Reda-i copilaria lui Stefanut

sâmbătă, 14 iulie 2012

Scoala cu numele Benito Mussolini


O scoala din Italia ar putea sa poarte numele fostului dictator FASCIST Benito Mussolini

autor: FrontPress 14.07.2012
Un consilier municipal din Pieve Saliceto, o localitate situată în nordul Italiei, a propus ca o fostă şcoală de stat să poarte numele fostului dictator fascist, care a predat la începutul secolului trecut în instituţia respectivă.
În 1902, Benito Mussolini (1883-1945) a fost învăţător în această şcoală primară, transformată de atunci în sală polivalentă, informează Mediafax. Din acest motiv, Giovani Iotti, consilier municipal al PdL (Poporul Libertăţii, fondat de fostul premier Silvio Berlusconi), propune ca imobilul să se numească “Benito Mussolini, învăţător”.
“Nu vreau să glorific figura lui Mussolini ca lider al partidului fascist, ci să o amintesc pe cea de învăţător în şcolile noastre primare”, a explicat consilierul pentru cotidianul regional Resto del Carlino, citat sâmbătă de agenţia Ansa.
“Bătrânii, copiii şi nepoţii celor care i-au fost elevi, au auzit vorbindu-se despre el ca despre un învăţător sever dar bine pregătit”, argumentează el, amintind că Mussolini a revenit în zonă în anii ’30 pentru a inaugura noua şcoală.
Adjunctul primarului Francesco Villani s-a opus acestui proiect: “nu sunt de acord, când Mussolini a venit să viziteze şcoala, era deja un dictator”.
Principalul aliat european al regimului naţional-socialist din Germania, Il Duce a condus Italia din 1922 până în 1943. Benito Mussolini a fost şi întemeietorul ideologiei fasciste, bazate pe autoritarism, naţionalism, corporatism economic, conceptul de identitate colectivă şi supradimensionarea rolului statului centralizat. În 1943 este îndepărtat de la putere printr-o lovitură de stat şi este imediat arestat din ordinul regelui Victor Emanuel al III-lea. Mussolini e eliberat de un comando german condus de temerarul ofiţer SS Otto Skorzeny și pus în fruntea unei entităţi statele nou formate în nordul Italiei, Republica Socială Italiană, până când este capturat şi ucis de gherilele comuniste în 28 aprilie 1945, cu două zile înainte ca liderul de la Berlin, Adolf Hitler, să se sinucidă în buncărul său din capitala Reich-ului. O lege italiană datând din 1952 condamnă apologia fascismului. Sursa: FrontPress.ro

Madalina Manole 2 ani de la moartea ei

Mort in urma unei supradoze



Fiul actorului Sylvester Stallone a murit in urma unei supradoze


Fiul actorului Sylvester Stallone a murit in urma unei supradoze
(c) George Weinstein
Fiul lui Sylvester Stallone, Sage, in varsta de 36 de ani, de asemenea actor, a fost gasit mort vineri in domiciliul sau de la Hollywood.
Sage Moonblood Stallone, care a jucat rolul fiului lui Rocky Balboa in filmul "Rocky V", din anii '90, era "senin si lucra la ma multe proiecte", a declarat avocatul sau George Braunstein, pentru publicatia New York Post, adaugand ca Sage nu avea un caracter depresiv. El a calificat acest deces ca fiind o "tragedie", potrivit postului de televiziune NBC4.

"Sylvester Stalone este profund afectat din cauza durerii provocate de disparitia subita a fiului sau, Sage Stallone, care il va marca pentru totdeauna", potrivit unui comunicat al agentului sau, Michelle Bega.

"Compasiunea si gandurile sale se indreapta spre mama lui Sage, Sasha, prima sotie a vedetei din seria Rocky. Sage era un tanar formidabil si foarte talentat".

Un purtator de cuvant al biroului de medicina legala din Los Angeles, California, a declarat pentru AFP: "suntem chiar la inceputul anchetei", fara a adauga alte detalii.

Dupa informatiile primite de la surse anonime, TMZ a sustinut ca fiul lui Sylvester Stallone a murit in urma unei supradoze de medicamente, si ca anchetatorii incearca sa stabileasca daca moartea a fost accidentala sau nu, scrie MEDIAFAX.

Ziua Frantei Caderea Bastiliei 14 iul.1789

Procesele animalelor


Procesele animalelor - ciudatele apucături ale justiţiei

Pare greu de crezut azi că a fost o vreme când, în Europa, porci, oi şi cai, boi şi măgari, ba chiar lăcuste şi alte goange dăunatoare erau judecate, uneori condamnate, iar sentinţa era executată fără zăbavă. Aceste procese ale animalelor, despre care există relatari în documente vest - europene, au rămas în amintire ca unele dintre cele mai stranii întâmplări ale istoriei medievale.
Nimeni nu ştie, la ora aceasta, dacă asemenea procese erau ceva obişnuit sau erau mai degrabă rare. Că au existat, asta e sigur; au rămas documente, mai mult sau mai puţin bogate în amănunte, asupra desfăşurării lor. Uneori e vorba despre simple menţiuni dar, pe ici-pe colo se mai găseşte şi câte o relatare mai minuţioasă - chiar cu detalii şocante! -, aşa cum este cazul celebru al scroafei din Falaise. Istoricii francezi, de pildă, au descoperit cca. 60 de cazuri, petrecute între anii 1266 şi 1586. Dar procese ale animalelor au existat şi pe teritoriile unde se întind azi Italia, Germania sau Elveţia.
Unele dintre aceste procese erau procese penale, implicând judecarea unor animale - de cele mai multe ori domestice, în 90% dintre cazuri fiind vorba despre porci - urmată de condamnarea şi pedepsirea lor. Alteori, era vorba despre procese ce implicau autoritatea ecleziastica. Aici, erau judecate mai ales animale mărunte şi dăunătoare precum rozătoarele sau lăcustele care, neputând fi judecate individual, erau judecate şi condamnate colectiv şi primeau, adesea, cea mai gravă pedeapsă pe care o putea da autoritatea bisericească: excomunicarea!

Toate acestea par absurde şi, totuşi, aceste procese nu numai că au existat, ci erau chiar luate în serios. Procedura se desfăşura în mare măsură că şi în cazul inculpaţilor umani. În cazul animalelor judecate pentru "fapte rele" comise individual - precum cazurile porcilor care omorâseră copii mici, acestea fiind şi cele mai frecvenţe cazuri - toată procedura se desfăşura riguros şi amănunţit. Animalul era luat (arestat, acesta ar fi cuvântul corect), întemniţat şi era interogat (uneori sub tortură, şi există chiar consemnarea incredibilă a unor mărturisiri făcute de animale!). Urma procesul: animalul era adus la tribunal, i se citea rechizitoriul, erau audiaţi martorii, luau cuvântul avocatul apărării şi procurorul, judecătorul prezida, grav şi conştient de importanţa misiunii sale - şi, dacă respectivul animal era găsit vinovat, îi erau aduse la cunoştinţă verdictul, apoi sentinţa, după care urma pedepsirea. Că lucrurile erau făcute cu toată seriozitatea, nu încape nici o îndoială, întrucât toate această desfăşurare a procedurii implica nişte costuri. Tocmai în arhivele contabile se găsesc cele mai multe menţiuni asupra acestor procese, în documente în care, dacă nu se relatează amănunţit desfăşurarea proceselor, sunt oricum consemnate cheltuielile legate de acestea. Încarcerarea presupunea nişte costuri (animalul trebuia hrănit în acest răstimp, nu-i aşa?); aducerea sa la tribunal (ceea ce se făcea, de obicei, cu o căruţă, care trebuia închiriată), paza de către oameni anume tocmiţi, apărarea sa de către un avocat din oficiu, plătit, de asemenea, din banii publici şi, în fine, execuţia, realizată profesionist, de către un călău anume tocmit, care trebuia şi el plătit - toate costau bani şi trebuia ţinută o evidenţă a acestor cheltuieli. Aşa au ajuns până la noi mărturii asupra acestor practici, care azi ne par de necrezut.
Un caz bine cunoscut, pentru că, întâmplător, este relatat pe larg în documentele vremii, este cel al scroafei din Falaise, despre care am amintit. Cazul reprezintă un exemplu standard pentru genul acesta de procese. În 1386, animalul a mutilat un copil sugar, devorându-i braţul şi o parte a feţei, copilaşul murind în urma acestui atac. Asemenea cazuri - groaznice, desigur, pentru familiile implicate - alcătuiau grosul infracţiunilor comise de animalele domestice. Rareori apare prin arhive cazul vreunui cal sau al unei vite care ar fi rănit un om; în schimb, porcii infanticizi sunt numeroşi. Dacă n-aţi mai auzit până acum despre porci care au mâncat copii, să ştiţi că se poate întâmpla şi la noi, ca în toată Europa; la sate, acesta era unul dintre multele pericole care îi pândeau pe sugari. Porcii sunt omnivori; ca dovadă, mistreţii - strămoşii porcilor noştri domestici - consumă cadavre, atunci când le găsesc, iar pentru un porc, un pui de om, lipsit de apărare, nu era decât o hrană aflată la îndemână. La ţara, se ştie bine că bebeluşii, lăsaţi nesupravegheaţi, pot fi victime ale porcilor înfometaţi. În Evul Mediu, porcii erau nu numai foarte numeroşi, ci şi vagabonzi; lăsaţi liberi, ei rătăceau prin sate şi chiar prin oraşe, hrănindu-se cu tot ce găseau comestibil. Din păcate, uneori dădeau peste copilaşi mici care, culcaţi într-un coş aşezat pe pământ, cum se întâmplă uneori, scăpaţi din vedere de către părinţii copleşiţi de treburi, deveneau victime ale porcilor flămânzi.
Documentele procesului scroafei din Falaise (desen, sus), aşa cum s-au păstrat, descriu pe larg felul în care porcul a fost adus şi pus în detenţie, a fost dus la tribunal - îmbrăcat cu haine! oare de ce? veţi vedea, există explicaţii! - interogat; apoi, după audierea martorilor şi a pledoariilor avocaţilor, i-a fost adus la cunoştinţă verdictul, a fost pronunţată sentinţa şi apoi s-a procedat la executarea pedepsei. Pedeapsa a fost foarte crudă, reflectare a climatului de violenţă care domnea în perioada medievală şi a acelei "legi a talionului" care domina nu numai răzbunările personale, ci - iată - şi justiţia oficială. Legată de un cal, scroafa a fost târâtă pe străzile oraşului - aceasta fiind, în sistemul de pedepse ale Evului mediu, o practică infamantă, menită să umilească vinovatul - şi a fost apoi urcată pe eşafod. Execuţia a fost foarte sângeroasă: scroafa a fost mutilată în acelaşi fel în care ea îşi mutilase victima. Călăul i-a crestat râtul şi unul dintre picioare, apoi a spânzurat-o de picioarele din spate, iar animalul a sângerat până a murit. Năucitoare este "pompa", dacă putem spune aşa, cu care s-a desfăşurat acest proces, fără îndoială unul dintre cele mai spectaculoase din istoria acestor practici, acesta fiind poate motivul pentru care a rămas consemnat cu asemenea belşug de detalii. Judele magistrat a poruncit ca la execuţie să asiste posesorii de porci din ţinut, dar nu singuri, ci însoţiţi de porcii lor! Aceşti oameni nu vedeau oare ridicolul acestor practici, sau lucrurile sunt mult mai complexe şi trebuie să căutăm o explicaţie dincolo de absurdul evident al unor amănunte?
Poate că magistratul care a regizat desfăşurarea acestui proces şi a execuţiei - Regnaud Rigault - nu era o minte prea luminată şi nu-şi punea defel întrebări asupra naturii raţionale a animalelor; poate era dornic să iasă în evidenţă prin ceva sau avea o urmă de sadism în firea lui. Poate. (De altfel, el a comandat şi executarea unei fresce având drept subiect procesul scroafei infanticide; pictura a decorat biserică Sfintei Treimi din Falaise, dar s-a pierdut în urma unor renovări stângace ale lăcaşului.) Dar faptul că au existat şi alte procese, care, chiar dacă sunt descrise mai sumar, aveau în bună măsură caracteristici asemănătoare, ne arată că aici era vorba despre ceva mai mult decât grandomania, sadismul şi lipsa de simţ al ridicolului de care puteau da dovadă unii oameni.
Lucrurile devin oarecum mai limpezi dacă legăm aceste întâmplări de peisajul intelectual medieval, dominat de preocupări şi dezbateri teologice şi filosofice asupra naturii sufletului şi a raporturilor sale cu corpul şi cu divinitatea. Învăţaţii sau mai puţin învăţaţii vremii îşi puneau întrebări, cu toată seriozitatea, asupra existenţei unui suflet la animale şi asupra deosebirilor dintre acestea şi om. Aveau animale un suflet? Era acesta la fel cu al omului? Erau ele fiinţe raţionale şi morale? Erau ele capabile să deosebească binele de rău? Dacă da, însemna că erau responsabile pentru faptele lor şi, în acest caz, pedepsirea lor pentru cruzimi precum uciderea unui copil era justificată. Dacă, însă, ele nu erau înzestrate cu o morală şi o raţiune similare celor umane şi nu făceau decât să se poarte aşa cum le lăsase firea, atunci aşa-zisă lor "cruzime" nu era o purtare josnică, ci doar manifestarea unui instinct firesc şi era absurd să fie considerate responsabile pentru accidentele grave pe care le produceau.
Deci, aceste procese, care ne produc oroare, tulburând spiritul cu atâtea detalii odioase, n-ar trebui încadrate totuşi, scurt, la capitolul "extravaganţe medievale", n-ar trebui considerate pur şi simplu nişte tâmpenii dezgustătoare, făcute de nişte oameni ignoranţi şi cruzi. Ele sunt reflectări ale spiritului vremurilor, oglindirea în viaţa de zi cu zi a unor nedumeriri existenţiale care frământau spiritul oamenilor, chiar şi pe al celor mai ignoranţi şi cruzi.
Se confruntau aici două şcoli de gândire. Una dintre ele afirma opoziţia categorică între om - plămădit după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu - şi animal, o fiinţă care, deşi tot creaţie a Domnului, era considerată inferioară omului. Celălalt curent de gândire aduce în scenă ideea unor asemănări neîndoielnice între om şi animale, rezultat al unei evoluţii biologice ce porneşte din aceeaşi rădăcină. Chiar dacă, pe vremea aceea, practic toată lumea era adepta ideilor creaţioniste şi nu se ştia mai nimic despre evoluţie, există totuşi, cum spune un reputat istoric francez, Michel Pastoureau, "un sentiment mai mult sau mai puţin difuz al unei legături între fiinţe şi al unei înrudiri - nu doar biologice, ci şi transcendentale - între om şi animal."
Din aceste sentimente contradictorii privind animalele cu care omul împărţea Pământul s-au născut marile controverse care azi ne fac să zâmbim, dar care, pe vremea aceea, erau privite în modul cel mai serios şi dezbătute pasionat şi doct în marile universităţi medievale. La Sorbona, după cum ne spune acelaşi Michel Pastoureau, aveau loc, la sfârşitul secolului al XIII-lea, discuţii scolastice foarte erudite ce urmăreau să răspundă unor întrebări de genul: Ce se întâmplă cu animalele după moarte? Vor învia şi ele la judecata de apoi? Vor urca la cer? Şi dacă da, unde anume, în raiul tuturor sau într-un loc anume rezervat lor? Au suflet? Sunt responsabile moral de faptele lor? Au voie să lucreze duminica? Trebuie să ţină post, la fel că oamenii?
Ciudate întrebări, din punctul nostru de vedere, dar care reflectau nivelul de cunoaştere şi preocupările oamenilor epocii. Dincolo de aspectul superficial al insolitului acestor idei şi al practicilor judiciare ce decurgeau din ele, se află mentalitatea unei societăţi împărţite între două simţăminte contrarii: ideea creştină a unei înrudiri între toate vieţuitoarele, nu pentru că ele împart acelaşi cod genetic (nu se ştia nimic despre asta pe atunci), ci pentru că toate reprezintă creaţia lui Dumnezeu, şi ideea - tot creştină, bazată pe diverse pasaje din Geneză şi din alte cărţi biblice - că există un prag ce desparte omul raţional de animalul instinctual.
Mulţi dintre cărturarii medievali considerau că animalele sunt inferioare omului în toate privinţele, inclusiv în ceea ce priveşte sufletul/intelectul, că ele nu "gândesc" în termeni de bine şi rău, ci se comportă pur şi simplu în acord cu instinctele lor de supravieţuire. Chiar Sfântul Toma d'Aquino (1225-1274), cea mai mare autoritate bisericească a Evului Mediu apusean, s-a arătat ostil proceselor împotrivă animalelor, considerând că pedepsele sunt inutile în cazul unor fiinţe al căror intelect nu le permitea să discearnă răul de bine. Cealaltă facţiune considera, însă, că toate făpturile vii sunt creaţii ale Domnului, care le înzestrase, într-o măsură mai mare sau mai mică, cu o "gândire" de un fel oarecare şi, astfel, animalele, chiar înzestrate cu un intelect inferior, erau răspunzătoare de faptele lor şi trebuiau să dea socoteală de "relele" pe care le făceau. După cum ştim, acest punct de vedere a pierdut teren, treptat, până în zilele noastre, deşi dezbaterile asupra sufletului animalelor continuă şi azi, luând forma modernă a psihologiei animale.
Cealaltă categorie de procese intentate animalelor cuprinde acţiuni îndreptate împotriva unor făpturi ce aduceau pagube prin acţiunile lor colective. În documente, uneori ele apar denumite explicit - şoareci, şobolani, lăcuste, omizi; alteori sunt numite, generic şi nediferenţiat, "dăunători." De cele mai multe ori, era vorba despre invazii de animale ce distrugeau recoltele. Să nu uităm că vorbim despre o vreme în care spectrul foametei atârna sinistru deasupra fiecărei comunităţi umane, când recolta era la bunul plac al întâmplării şi o invazie de lăcuste putea fi urmată de moartea în masă a oamenilor, în iarna următoare. Fireşte că e naiv să-ţi imaginezi că poţi scăpa de lacuse blestemându-le sau excomunicandu-le, dar, în acele vremuri în care nu existau pesticide, cu ce se puteau apăra bieţii oameni ignoranţi, trăind la limita sărăciei şi înfricoşaţi până la panică de perspectiva unui an întreg fără pâine?
De altfel, autorităţile bisericeşti profitau de aceste spaime colective pentru a-şi consolida puterea asupra enoriaşilor. În cazul oricărei invazii distrugătoare, în primul rând se organiza o procesiune - cu moaşte, steaguri, efigii ale sfinţilor şi tot ce mai trebuia în asemenea cazuri -, se făceau slujbe, prilejuri cu care, aşa cum se arată în mărturiile scrise ce ne-au rămas, episcopii le aminteau insistent oamenilor să-şi plătească dările către biserică. Apoi, animalele erau somate să părăsească livezile sau ogoarele cu pricina, uneori chiar oferindu-li-se, cu generozitate, terenuri virane pe care să-şi desfăşoare activitatea. Iar dacă aceste mijloace nu dădeau rezultatul aşteptat, urmau judecarea şi pedepsirea respectivelor vietăţi. Ne-au rămas menţiuni ale practicilor amănunţite ce însoţeau desfăşurarea acţiunii: citirea acuzaţiilor, audierea pledoariei unui apărător al animalelor învinuite, pronunţarea sentinţei, apoi aplicarea pedepsei. Existau, deci cel puţin două mari deosebiri faţă de categoria precedentă: aceste procese erau de resortul autorităţii ecleziastice, nu al justiţiei laice, iar măsurile luate - respectiv pedepsele - erau cu mult mai puţin eficiente decât în cazul animalelor vinovate de ucideri şi răniri. Evident, nici şobolanii, nici lăcustele, nici omizile nu se sinchiseau de blesteme şi de excomunicare şi continuau să-şi vadă de treabă. După câteva zile, era posibil ca animalele cu pricina să dispară dintr-un loc, plecând, duse de instinctele lor naturale, să pustiască alte ţinuturi. Acesta era cazul de succes. Dar ce se întâmpla în caz de eşec? Poate va întrebaţi dacă nu cumva biserica ieşea cam "şifonată" din asemenea afaceri, în caz de nereuşită. Nici o grijă, exista un plan de rezervă. Dacă orice mijloace, inclusiv excomunicarea, dădeau greş, autorităţile clericale trăgeau în mod oficial concluzia că flagelul respectiv era dincolo de sfera de acţiune a bisericii, fiind o pedeapsă dumnezeiască trimisă enoriaşilor, drept sancţiune pentru păcatele lor. Aşadar, oameni buni, nu-i nimic de făcut decât să vă pocăiţi, să vă rugaţi, să veniţi mai des la biserică, să arătaţi cinstire preoţilor. Şi, mai ales, să nu uitaţi să vă plătiţi dările!
Aceste practici - judecarea şi pedeapsa colectivă aplicată animalelor dăunătoare - înfloresc în perioada de propăşire a creştinismului în Europa, aceeaşi epocă în care a fost instituită Inchiziţia, în care biserica ajunge la apogeul rolului ei justiţiar şi de reglementare a vieţii oamenilor. În mod evident, intenţia este de a extinde controlul şi competenţa tribunalului ecleziastic şi asupra altor vieţuitoare, în încercarea de a-i afirma şi consolida puterea.
Mulţi istorici au sugerat că aceste procese intentate animalelor, atât colectiv, cât şi individual, aveau ca motivaţie - poate nu întotdeauna declarată şi evidentă - pe aceea de a promova sistemul judiciar ca fiind unul drept şi vigilent, căruia nu-i scapă nimic şi care nu iartă nici o faptă rea, indiferent cine ar fi comis-o.
Din nou, situaţia reflectă epoca: este vremea în care instituţiile medievale - sistemul de legi, organizarea socială - oglindeau societatea medievală matură. Cu alte cuvinte, totul poate fi văzut ca un soi de exerciţiu de imagine, destinat zugrăvirii unei justiţii exemplare - iată, dreptatea e una pentru toată lume, fără deosebire de specie. Şi astfel, procesele medievale intentate animalelor devin fascinante nu pentru interesul lor anecdotic, ci pentru rolul lor de oglindă a lumii, în acele vremuri atât de nedrept numite Evul Întunecat.


Guy Fawkes


Guy Fawkes: omul din spatele măştii


A fost eroul unuia dintre cele mai sonore episoade ale conflictului secular dintre catolici şi protestanţi. A întruchipat unul dintre cei mai admiraţi rebeli din toate timpurile. A orchestrat un complot ratat şi o încercare de asasinare a unuia dintre regii Angliei. Masca atribuită lui a revenit recent în actualitate ca un simbol al celor care se opun abuzurilor regimurilor politice de pe întreg mapamondul.


Dar, mai presus de toate acestea, Guy Fawkes a rămas un răzvrătit care a intrat în istorie cu preţul ratării unei misiuni care ar fi schimbat istoria.
Şi dincolo de toate rămân versurile care răsună şi astăzi, nu doar pe pământ britanic:

Remember, remember the Fifth of November,
The Gunpowder Treason and Plot,
I know of no reason
Why the Gunpowder Treason
Should ever be forgot.

Un catolic fervent


Omul al cărui nume a ajuns să fie asociat cu masca purtată azi la multe proteste politice de pe planetă a văzut lumina zilei la mijlocul lunii aprilie din anul 1570, în Stonegate, comitatul York. Istoricii şi biografii săi nu au reuşit să-i determine cu exactitate decât data botezului: 16 aprilie 1570, la Biserica St. Michael le Belfrey. Rebelul care avea să capete o aură de personaj legendar peste secole era al doilea dintre cei patru copii ai lui Edgar Fawkes - un avocat al Curţii din York - şi al soţiei acestuia, Edith. Cu toate că aparţineau iniţial de Biserica Anglicană, familia sa nutrea simpatii catolice, alimentate şi de bunicii din partea mamei, catolici fervenţi, precum şi de un văr de-al mamei care devenise călugăr iezuit.
Pe când micuţul Guy avea doar opt ani, tatăl i-a murit subit. Mama sa nu a rămas mult timp văduvă, recăsătorindu-se cu Denis Bainbridge din Scotton, Harongate, un catolic practicant. Cum mama sa era catolică, iar tatăl vitreg îmbrăţişa cu ardoare aceeaşi credinţă, copilul a fost crescut într-o atmosferă strictă, după spiritul şi litera dogmelor Vaticanului, fapt care avea să-i influenţeze viaţa decisiv. După absolvirea şcolii catolice, tânărul Guy Fawkes a intrat în serviciul lui Anthony Browne, PrimViconte de Montagu.
Vicontele nu l-a înghiţit de la bun început, reproşându-i mereu îndrăzneala şi curiozitatea, calităţi pe care le găsea deranjante la un tânăr. În scurt timp, vicontele l-a dat afară din slujbă. Fawkes nu a stat mult timp fără ocupaţie, deoarece, bătrânul viconte trecând în lumea drepţilor, succesoarea sa urma să devină Anthony-Maria Browne, nepoata sa în vârstă de 18 ani. Tânăra îl angajează la loc pe Guy, iar cei doi s-au înţeles atât de bine, încât unele surse istorice vechi susţin că s-ar fi căsătorit , iar din mariajul lor ar fi rezultat un fiu.
Oricum, se pare că viaţa de familist nu era pe placul rebelului de mai târziu, căci în anul 1591 Guy Fawkes vinde proprietăţile din Clifton pe care le moştenise de la tatăl său, după care, atras de cariera militară, călătoreşte spre Europa pentru a lupta în Războiul de 80 de ani, o confruntare militara de lungă durată între catolicii spanioli şi protestanţii olandezi. Evident, Guy s-a înrolat în rândurile catolicilor.
Fawkes s-a evidenţiat prin bravură, participând la asediul oraşului Calais , în anul 1596, devenind în cele din urmă căpitan, la finele anului 1603. În acelaşi an, călătoreşte în Spania, cu scopul de a obţine susţinere pentru cauza rebelilor catolici din Anglia natală.
Pe continent, Guy adoptă versiunea italiană a numelui său, Guido, iar în memorandum-ul înaintat curţii din Madrid, îşi descrie propriul rege, pe James I, drept un "eretic care vrea să izgonească din Anglia toţi papistaşii".
Cu toate că a fost primit bine la curte, regele Spaniei nu-i acordă niciun ajutor concret, ci doar promisiuni.



Complotul Prafului de Puşcă


Dezamăgit, Fawkes se întoarce în ţară în anul 1604. Cum nu se putea împăca deloc cu gândul că Anglia nu era încă subordonată Vaticanului, se alătură unui grup de englezi catolici reacţionari, grup condus de Robert Catesby, care complota pentru asasinarea regelui James I, protestant, intenţionând să o urce pe tronul Angliei pe fiica sa, prinţesa Elisabeta. Fawkes fusese primit cu braţele deschise în grupul complotiştilor, pe baza referinţelor foarte bune la adresa sa, scrise de preotul iezuit Oswald Tesimond.
Oricum, faima şi alura sa impunătoare îl precedau în orice comunitate de catolici britanici în care poposea. Era considerat un om chipeş, înalt după standardele vremii, experimentat, inteligent, capabil de acţiuni îndrăzneţe. Ce mai, întruchipa perfect asasinul potenţial al regelui.
Conspiratorii erau puşi pe fapte mari, astfel încât, pe 20 mai, acelaşi an, se întâlnesc în hanul Duck and Drake din Londra. Cei cinci decişi să schimbe istoria Angliei erau: Robert Catesby, Guy Fawkes, Thomas Wintour, Hugh Owen şi William Stanley. Un alt conspirator, Thomas Percy, avea acces la o casă din Londra care aparţinea celui care avea în grijă garderoba regelui. Fawkes urma să se pretindă un angajat al garderobierului regal şi să transporte mai multe butoaie cu praf de puşcă, ce urma să fie aprins când regele era în clădire.

Reprezentare în presa vremii a complotiştilor principali. Conform descrierii, Guido Fawkes este al treile din partea dreaptă
În mod eronat, acuzatorii grupului de complotişti i-au învinuit pe aceştia că nu s-ar fi mulţumit doar cu moartea regelui, ci ar fi intenţionat să sape un tunel din casa respectivă până în Parlament, care urma să fie aruncat în aer. Această ipoteză se pare că a fost creată de acuzatori, deoarece nu s-a găsit nicio urmă de săpături, iar Fawkes însuşi a negat acest amănunt, nefiind capabil să arate locul săpăturii nici măcar după a cincea "şedinţă" de tortură.
O parte dintre conspiratori se temeau totuşi de posibila moarte a parlamentarilor catolici, deoarece garderoba regală era situată în apropierea Parlamentului. Pe data de 26 octombrie, Lordul Monteagle a primit o scrisoare anonimă care-l avertiza să nu treacă prin Parlament în următoarele zile.
Monteagle a rămas suspicios, iar scrisoarea a ajuns pe masa regelui James, care i-a ordonat lui Sir Thomas Knyvet să cerceteze pivniţele şi camerele subterane de sub Parlament. Pe data de 5 noiembrie, Guy a fost surprins alături de 46 de butoaie pline cu praf de puşcă, ascunse îndărătul unor grămezi de cărbuni şi lemne de foc.

Pictură de epocă care surprinde momentul arestării lui Guy

Torturile şi moartea

Fawkes a fost arestat pe loc şi interogat în regim de urgenţă. Iniţial, a susţinut că se numea John Johnson şi întrebat, ce făcea acolo cu atâtea butoaie cu pulbere, Guy a dat un răspuns sfidător şi batjocoritor: "Vreau să-i arunc pe scoţienii voştri cerşetori înapoi în munţii de unde aţi venit cu toţii".
În faţa insolenţei sale, anchetatori l-au supus mai multor reprize de torturi agonizante într-o cameră de tortură din Turnul Londrei, cameră care astăzi îi poartă numele şi este inclusă în circuitul turistic al capitalei britanice.
În cele din urmă, conspiratorul a cedat şi a mărturisit totul lui William Waad, locotenentul însărcinat cu supravegherea torturilor. Torturile au durat doar două zile, după care Fawkes a mărturisit tot ce-i cereau anchetatorii. Treptat, şi-a dat în vileag atât tovarăşii de complot, cât şi intenţia de asasinare a regelui.

Gravură de epocă înfăţişând-ul pe Guy Fawkes târât spre eşafod
Procesul a durat mai puţin de o săptamână, acuzaţii fiind găsiţi vinovaţi. Guy Fawkes şi doi dintre amicii săi au fost condamnaţi la cumplita pedeapsă a vremii pentru cei care atentau la viaţa regelui.
Este vorba de una dintre cele mai groaznice forme de execuţie inventate vreodată.
Teribilei morţi prin spânzurare şi eviscerare i-a căzut vicimă şi mult mai celebrul William Wallace, eroul naţional al scoţienilor. Înainte de execuţie, victimele erau legate de cai şi târâte în galopul acestora spre eşafod.
Metoda de execuţie consta în legarea victimei în poziţie verticală de o scară după care i se tăiau organele genitale şi erau aruncate într-un foc aprins la picioarele sale. Apoi era spintecat încet, astfel încât intestinele cădeau în acelaşi foc. Nefericitul murea abia când călăul îi scotea inima. După aceea, era decapitat, iar trupul său era tăiat în patru bucăţi.
Înainte de execuţie, Fawkes şi-a pledat nevinovăţia şi a cerut graţierea din partea regelui. Evident, nu a primit-o.
Conştient de chinurile cumplite care îl aşteptau, Guy profită de un moment de neatenţie din partea călăului şi se aruncă de pe eşafod. Fiind legat la mâini, în cădere şi-a rupt gâtul şi a murit pe loc. Fapt care nu le-a împiedicat pe autorităţi să-i ciopârţească trupul în patru bucăţi aruncate "în cele patru colţuri ale regatului", după cum spun cronicile…


Masca lui Guy

Pe data de 5 noiembrie, londonezii sărbătoresc scăparea regelui de la moarte printr-un obicei care a persistat şi astăzi. Dacă în trecut englezii aprindeau focuri peste care aruncau o efigie care îl reprezenta pe Guy Fawkes, astăzi ziua de 5 noiembrie este sărbătorită cu fulminante focuri de artificii.
Mult mai celebră s-a dovedit a fi însă masca pe care i-au atribuit-o oamenii. Acest simbol nu are nicio legătură istorică cu personajul Guy Fawkes, care nu a purtat nicio mască în timpul încercării sale ratate. Imaginea clasică a măştii, prezentă în rândul activiştilor anti-globalizare sau protestatarilor politici şi sociali, a fost opera unui artist pe nume David Lloyd. Acesta a desenat masca respectivă în cadrul unui serial de benzi desenate intitulat V from Vendetta, publicat iniţial în anul 1982, după care s-a făcut un film cu acelaşi nume, lansat în anul 2005.

În urma filmului, masca s-a bucurat de un succes enorm, fizionomia clasică - cu un surâs mefistofelic, obraji roşii, mustaţă uriaşă şi un vârf de barbă verticală fiind pe placul protestatarilor moderni.
Astăzi, masca este purtată cu mândrie de protestatari care se opun abuzurilor politicienilor, băncilor şi instituţiilor financiare de genul Banca Mondială, F.M.I., Grupul de la Roma, Grupul Bilderberg, Grupul G8. etc.

La fel, masca este purtată cu mândrie şi de susţinătorii mişcării Occupy Wall Street sau cei grupaţi sub numele de Anonymus.
Conform unui articol din prestigioasa publicaţie Times, măştile tip Guy Fawkes au fost cele mai vândute măşti de pe portalul de vânzări amazon.com, cu vânzări de ordinul sutelor de mii de bucăţi la nivelul anului trecut.

Ferventul catolic de odinioară nu ar fi bănuit niciodată că, peste sute de ani, numele şi imaginea sa vor deveni o franciză însuşită de activiştii antisistem din întreaga lume.

vineri, 13 iulie 2012

Printul Rupert de Rin



Prinţul Rupert de Rin - ultimul cavaler din Europa

Imaginea cavalerului medieval european, personaj idealizat de-a lungul timpului, s-a transformat, cu vremea, într-unul dintre cele mai importante modele comportamntale masculine. Tributari până la sfinţenie codului etic şi regulilor ordinelor din care făceau parte, cavalerii occidentali sunt, probabil, cele mai îndrăgite şi admirate personaje din tipul unei perioade istorice sumbre, caracterizată prin războaie de cucerire, jafuri, abuzuri, torturi, violuri, nenumărate măceluri alimentate de ura faţă de cei de altă rasă, cultură sau religie. Cu toate că nu poate fi asimilat cavalerilor ”clasici” din perioada Evului Mediu, Rupert, contele palatin de Rin, a fost nu doar ultimul cavaler romantic, ci şi una dintre cele mai enigmatice şi interesante personalităţi din istoria Angliei.



Un copil poreclit "Rupert Diavolul"

Cel care avea să devină ultimul reprezentat al nobilei stirpe a războinicilor europeni a văzut lumina zilei pe data de 17 decembrie 1619 la Praga, în Boemia de atunci. Avea să colecţioneze mai târziu titlurile de Conte Palatin de Rin, Duce de Bavaria, primul duce de Cumberland, primul conte de Holderness. S-a născut în familia nobiliară a palatinilor de Simmern, o ramură a Casei de Wittelsbach. Tatăl său era Frederick al V-lea, elector palatin, iar mama sa, Elizabeth Stuart, era cea mai tânără fiică a regelui James I al Angliei, ceea ce îl face pe eroul nostru nepot al regelui Charles I al Angliei.
Ambiţia tatălui său de a urca pe tronul Boemiei a fost unul dintre factorii care au declanşat invazia armatelor Casei de Habsburg şi izbucnirea Războiului de Treizeci de Ani. În noiembrie 1620, familia sa a fost nevoită să plece în exil în Olanda, unde micuţul Rupert avea să-şi petreacă copilăria.
Există o poveste hazlie conform căreia, în febra plecării, pe când duşmanii împresurau deja castelul familiei, părinţii săi l-au uitat pe Rupert într-una din încăperi. Norocul său s-a arătat în persoana unui slujitor care, în haosul creat, l-a confundat pe copilaşul înfăşurat în scutece şi pături cu pachetele în care se afla argintăria familiei şi l-a aruncat grăbit în caleaşca cu tezaurul şi alte obiecte de preţ ale părinţilor.
Ajuns în Olanda, copilul s-a dovedit a fi înzestrat cu calităţi remarcabile. A învăţat uşor cele mai importante limbi europene, plus latina, a dovedit înclinaţii deosebite pentru matematici şi avea talent artistic şi muzical. Cu toate acestea, adevărata sa înclinaţie viza ştiinţele militare şi arta războiului în toată complexitatea ei.

Pe măsură ce creştea, temperamentul său puternic, încăpăţânarea nemaivăzută şi personalitatea impetuoasă l-au făcut să se pricopsească cu porecla de Rupert Diavolul.
Atracţia sa pentru cariera militară a făcut ca, la vârsta de doar 14 ani, să-l acompanieze pe Frederic Henric, prinţ de Orania, la asediul de la Rhynberg din anul 1633. Doi ani mai târziu, salva viaţa prinţului în timpul invaziei din Brabant. În următorul an, porneşte spre Anglia alături de fratele său mai mare, Charles Louis. Rupert a lăsat o bună impresie unchiului său, regele Charles I. În 1637 se întoarce în serviciul militar ale prinţului de Orania şi este prezent la asaltul cetăţii Breda. Mai târziu, îşi face simţită prezenţa printre mercenarii scoţieni al Lordului Eithin în timpul invaziei din Westfalia.

Trupele sale sunt înfrânte totuşi în bătălia de la Vlotho, iar Rupert cade prizonier al generalului austriac Hatzfeldt. Are de îndurat trei ani de prizonierat în Linz. Refuză convertirea la catolicism, care i-ar fi adus libertatea, preferând să rămână credincios cultului protestant. Tânărul cavaler profită din plin de anii prizonieratului, învăţând arta gravurii şi studiind în profunzime tratatele şi manualele de tactică militară. Are timp şi pentru o primă aventură amoroasă, cu nimeni alta decât fiica guvernatorului din Linz.
Mulţumită eforturilor regelui Angliei, Rupert este eliberat, nu înainte de a fi obligat să jure că nu va mai ridica niciodată sabia asupra împăratului german.
Sosit în Anglia, Rupert este numit în fruntea cavaleriei regale în perioada de început a Războiului Civil din Anglia, obţinând o serie de succese de răsunet. A primit aşadar Ordinul Jartierei la vârsta de nici 23 de ani, o premieră pentru istoria acestei decoraţii.

La început, a fost primit ca un soldat experimentat, ale cărui charismă şi faimă erau un model inspiraţional pentru regalişti, dar aroganţa şi obiceiurile sale străine i-au creat duşmani la curtea din Londra, mai ales că Rupert, asemenea cavalerilor din vechime, nu primea ordine directe decât din partea regelui.
Reputaţia sa de luptător de temut se datora îndrăznelii aproape nebuneşti cu care se avânta în luptă. Episoadele în care a şarjat singur în liniile trupelor Parlamentului în timpul bătăliei de la Powick Bridge sunt unele de-a dreptul epice. După lupta de la Edgehill, geniul său militar a propus o şarjă imediată de cavalerie asupra Londrei, înainte ca trupele ducelui de Essex să se reîntoarcă în capitală, dar unele figuri de marcă din tabăra regaliştilor i-au ignorat sfaturile, decizând să amâne asaltul Londrei.
Când regaliştii ducelui de Essex au venit într-un sfârşit, apărătorii Londrei organizaseră deja o apărare impenetrabilă şi beneficiau şi de provizii consistente. Evident, asaltul regelui s-a dovedit a fi un fiasco de proporţii, monarhul pierzând astfel ocazia perfectă de a-şi recuceri capitala într-un singur asalt.
Calităţile militare ale lui Rupert au răspândit o teamă iraţională în rândul inamicilor săi.
Un iubitor de animale, Rupert era întovărăşit chiar şi pe câmpul de luptă de căţelul său pe nume Boye, un pudel de care cavalerul era foarte ataşat. Printre soldaţii din tabăra lui Oliver Cromwel, circula zvonul că Boye nu era un câine obişnuit, ci un spirit supranatural din familia prinţului, care stătea tot timpul lângă el şi-l sfătuia. Pe baza acestui eres al vremurilor, există unele gravuri şi desene din acea perioadă, care îl reprezintă pe Rupert călare, înveştmântat în armură şi acompaniat de misteriosul căţel Boye...

Coincidenţă sau nu, căţelul l-a însoţit până în momentul în care micul patruped avea să-şi dea ultima suflare, fapt întâmplat în timpul bătăliei de la Marston Moor din 2 iulie 1644. Exact din acel moment, soarta războiului începea să se încline de partea forţelor Parlamentului...


Cavaler, general, pirat, explorator şi inventator - toate la superlativ

În anii care au urmat, cavalerul Rupert de Rin va participa la toate bătăliile date, remarcându-se ca cel mai destoinic general din armata regelui. Activează în Midland şi cucereşte oraşul Bristolul în anul 1643. Cu toate acestea, invidioşi pe succesele acestui tânăr talentat, duşmanii săi complotau neostoit împotriva sa. Lordul Digby, de departe cel mai mare rival al său, nu scăpa nicio ocazie să-l critice în faţa regelui.
Detaşat în Bristolul cucerit, Rupert alege să cedeze oraşul şi să-şi salveze soldaţii de un măcel inutil în faţa lui Cromwell, când realizează că acesta avea forţe superioare ca număr şi armament.
Fapta, în loc să fie apreciată, este folosită de Digby drept principal cap de acuzare în faţa regelui. Monarhul, furios, decide să-l de afară pe Rupert şi să-i retragă comanda. Cavalerul, revoltat, cere personal să fie adus în faţa Curţii Marţiale, unde cazul său să fie judecat de oameni cu competenţe militare. Rupert este achitat şi onoarea sa de cavaler reparată. Dar personajul nostru avea să rămână în dizgraţia regelui, nemaiparticipând la nicio campanie militară.

După căderea cetăţii Oxford, din anul 1646, Parlamentul britanic a decis să-l expulzeze pe Rupert din Anglia. Războinic de carieră, cavalerul exilat a ajuns în Europa. Acolo, a preluat comanda unui contingent de soldaţi englezi exilaţi şi a servit în armata franceză, în războiul cu spaniolii. Îl găsim, aşadar, printre cei mai capabili generali ai Regelui Soare, în timpul asaltului oraşului La Bassee.
Reîmpăcat cu regele Charles, Rupert nu se grăbeşte să se întoarcă în Londra , ci rătăceşte prin Paris, unde în anul 1647 îşi întâlneşte accidental pe o stradă vechiul duşman, pe Lordul Digby. Rupert l-a provocat instantaneu la duel pe Digby şi numai intervenţia fermă a reginei Henrietta Maria l-a salvat pe acesta din urmă de sabia lui Rupert.
Nu la fel de norocos s-a dovedit a fi şi Lordul Percy, alt inamic de-al lui Rupert, pe care acesta l-a întâlnit tot la Paris în anul următor. Umilit şi rănit în timpul duelului, Percy este nevoit să îngenuncheze şi să-i cerşească iertarea lui Rupert. Iertare pe care a primit-o, căci Rupert era totuşi ultimul cavaler...
Norocul său avea să fie umbrit de evenimentele care aveau să se succeadă în timpul celui de al doilea Război Civil din Anglia. Regele Charles I îl pune la comanda mai multor nave de război, dar flota sa a fost înfrântă de navele Parlamentului. Aventurile sale pe mare constau în curse spre Irlanda, Lisabona, Toulon, unde înregistrează câteva succese minore. Robert Blake, amiral din partea Commonwealth-ului, îl forţează să-şi caute adăpost în Portugalia, unde Rupert beneficiază de protecţia regelui João IV.
Înfrânt într-o ultimă confruntare de amiralul Blake, Rupert îşi găseşte refugiu în Caraibe unde, forţat de împrejurări, devine, din cavalerul respectabil de odinioară, un temut pirat.
Urmărit mereu de navele lui Blake, cavalerul-pirat jefuieşte - în funcţie de noroc - atât corăbii englezeşti, cât şi spaniole sau franceze. Din Mediterana în Marea Caraibelor, nu ratează nicio corabie comercială, vânzând comorile capturate în Portugalia.
Din nefericire pentru el, o furtună violentă din Insulele Virgine are ca deznodământ scufundarea vaselor sale cu tot cu echipaj.Văzându-se cu promiţătoarea-i carieră de pirat distrusă de stihii, Rupert decide să se întoarcă în Europa. Printr-un miracol este iertat de regele Charles, care începuse să-şi îndrăgească nepotul aventurier şi bătăios, impresionat fiind de experienţa dobândită de Rupert de-a lungul carierei sale tumultuoase.


În 1649, regele Charles I a fost executat de partizanii lui Cromwell, iar Anglia a fost condusă, timp de două decenii, de Parlament şi de Oliver Cromwell, în calitate de lord protector. Abia în 1660, monarhia a fost restaurată, pe tron urcând Charles al II-lea, fiul lui Charles I, regele decapitat.
Întors în Europa, Rupert îţi rezolvă neînţelegerile cu noul rege, rămâne în funcţia de amiral al flotei engleze şi obţine câteva victorii împotriva olandezilor, în cursul războaielor navale anglo-olandeze. Însă, după bătălia de la Texel (1673), câştigată de olandezi, Rupert demisionează.
Ostenit de războaie, cavalerul Rupert îşi descoperă însă, rapid, o nouă pasiune: experimentele ştiinţifice.
Îşi construieşte un laborator propriu şi devine chiar unul dintre membrii fondatori ai Royal Society. Experimentează diverse tipuri de praf de puşcă şi ajunge să inventeze un amestec propriu, rezistent la umezeală, precum şi un aliaj unic de alamă denumit în onoarea sa "Metalul Prinţului" şi cunoscut în prezent sub numele de "Alamă de Bristol".
Construieşte şi un prim pistol cu ţevi rotative, cu siguranţă un strămoş al revolverului cu încărcător rotativ. Talentului său ingineresc şi ştiinţific s-a manifestat, printre altele, în construirea, la Hackney Marshes, a unei instalaţii - puse în mişcare cu ajutorul apei - de prelucrare a ţevilor de arme, printr-un procedeu revoluţionar. Din nefericire, nu dezvăluie nimănui niciun detaliu tehnic al instalaţiei, iar invenţia moare odată cu el.
Data de 29 noiembrie 1682 rămâne o pagină neagră în cartea marilor figuri ale cavalerismului european. Atunci, răpus de o formă severă de pleurezie, cavalerul Rupert părăsea onorabil acestă lume.
Mormântul său din Catedrala Westminster Abbey a fost mulţi ani loc de pelerinaj pentru admiratorii săi.iar astăzi este unul dintre cele mai importante obiective turistice din Anglia.

Alianta


UNPR intregeste USL: “Alianta de Centru-Stanga” intre “seful mafiei personale a lui Adrian Nastase” si “micul Titulescu”

autor: FrontPress 13.07.2012
UNPR va forma o alianţă oficială cu PSD, deşi micul partid condus de generalul Gabriel Oprea a sprijinit până nu de mult, alături de UDMR, guvernul condus de PDL.
Deputatul UNPR, Eugen Nicolicea a anunțat că au fost depuse actele la Tribunal și a fost dat anunțul publicitar, alianța născându-se în urma protocoalelor semnate de cele două formaţiuni politice şi reprezintă o coagulare a forţelor de centru stânga. ”Această alianţă reprezintă o coagulare a forţelor de centru stânga. Protocoalele dintre PSD şi UNPR au fost făcute publice la vremea semnării lor. Avem o înţelegere cu PSD de susţinere parlamentară atât a guvernului, cât şi a proiectelor social democrate. Ne-au susţinut la legea taxei marilor averi, noi am susţinut după aceea votarea Guvernului Ponta. La baza acestor protocoale se crează o alianţă înscrisă la Tribunal”, a declarat Eugen Nicolicea, citat de Evenimentul Zilei.
”Forma de asociere a partidelor conform legii 14 este alianţa politică, nu alianţa electorală. Alianţa electorală se înscrie la BEC, în timp ce alianţa politică se înscrie la tribunal. Alianţa electorală durează până se dă votul, alianţa politică durează şi după aceea. Actele depuse la tribunal şi care stau la baza acestei alianţe, ca de fapt a oricăror alianţe politice, stau protocoalele de colaborare şi acordurile dintre cele două partide. Este o formalitate pe care o cere legea pentru a putea înscrie oficial alianţa politică. La alegerile viitoare acest lucru implică o colaborare dar nu este o alianţă electorală. Evident că dacă noi spunem ‘colaborăm peste tot’ vom colabora şi la alegeri, dar nu este o alianţă electorală doar cu scopul de alegeri”, a mai spus acesta.
“Este o alianţă de centru stânga aşa cum PNL a semnat cu PC de centru dreapta, noi de la UNPR suntem alături de Guvernul Ponta. L-am sprijinit în Parlament. Doctrina noastră e de centru-stzânga ca şi cea a PSD. Din PSD au plecat oameni extraordinari care au format UNPR. E un partid al pensionarilor şi a celor care au salarii foarte mici. Noi pentru asta am militat: pentru salarii şi pentru pensia minim garantată. “, a spus Liliana Mincă, vicepreşedinte al Departementului Economie, Transporturi, Finanţe al UNPR, la România TV, adăugând că partidul din care face parte a format respectiva alianţă “din interes naţional”.
Noua construcţie politică Partidul Social Democrat – Uniunea Naţională pentru Progresul României, Alianţa de Centru-Stânga, s-ar fi făcut fără ştiinţa liberalilor. Mai mult, pasul a fost semnalat printr-un anunţ la “Mica Publicitate”, într-un cotidian central, la rubrica “anunţuri speciale”. ”Partidul Social Democrat si Uniunea Nationala pentru Progresul Romaniei anunta ca s-a inregistrat la Tribunalul Bucuresti, sectia a-IV-a civila, cererea privind inregistrarea in Registrul Aliantelor Politice a Tribunalului Bucuresti a Protocolului de colaborare si a Regulamentului privind functionarea parteneriatului dintre PSD si UNPR – Alianta politica ACS (PSD+UNPR) Alianta de Centru Stanga”, se arată în anunţul menţionat.
„Pe termen lung, PSD își creează partide de rezervă, care, în cazul unui conflict politic cu liberalii, să le ia locul. UNPR a creat nemulțumiri și în rândul pedeliștilor, atunci când s-au împărțit funcții în timpul Guvernului Boc. UNPR-ului i se potrivește metafora biblică a fiului rătăcitor, care permanent flutură de colo-colo, iar oamenii de la PDL, respectiv de la PSD, care au stat alături de partid și în vremuri bune și în vremuri rele sunt nemulțumiți. În timp ce pesediștii se aflau în opoziție, cei de la UNPR se aflau la putere cu dușmanii lor, iar acum le iau locurile eligibile în viitorul Parlament. E nedrept”, a explicat pentru Digi 24 politologul Cristian Ghinea. Sursa: FrontPress.ro

Contele trupelor de comando, a decedat pe 8 mai 2012 la 88 de ani



Robert de La Rochefoucauld: contele trupelor de comando

Nicu Pârlog | 12.07.2012
Contele Robert de La Rochenfoucauld a fost unul dintre acei eroi pe cât de autentici, pe atât de necunoscuţi publicului larg. A plecat dintre noi recent, după ce a dus o existenţă discretă, dar plină de aventură, pericol şi neprevăzut. Spion, paraşutist, luptător de comando, a fost de două ori în faţa plutonului de execuţie al naziştilor, scăpând de fiecare dată cu bine. Ne-a lăsat drept moştenire amintirile despre viaţa sa, scrise într-un volum autobiografic, precum şi un exemplu, trăit pe deplin, al curajului şi rezistenţei cu orice preţ.

Un luptător aristocrat

Pe numele său complet Robert Jean Marie de La Rochefoucauld, viitorul personaj de pomină al Rezistenţei Franceze din cel de-al doilea Război Mondial s-a născut pe data de 16 septembrie 1923 în Paris, în sânul uneia dintre cele mai vechi familii aristocratice franceze, cu rădăcini până în secolul al X-lea. Pe atunci, familia sa controla o mare parte din ţinuturile unde se află astăzi departamentul Charente. Reşedinţa familiei era stabilită în magnificul Château de La Rochefoucauld, situat pe malul râului Tardoire, unde o pare dintre membrii familiei sale locuiesc şi în zilele noastre.
Din partea mamei sale, Robert descindea direct din casa ducilor de Maille şi de Wendel., iar unul din strămoşii săi a fost François de la Rochefoucauld, celebru pentru maximele sale. Considerat un copil sensibil şi bolnăvicios, viitorul instructor al trupelor de comando franceze a fost trimis de părinţii săi să studieze în cadrul mai multor şcoli particulare din Austria şi Elveţia. În anul 1938, Robert a ajuns să viziteze, în cadrul unei excursii şcolare, inclusiv domeniul de la Berchtesgaden, din Alpii bavarezi, loc favorit unde Adolf Hitler îşi petrecea vacanţele.
Când convoiul lui Hitler a ajuns în dreptul grupului de şcolari, acesta a poposit în rândurile lor, mângâindu-l afectuos pe obraz pe Robert. În memoriile sale de mai târziu, contele de La Rochefoucauld îşi aminteşte episodul primei şi singurei sale întâlniri directe cu Führer-ul. Era, practic, un vis devenit realitate pentru un puşti de doar 15 ani. Pe atunci, Hitler se bucura de o faimă imensă, era considerat în multe cercuri drept cel mai mare om politic european. Cuprinşi de admiraţie şi complet neştiutori în faţa sumbrului viitor pe care avea să-l aducă idolul lor, Robert şi colegii săi îşi ataşaseră cu toţii zvastici de biciclete...
Tânărul Robert avea doar 16 ani când naziştii au invadat Franţa, în luna mai a anului 1940. S-a întors în patria sa, pe deplin lămurit în privinţa adevăratei feţe a lui Hitler şi a intenţiilor guvernului nazist condus de acesta. Tatăl său fusese deja luat prizonier de trupele de ocupaţie germane, iar restul familiei se refugiase în castelul Villeneuve, situat la est de Paris. Tânărul şi deja rebelul Robert şi-a găsit adăpost în subteranele pariziene. Frecvent, ieşea pe străzi, unde protesta sus şi tare la adresa ocupantului nazist. A fost avertizat de un poştaş binevoitor, care interceptase o scrisoare în care tânărul conte era denunţat Gestapo-ului drept "un terorist periculos".
busola razboi
A decis să-l contacteze pe de Gaulle în Londra, după ce a intrat în contact cu Rezistenţa Franceză la începutul anului 1942.
În momentul în care Charles de Gaulle a organizat din baza sa londoneză Forţele Franceze Libere (FFL), o parte dintre francezii aflaţi în exil pe pământ britanic au fost selectaţi şi supuşi unor antrenamente speciale de către agenţi din cadrul Special Operation Executive (SOE), o unitate britanică specială creată la ordinele exprese ale lui Winston Churchill şi ale cărei scopuri principale erau acelea de a crea şi antrena celule de rezistenţă în ţările oupate de nazişti, iar în ultimă instanţă de a "arunca Europa în flăcări", dacă era necesar, după cum se exprimase celebrul premier britanic.
Robert a fost recrutat de către căpitanul Eric Piquet-Wicks, care se afla la comanda unităţii de francezi din SOE, încartiruită la Londra. Unitatea de francezi avea să se antreneze în paralel cu faimoasa Direcţie F , condusă de nimeni altul decât Maurice Buckmaster, unul dintre cei mai mari spioni din istorie.

Fă-o, aliază-te şi cu diavolul dacă trebuie, la urma urmei este pentru cauza Franţei...

Notorietatea şi eficienţa instructorilor din SOE au făcut ca, la scurt timp după intrarea acestei unităţi speciale în război, ea să fie denumită în jargonul soldaţilor aliaţi drept "Ministerul Afacerilor Necurate de Război".
Odată intrat sub supravegherea acestor adevăraţi "ninja moderni", cum erau instructorii SOE, contele de La Rochefoucauld avea să se metamorfozeze dintr-un un tânăr aristocrat idealist într-o nemiloasă şi eficientă maşinărie umană de ucis.
A fost învăţat să sară cu paraşuta, să supravieţuiască în condiţii vitrege de viaţă, să treacă cu bine prin sesiuni cumplite de interogatorii, să exceleze în misiuni de sabotaj, culegere de informaţii şi lichidări de persoane importante. Viitorilor luptători de comando le-au fost aduşi până şi hoţii şi infractorii versaţi din închisorile britanice, pentru a-i învăţa tainele pătrunderii prin efracţie...
În locaţii secrete din Anglia şi Scoţia, acolo unde erau bazele de antrenament ale SOE, contele francez a învăţat să ucidă cu mâinile goale şi chiar să exceleze în tehnica de luptă cu cuţitul dezvoltată de către experţii în domeniu, ofiţerii William Ewart Fairbairn şi Erik Anthony Skyes, nimeni alţii decât creatorii pumnalului de luptă care le poartă numele, probabil cea mai celebră armă albă din timpul celui de-al doilea Război Mondial, pumnal folosit şi astăzi de trupele de comando britanice.
cutit fairbairn
Celebrul pumnal de luptă Fairbairn-Skyes
După ce a primit invitaţia de a face parte dintre membrii unei asemenea unităţi de elită, tânărul conte i-a declarat, plin de umor şi admiraţie, ambasadorului Franţei la Londra, că "abilităţile şi curajul agenţilor britanici sunt fără egal. Doar că accentul lor în franceză este pur şi simplu oribil."...
După ce-l întâlnise personal pe de Gaulle pentru a-i cere acestuia permisiunea de a lupta alături de forţele britanice, tânărul conte a primit un răspuns spumos, care a intrat în istoria vorbelor de duh:
"Fă-o, aliază-te şi cu diavolul dacă trebuie, la urma urmei este pentru cauza Franţei".
Paraşutat în apropierea Muntelui Morvan, în provincia Burgundia din Franţa natală, alături de doi agenţi britanici şi un operator radio, contele de La Rochefoucauld a intrat repede în contact cu un grup din maquis-ul local (un alt nume pentru Rezistenţa Franceză), conduşi de un individ căruia i se spunea Papa. Prima sa misiune (de care s-a achitat cu succes) a constat în distrugerea centralei electrice de la Avalon. În timp ce aştepta să fie extras din terenul inamic de către un echipaj al RAF, contele Robert a fost denunţat şi, în consecinţă, capturat de germani.

Contele sabotajelor şi al evadărilor
Odată căzut în mâinile naziştilor, contele a fost supus unor interogatorii, după care a fost condamnat rapid la moarte. În drumul spre locul execuţiei, stabilit la Auxerre, La Rochefoucauld a reuşit să evadeze, după ce a sărit din camionul militar care îl transporta, şi a reuşit ca prin minune să evite gloanţele trase în urma sa. Alergând pe străzi, s-a pomenit în faţa sediului Gestapo, unde un şofer aştepta în faţa unei limuzine ornate cu steagul cu zvastică. Observând că maşina avea cheia în contact, contele a sărit pur şi simplu la volan şi a demarat în viteză. A abandonat apoi maşina şi, sub adăpostul întunericului, s-a îndreptat spre Auxerre. De acolo, prietenii din Rezistenţă l-au ajutat să ia un tren spre Paris. Pe tren a dat de o patrulă germană. Ca să scape de ei a fost nevoit să se ascundă sub chiuveta din toaleta vagonului.
"Când am ajuns la Paris, eram beat de aerul libertăţii", îşi aminteşte în memoriile sale.
S-a refugiat la un unchi de-al său, unde a petrecut aproximativ o lună, răstimp în care şi-a refăcut forţele şi moralul. În februarie 1944, a fost contactat de cei din RAF, care i-au ordonat să ajungă pe plajele din jurul Calais-ului, pentru a fi acolo în cazul unei invazii oricând posibile a Aliaţilor. Acolo ar fi urmat să fie recuperat cu ajutorul unui submarin. După o întâlnire în Nerck, contele s-a îmbarcat la bordul submersibilului, unde a stat trei zile, perioadă în care submarinul a patrulat în preajma coastelor franceze.
Ajuns înapoi în Londra, a descoperit un oraş vesel, care sărbătorea deja victoria iminentă. "Am fost invitaţi în cele mai luxoase reşedinţe, iar cele mai frumoase fete ne cădeau în braţe", îşi amintea nostalgic contele Robert. În luna mai a aceluiaşi an, era pregătit pentru o nouă misiune în Franţa. A fost paraşutat cu ordinul expres de a arunca în aer marea fabrică de muniţii şi armament de la Saint Médard, lângă Bordeaux.
Misiunea a primit numele de cod "Soarele", iar La Rochefoucauld a reuşit să se infiltreze în fabrică, îmbrăcat ca un simplu muncitor. Timp de patru zile, spionul-sabotor cu origini nobile a reuşit să introducă în fabrică peste 40 kilograme de explozibili, ascunşi în pâini scobite în interior şi în încălţăminte specială. Pe data de 20 mai, contele a reuşit să seteze explozia şi să părăsească fabrica pe bicicletă. Exploziile care au urmat s-au auzit de la distanţa de câţiva kilometri. După ce a trimis un raport la Londra şi a primit felicitările de rigoare, şi-a sărbătorit îndeplinirea misiunii cu câteva sticle de cognac, golite în compania membrilor Rezistenţei locale.
Dar misiunile continuau să curgă. Călare pe o bicicletă, s-a îndreptat spre Bordeaux, pentru a intra în contact cu cei care trebuiau să-i aranjeze întoarcerea în Anglia. Din nefericire, a ajuns la un punct de control amplasat în faţa unui drum blocat. Acolo a fost luat prizonier din nou şi întemniţat la închisoarea Fort du Hâ, care data din secolul al XVI-lea.
La interogatoriu, contele a declarat că se plimba, după ce avusese o întâlnire romantică. Nu a fost crezut. Închis în celulă, contele începuse să aibă gânduri negre. Mintea sa fugea tot mai des la capsula de cianură ascunsă în tocul unui pantof, măsură ultimativă pe care o avea orice agent al unui serviciu secret capturat în timpul unei misiuni în teritoriul inamic.
Totuşi, a avut într-un final gândul cel bun. A mimat o criză epileptică, iar când gardianul a deschis uşa celulei, l-a lovit pe acesta în cap cu un picior smuls de la masă. Ca să fie sigur, i-a rupt mai apoi gâtul... ("Mulţumesc lui Dumnezeu pentru antrenamentele nemiloase, dar atât de eficiente"), nota contele în memoriile sale.
După ce s-a îmbrăcat cu o uniformă germană, contele a pătruns în camera gărzilor, unde i-a executat cu un pistol pe ceilalţi doi gardieni germani. După care a părăsit închisoarea şi a intrat în contact cu cineva din Rezistenţă. Ajuns la adăpostul relativ al unei case conspirative, vede însă că nu îşi poate continua deplasările. Germanii dublaseră numărul patrulelor mobile şi al punctelor de control. Din fericire, descoperă că bărbatul care-i oferise refugiul temporar avea o soră călugăriţă la o mănăstire din apropiere. Se deghizează, aşadar, în măicuţă şi reuşeşte să se strecoare din oraş. Îl contactează apoi pe Robert Landes, un agent britanic al cărui nume de cod era Aristide. Spera ca acesta să-l ajute să ajungă în Anglia. Cu toate acestea, ordinele lui Aristide erau acelea de a se ascunde în continuare. Ziua Z era încă departe...
S-a deghizat o vreme în tăietor de lemne, dar s-a plictisit şi s-a alăturat unui grup din Rezistenţa locală. A fost arestat încă o dată. Pe când era transportat la un punct de legătură german, convoiul în care se afla a fost mitraliat de membrii Rezistenţei porniţi să-l elibereze. A scăpat din nou ca prin minune.
În luna august 1944, germanii s-au retras din Bordeaux, iar eroul spion s-a alăturat grupului Charly din cadrul Rezistenţei, ocupându-se de hărţuirea continuă a celor rămaşi în liniile germane. Într-o noapte, a mai trecut o dată milimetric pe lângă moarte. A deschis uşa unei clădiri abandonate în acelaşi timp cu un soldat german. În întunericul nopţii, cei doi au tras instinctiv câte patru gloanţe, unul asupra celuilalt. Nici unul nu l-a nimerit pe celălalt. Zeiţa Fortuna nu-l părăsise nici de astă dată.
rezistenta franceza
Fotografie de epocă cu un luptător din cadrul Rezistenţei

Libertatea este marea mea plăcere!
Ultima sa misiune în spatele liniilor germane a avut loc în luna aprilie a anului 1945, când a condus un atac de noapte asupra unei cazemate din Saint Vivien-de-Médoc, pe coasta de vest a Franţei, lângă gurile de vărsare ale râului Gironde. Vâslind în noapte, contele s-a apropiat de cazemată şi l-a ucis pe soldatul care stătea de gardă. A aruncat câteva grenade în interiorul fortificaţiei şi i-a determinat astfel pe germani să se retragă spre ultima lor poziţie defensivă din apropiere de Verdon-sur-Mer.
Din nefericire pentru el, contele nu a putut să se bucure pe deplin de victoria Aliaţilor. Pe data de 19 aprilie 1945, a fost rănit serios la un genunchi, în urma exploziei unei mine. Totuşi, în luna august, se refăcuse deja şi se întâlnea cu membrii familiei sale la Villeneuve.
După încă o lună, a avut parte de unul dintre cel mai hazlii momente din viaţa sa. Mareşalul sovietic Jukov i-a invitat la Berlin în cadrul unei petreceri pe generalul Roger Noiret şi pe contele de La Rochefoucauld. După ce i-a stâlcit numele, zicându-i La Rochezhukov, mareşalul rus, cunoscut pentru pasiunea sa pentru vodcă, l-a sărutat zgomotos pe spionul franzcez. Direct pe gură...
Contele a fost demobilizat în anul 1946, cu rangul de căpitan. Dar a fost recrutat imediat în cadrul serviciilor secrete franceze. Experienţa sa era absolut necesară antrenării agenţilor din aceste servicii. După o perioadă de pregătiri lângă Orléans, contele s-a oferit ca voluntar pentru o misiune în Indochina, fiind numit la conducerea trupelor de comando care acţionau contra forţelor Viet Minh. Doar că metodele sale de luptă au fost considerate unele extreme de către generalii francezi. În consecinţă, după cinci luni de serviciu militar, s-a întors în Franţa. Viaţa de civil i s-a părut teribil de plictisitoare. A decis să călătorească pentru trei ani în Camerun, după care a stat alţi doi ani în Venezuela.
insigna trupelor franceze din indochina
Emblema trupelor de comando franceze din Indochina
S-a întors pentru a lupta alături de trupele franceze de comando în timpul asalturilor asupra Canalului Suez din anul 1956. A fost paraşutat în Sinai, dar conflictul a încetat înainte ca el să ajungă să lupte. Pe baza popularităţii sale, contele a fost primar al localităţii Ouzouer-sur-Trézée. A stat pe scaunul de primar neîntrerupt din anul 1966 până în 1996. În anul 1997, s-a întors în Bordeaux ca martor în procesul lui Maurice Papon, un oficial al guvernului de la Vichy, acuzat de deportarea a circa 1.600 evrei. În apărarea sa, Papon a declarat că în acea perioadă era un membru al Rezistenţei, fapt dovedit şi de mărturia contelui Robert de La Rouchefoucauld.
contele Robert de La Rochefoucauld:
Una dintre ultimele fotografii în viaţă ale "Contelui Comando"
Memoriile sale au fost grupate într-o carte intitulată "La liberté c'est mon plaisir", volum care a apărut în anul 2002.
Pe data de 8 mai 2012, contele-spion-patriot a decedat, la vârsta de 88 ani. Viaţa şi aventurile sale merită oricând ecranizate.