hartia lor igienica si cerem sa fim tratati la egalitate cu ei.
Viata de sluga fata de ei nu a adus nimic bun, a inrobit poporul, au furat bogatiile tarii si au inaltat la conducerea tarii cu forta,  toate  cazaturiler cu care  ne este rusine.
Cred ca a venit vremea noastra sa aratam ca, nici aceasta generatie nu este mai prejos decat inaintasii nostrii. Si inaintasii nostrii au avut si ei familii, copii, iubite,  betesuguri, dar cand a  sunat alarma ca tara este in pericol, au spus PREZENT. Noi ce spunem ???

Un presedinte de-o vara


Crin Antonescu – un presedinte de-o vara. Romania devine o Sirie politica

autor: FrontPress 22.08.2012
E clar că USL s-a grăbit cu suspendarea lui Traian Băsescu. Încă din mai, de când Ponta a fost numit premier, am spus că Crin Antonescu, liderul PNL, va presa PSD să se ajungă la o suspendare prematură a lui Băsescu. Era vorba şi de un orgoliu nemăsurat al lui Crin Antonescu şi echipei sale, care nu mai suporta să-l vadă pe liderul PSD Victor Ponta să fie singur la butoane şi să pună oameni de partid şi clientela politică pe funcţii. Suspendarea lui Băsescu a fost pripită. Nu a fost logic să fie vara aceasta.
Conform trendului sociologic USL nu avea cum să piardă alegerile din noiembrie de anul acesta. După formarea noii majorităţi constituţionale se putea face masiv mutările din funcţii şi instituţiile statului fără să mai fie iritate cancelariile occidentale. O suspendare a lui Băsescu în ianuarie 2013 ar fi dus la eliminarea marinarului din viaţa politică fără reîntoarcere pe votul ciudat şi suspect al CC. Orgoliul lui Crin Antonescu de a se vedea preşedinte interimar şi prin posibila validare a referendumului preşedinte plin în septembrie a dus la nebuloasa ilegalităţilor din 29 iulie şi la reacţia securistică a parchetului general pliată pe o implicare a marilor puteri în treburile interne ale României. Ţara noastră a pierdut la capitolul democraţie şi imagine externă şi din cauza orgoliului lui Crin Antonescu de a se vedea preşedinte de-o vară. Omul putea să mai aştepte câteva luni până în noembrie şi suspendarea lui Băsescu, la un an înainte de alegerile din 2014, ar fi fost definitivă.
Situaţia politică de azi din România după decizia invalidării referendumului din 29 iulie de către CC nu rezolvă nicio problemă. Dimpotrivă oastea USL s-a isterizat mai mult, iar şapte milioane de români se simt pe bună dreptate frustraţi că votul lor nu contează şi că în România contează decizia a şase judecători (jumătate dintre ei foşti colaboratori ai Securităţii comuniste, deci şantajabili) şi marile puteri prin Barroso, Gordon Philip sau Reding, care sunt interesaţi numai de resursele de la Roşia Montana, gazele de şist, petrol sau instigaţi cu dolari de americanii de la Chevron. Mulţi români deja percep acum România ca o colonie, iar votul lor o hâtie igenică pentru judecătorii CC şi toaletele cancelariilor occidentale.
Băsescu a făcut şi greşeala să-i jignească pe naţionaliştii români considerând pe secui deştepţi că au boicotat referendumul ca proces electoral românesc, fapt pentru care le-a mulţumit, iar pe români proşti că au mers la vot. E clar că preţul boicotului va fi recunoaşterea autonomiei Ţinutului Secuiesc ca şi premisă a destrămării Transilvaniei între România şi Ungaria. E evident că Traian Băsescu nu-şi va da demisia pentru că el este, vorba unui prieten de-al meu, numai o marionetă a intereselor financiare ale SUA şi a multinaţionalelor europene. Poate omul ar pleca, dar e ca în mafie, nu te mai lasă ei să pleci când vrei.
Mă mir că Crin Antonescu, ca şi istoric, nu a avut intuiţia greşelii suspendării pripite a lui Băsescu vara aceasta. Putea să aştepte numai câteva luni şi după alegerile din noiembrie Băsescu era destituit irevocabil. Cineva l-a sfătuit prost sau rău intenţionat pe Antonescu şi pe liderii USL înfometaţi de putere şi caşcaval bugetar. Au muşcat momeala suspendării, care va fi premisa unei instabilităţi acute a societăţii româneşti. România a devenit un poligon social propice pentru mişcări politice anarhice, un fel de Sirie politică în interesul unor mari puteri, care azi prin agenţii lor pregătesc destrămări dramatice. Paradoxal vina de a ajunge la această falie socială şi politică cu conscecinţe economice, civile şi chiar teritoriale nu o poartă numai Băsescu, care oricum i se termina mandatul dacă se acţiona inteligent în noiembrie 2012, ci Crin Antonescu, ce în romantismul său de adolescent rebel şi întârziat a visat să devină preşedinte pentru o vară. Sper ca visul lui să nu se transforme într-un coşmar pentru România, o ţară geopolitic deja împărţită pe surse de comisiile unor servicii speciale străine între Moldova Mare şi Ţinutul Secuiesc. De Ionuţ Ţene – NapocaNews

Leni Riefenstahl


Oameni curajosi: Minunata, oribila viata a lui LENI RIEFENSTAHL

autor: FrontPress 22.08.2012
Creatia lui Leni Riefenstahl poate fi apreciata numai de catre cei capabili sa o cuprinda in ansamblul sau. Aceia care n-au cunoscut decat o singura stralucire a mozaicului care a fost viata sa, n-au resorturile suficiente pentru a o iubi si nici dreptul de a o judeca. De la noi, adevaratii sai admiratori, asteapta dragostea si recunoasterea – ca si intelegerea, pentru orice greseala ar fi facut.
Nici unul din cei care au inteles natura muncii sale si sarguinta cu care, vreme de un secol, a cautat frumusetea oriunde, n-a ramas insensibil la farmecele ei. Ii datoram admiratia noastra si adancul respect pentru toate lucrurile bune pe care le-a facut, pentru toate lucrurile frumoase, magnifice si eterne pe care le-a adus lumii, pe scena, in spatele camerei, in camera de regie, pe hartia fotografica sau altfel, in inimile nenumaratilor sai prieteni.
Helene Bertha Amalie Riefenstahl s-a nascut la Berlin in 1902. A studiat pictura si si-a inceput cariera ca dansatoare, fiind remarcata de timpuriu de Max Reinhardt, care a angajat-o la al sau „Deutsches Theater”. Un accident la genunchi a pus capat carierei de dansatoare, doar pentru a o face faimoasa in alt domeniu artistic. Leni si-a cunoscut celebritatea ca actrita, regizor, producator, reporter si fotograf.
Actrita Leni Riefenstahl a incantat lumea interbelica in filmele sale: “Der heilige Berg” (Muntele Sfant, 1926), “Der große Sprung” (Marele salt, 1927), “Die weiße Hölle vom Pitz Palü” (Iadul alb din Pitz Palu, 1929), “Stürme über dem Mont Blanc” (Furtuni pe Mont Blanc, 1930), “Der weiße Rausch” (1931), “Das Blaue Licht” (Lumina albastra, 1932) si “SOS Eisberg” (SOS Iceberg, 1933). Cele mai mari succese i le-au adus, insa, filmele regizate si montate de ea insasi.
Norocul si blestemul vietii ei a fost ca Adolf Hitler a placut-o. Dupa ce a remarcat-o in “Das Blaue Licht”, el a tinut sa o cunoasca si a invitat-o la o intalnire pe coasta Balticii, in vara lui 1932. I-a spus ca va veni la putere si i-a cerut sa lucreze pentru el, iar Leni a acceptat.
Leni a turnat si montat, la sugestia lui Hitler, cele mai cunoscute creatii ale sale, care au facut-o nemuritoare, dar in acelasi timp au exilat-o pentru totdeauna din lumea filmului: “Triumful Vointei” si “Olympia”.
Realizat in 1935, documentarul “Triumph des Willens” (Triumful vointei) a primit medalia de aur la Venetia in 1935 si medalia de aur la Expozitia Mondiala la Paris in 1937. Filmul avea ca subiect congresul Partidului National-Socialist de la Nuremberg, din 1934. De la cadrele de inceput, cu avionul lui Hitler coborand prin nori, cu umbra lui proiectandu-se pe stravechile cladiri din Nuremberg, filmul a fost destinat – in propriile cuvinte ale dictatorului – “sa glorifice puterea si frumusetea celui de-al treilea Reich”.
A urmat “Olympia” (1938), documentar in doua parti: “Fest der Völker” (Sarbatoarea poporului) si “Fest der Schönheit”( Sarbatoarea frumusetii), imortalizand editia din 1936 a Jocurilor Olimpice moderne, desfasurata la Berlin sub patronajul politicului. Uimitoarele imagini ale atletilor in plin efort din “Olympia” au fost rasplatite din nou cu premii: medalia de aur la Paris in 1938, premiul intai la festivalul de le Venetia in 1938, un premiu special din partea Comitetului International Olimpic in 1939, iar in 1956 documentarul a fost clasificat intre primele zece filme din toate timpurile.
Aceste doua creatii, veritabile „acte de nastere” ale documentarului modern, i-au distrus insa cariera de artist de film. Desi absolvita de raspunderea politica dupa razboi, ea a devenit in Germania un paria, cariera sa in film incheindu-se definitiv: dupa 1945, n-a mai putut turna vreun lung metraj.
Se cuvine sa facem o paranteza. Fara discutie, Leni Riefenstahl a fost una din multele femei cazute sub vraja lui Hitler. L-a iubit, cu acea inflacarare stranie ce le cuprindea pe multe din femeile care-l intalnisera. In biblioteca personala a lui Hitler (cazuta in mainile bolsevicilor la sfaristul razboiului) se pastreaza un album de arta, primit cadou de dictatorul Germaniei de la regizoarea sa preferata si purtand pe pagina de garda dedicatia “conducatorului meu, cu dragoste”.
Cu toate acestea, artista nu a fost membra a partidului Nazist, iar tribunalele pentru crime de razboi, care judecau si aparatul de propaganda al celui de-al Treilea Reich au eclarat-o fara vina. “Sunt doar unul din milioanele de oameni care au crezut ca Hitler avea toate raspunsurile. Am vazut doar lucrurile bune, n-aveam de unde sa stim ce vremuri rele vor urma”, a spus ea BBC, intr-un interviu acordat in anul 2000.
Insa sicanele din partea “corectilor politici” n-au incetat pana aproape de moartea sa. La o zi dupa ce aniversase 100 de ani, guvernul german a actionat-o in judecata pentru “negarea Holocaustului”, insa acuzatiile au fost retrase din cauza varstei sale inaintate.
Alta pasiune: fotografia
Dupa ce a fost silita sa abandoneze filmul, Leni Riefenstahl si-a canalizat exceptionalul talent in alte domenii. Intre 1962 si 1977, ea a fost prima femeie alba ce a primit permisiunea guvernului sudanez de a trai printre misteriosii negri Nuba, carora le-a studiat viata cotidiana, inregistrata pentru eternitate in memoria fotografiei. Circumstantele in care civilizatia Nuba traieste astazi si pericolul ca ea sa dispara odata cu avansul civilizatiei si cu razboiul civil din Sudan, dau acestor creatii o importanta antropologica, etnologica si culturala deosebita.
Fotoreportajele realizate in aceasta perioada au ajuns in paginile unor reviste precum Stern, The Sunday Times Magazine, Paris Match, L’Europeo, Newsweek si The Sun, iar volumele sale ilustrate “Nuba” si “Nuba Kau” au primit alte onoruri si premii.
La 71 de ani, Leni Riefenstahl si-a implinit un vechi vis: a absolvit un curs de scafandru (dandu-si varsta de 51 de ani, pentru a i se putea permite inscrierea la curs) si a inceput realizarea de fotografii subacvatice, domeniu in care a excelat de asemenea. Senzationalele cadre au fost grupate si publicate in cartile “Gradinile de corali” si “Minuni sub apa”.
Expozitii cu fotografiile sale au fost organizate succesiv la Tokyo (1980 si 1991), Kuopio (Finlanda), Milano si Roma, Munchen, Potsdam si Berlin, Calpe (Spania) si Knokke Heist (Belgia). Altele sunt in desfasurare sau in pregatire acum, cand artista a trecut in eternitate.
In 1987, Leni si-a publicat »Memoriile«, traduse in mai multe limbi de circulatie internationala si publicate in 13 tari. Ca o recunoastere tarzie a valorii sale ca artist, o regasim, in 1992 in documentarul »Die Macht der Bilder« (Puterea imaginilor) vorbind deschis despre viata si munca sa. Si acest film a cules elogii, fiind recompensat cu un premiu Emmy in SUA si cu un premiu special al criticilor de film in Japonia.
Octombrie 2000 marcheaza aparitia unei noi lucrari: albumul de fotografie „Cinci vieti”, o adevarata biografie ilustrata a acestei femei extraordinare. “In Cinci vieti, eu ilustrez cinci din activitatile mele succesive, in cinci epoci diferite ale secolului XX. In acest al XXI-lea secol, daca Dumnezeu va vrea, a sasea mea viata va fi dedicata realizarii visului supravietuirii. Trebuie sa restabilim frumusetile Terrei pentru generatiile viitoare”.
Un curaj iesit din comun
Leni Riefenstahl a fost o femeie extrem de curajoasa. La 94 de ani, merge in Insulele Cocos (Costa Rica) pentru a fotografia lumea de sub ape. In cursul acestei aventuri, a fost atacata de trei ori de rechini. La 97, pleaca in Sudanul izolat de razboiul civil, pentru a-i vizita pe indragitii sai nubieni si a le duce ajutoare. Dupa ani de absenta, Leni, impreuna cu o mica ehipa de tehnicieni de la Odeon-Film Company si cu asistentul sau, Horst Kettner, a ajuns la Khartoum in februarie 2000, unde guvernul sudanez i-a acordat drept protectie un convoi militar pentru continuarea calatoriei in siguranta. In muntii Nuba insa, vechii sai prieteni n-au mai fost de gasit. Cazusera victime ale razboiului civil, fiind nevoiti sa-si paraseasca habitatul. Cu inima franta, Leni a continuat sa ii caute vreme de cateva zile. Insa datorita reizbucnirii luptelor in zona, a fost nevoita sa plece de urgenta cu un elicopter.
Un alt dezastru: aparatul s-a prabusit langa El Obeid. Printr-un miracol, ea a scapat cu viata, cu multiple fracturi.
Leni n-a vrut pana la moarte sa abandoneze planul de a pleca din nou in ajutorul prietenilor sai negri. Insa n-a mai avut vreme sa o faca: dupa o existenta cum putini oameni au cunoscut, curajoasa femeie a trecut in vesnicie pe 8 septembrie 2003, la 101 ani, in Poecking, Germania. A murit in somn, in urma unui stop cardio-respirator.
Controversata
Leni Riefenstahl a fost una din cele mai complexe si controversate personalitati feminine ale timpurilor moderne. Artista cu multiple valente, dansatoare si desenatoare; actrita, regizoare de geniu, operatoare si producatoare, creatoare a unor procedee cinematografice care ii poarta numele; alpinist, fotograf, scriitor; a excelat in toate domeniile in care a lucrat. In timp ce multi considera anumite aspecte din activitatea din sa, criticabile, totusi nu a lasat pe nimeni indiferent.
Intr-un interviu acordat BBC cu ocazia lansarii „Cinci Vieti”, Leni si-a reafirmat profesiunea de credinta: a fost intotdeauna indrumata de cautarea frumosului, indiferent ca l-a gasit in imaginile hipnotizante cu miile de soldati marsaluind sau cu civilii salutandu-l pe Fuhrer, in uluitoarele portretizari ale atletilor olimpici la Berlin in 1936, sau in cadrele cu nubienii sculpturali din Sudan. “Eu mereu vad mai mult bine si frumos decat rau si urat,” spunea ea. “Prin optimismul meu, captez in mod natural frumusetea vietii.”
“Personal, nu ma intereseaza sa filmez sau sa fotografiez uratenia oamenilor si evenimentelor, boala. Eu sunt un om optimist. Imi place sa comunic bucuria de a trai.”
Si-a aparat pana la sfaristul vietii, cu mult curaj, convingerile. Vorbind in fata reporterilor Associated Press la a 100-a sa aniversare, in 2002, Riefenstahl a refuzat sa-si ceara scuze pentru filmele sale. “Nu vad pentru ce mi-as cere scuze” a spus ea. “Nu-mi pot cere scuze pentru realizarea filmului Triumful Vointei – a fost unul foarte bun. Toata filmele mele au castigat premii.” Biograful sau, Juergen Trimborn, a fost de acord ca Riefenstahl n-ar trebui sa isi ceara scuze, pentru ca filmele de propaganda au fost piesele de rezistenta ale carierei sale. “Nu putem vorbi de regizorul Riefenstahl fara a lua in considerare cariera sa in Cel de-al Treilea Reich – pentru aceasta este ea cunoscuta”. De pe Lupta NS
Resurse:
www.riefenstahl.org
Wallpapere si screensavere
http://www.leni-riefenstahl.de
Comunitatea virtuala a prietenilor lui Leni