Reda-i copilaria lui Stefanut

sâmbătă, 19 mai 2012

Ankara acuza Israelul


Ankara acuza Israelul de incalcarea spatiului aerian din Republica Turca a Ciprului de Nord

autor: FrontPress 19.05.2012
Turcia îi cere Israelului să explice o incursiune a unui avion militar în spaţiul aerian din nordul Ciprului, transmite Reuters. Armata turcă a declarat joi că avionul israelian F-16 a încălcat luni spaţiul aerian de cinci ori, intensificând şi mai mult tensiunile dintre cele două state.
Ministerul de Externe al Turciei a contactat misiunea Israelului din Ankara, pentru a obţine o explicaţie.
Cipru a fost divizat din 1974, când Turcia a invadat partea de nord a insulei, ca răspuns la o lovitură militară de stat sprijinită de guvernul elen în vederea unirii insulei cu Grecia. Cipru a aderat la Uniunea Europeană în 2004, iar auto-proclamata Republică Turcă a Ciprului de Nord este recunoscută doar de Turcia, ţară care are staţionat în regiune un contingent format din 30.000 de soldaţi.
Insula mediteraneană a devenit un punct fierbinte în conflictul dintre Israel şi Turcia, mai ales din cauza intereselor legate de zăcămintele de petrol şi gaze din apele teritoriale. Ambele state intenţionează exploatarea resurselor naturale şi consolidarea influenţei regionale. Sursa: FrontPress.ro

Romanii in Italia


Romanii din Italia au comemorat 200 de ani de la rapirea Basarabiei (FOTO)

autor: FrontPress 19.05.2012
Miercuri, 16 mai, filiala din Italia a Noii Drepte, împreună cu Asociaţia Dacia şi Asociaţia Maluri de Prut, au organizat la Roma şi la Bologna mai multe proteste simbolice cu ocazia comemorării a 200 de ani de la Tratatul de la Bucureşti dintre Imperiul Otoman şi Imperiul Ţarist, prin care Basarabia a fost ruptă pentru prima oară de Moldova istorică, fiind supusă de atunci înainte unei continue şi intense politici de rusificare, de deznaţionalizare şi de deportări a căror consecinţe se extind până în zilele noastre.
Acţiunea din Roma a constat în pichetarea ambasadelor României, Republicii Moldova şi Federaţiei Ruse. În Bologna a fost vizat consulatul României şi cel al Republicii Moldova.
Naţionaliştii români au scandat lozinci patriotice, au afişat mesaje unioniste şi au împărţit trecătorilor sute pliante informative în limba italiană şi în limba română.
Pentru a-şi arăta solidaritatea cu camarazii lor români, doi membri ai organizaţiei naţionaliste italiene Forţa Nouă din Roma au ţinut să fie şi ei prezenţi la acţiunile din capitală.
Noua Dreaptă Italia, membră a Consiliului Unirii, a cerut retragerea armatelor de ocupaţie ruseşti de pe teritoriul Republicii Moldova şi unirea acesteia din urmă cu România. Sursa: FrontPress.ro

Un sobolan.......?


Transnistria


Transnistria lui Rogozin

autor: FrontPress 19.05.2012
Suntem în anul de graţie 2012, an considerat de unii ca şi unul apocaliptic, dar pentru noi, românii, este mult mai grav, este un an electoral. De aceea totul se leagă şi se dezleagă doar în jurul obiectivului suprem, peste tot se vorbeşte doar de alegeri şi campania electorală care abia este la început. Să nu ne facem iluzii, tot anul se va învârti în jurul alegerilor şi campaniei electorale.
Dar în acest timp, timp în care noi ne consumăm energiile în această campanie electorală, pierdem din vedere esenţialul, ceea ce se petrece în jurul nostru, evenimente şi lucruri care ne vor afecta direct şi decisiv, iar când ne vom trezi din abureala electorală vom constata că lumea s-a schimbat enorm, şi nu în favoarea noastră. Iar atunci va fi prea târziu să întrebăm cum a fost posibil, unde am fost noi atunci când s-au petrecut aceste lucruri, şi cum a fost posibil să se întâmple fără ca noi să fim întrebaţi. Este simplu, chiar dacă ni se va părea absurd, dar evenimentele mondiale se petrec indiferent de calendarul nostru electoral, lumea nu se opreşte din mersul ei fiindcă în România sunt alegeri şi campanie electorală. Astfel, ca de obicei, ne vom trezi în faţa unor schimbări majore pe care le-am ignorat deoarece am fost preocupaţi prea mult cu ciorovăielile noastre interne. De aceea se poate spune că ne merităm soarta.
Ignorăm tot ceea ce se întâmplă în lume pentru a sta concentraţi asupra luptelor politice de la noi, fără să ne dăm seama că suntem influenţaţi decisiv de schimbările pe plan geopolitic la care suntem martori, dar pe care le ignorăm cu desăvârşire îngropându-ne capul în nisip după modelul arhicunoscut al struţului. Poate ar trebui să schimbăm emblema vulturului brâncovenesc cu cea a struţului african, mult mai caracteristică nouă în timpurile prezente.
Şi spun asta în deplină cunoştinţă de cauză, deoarece în vecinătatea noastră se petrec lucruri grave, care ne vor afecta direct, fie că ne place sau nu, fie că suntem de acord sau nu, fie că le cunoaştem sau nu. Pur şi simplu se întâmplă, indiferent de campania electorală a noastră, indiferent de înfocarea cu care susţinem un candidat sau altul, un partid sau altul.
Asta deoarece un joc cu o miză enorm mai mare se desfăşoară la nici două sute de kilometri la est de graniţele României. Ce înseamnă această distanţă? Este mai mică decât cea de la Bucureşti la Braşov sau la staţiunile de pe Valea Prahovei, sau de la Bucureşti la Constanţa, obiective asaltate de bucureşteni în fiecare weekend. Ne confruntăm cu o situaţie de criză geopolitică pe care o ignorăm, pur şi simplu, deoarece aşa am fost învăţaţi, să nu ne pese, să ne doară doar de campania electorală şi cine iese la alegeri. Este la fel cum ai organiza alegeri, cu campanie electorală cu tot, pentru conducerea Titanicului care este pe cale să se scufunde.
În schimb, pentru alţii, vecinii noştri, obiectivele sunt clare şi nu se abat de la ele sub nicio formă, sub nicio conducere. Să dea Domnul să ne trezim măcar cu o clipă înainte de a fi prea târziu!
Când vorbeam de ceea ce se întâmplă la nici două sute de kilometri de noi, vorbeam desigur despre Transnistria. Care şi-a schimbat conducerea comunistă închistată ce părea veşnică, cea a lui Igor Smirnov, cu cea a mult mai pragmaticului Evgheni Sevchuk, un individ mult mai prezentabil şi mai inteligent, genul de om cu care ai putea să faci afaceri, de aceea mult mai periculos pentru noi. Această schimbare la faţă a Transnistriei, precum şi mutările Rusiei în zonă nu fac decât să lase să se întrevadă faptul că ceva major se va petrece în regiune. (vezi şi Transnistria şi anul geopolitic 2012).
Cea mai importantă mutare a Rusiei, după negocierile cu Germania asupra Transnistriei, s-a petrecut de curând: numirea ca reprezentant special al Rusiei pe lângă Transnistria a lui Dmitri Rogozin în 21 martie, fostul ambasador rus la NATO între 2008 şi 2011, acolo unde s-a remarcat ca şi un interlocutor foarte vocal. Din decembrie 2011 este vicepremier şi responsabil cu industria rusă de apărare. Nici în noua sa postură, de reprezentant special pentru Transnistria, nu se dezminte. Dar ceea ce este important este anvergura şi notorietatea personajului investit cu această funcţie. Desigur, există reprezentanţi ai Rusiei şi pentru Abhazia şi Osetia de Sud, dar este vorba de personaje de importanţă minoră, niciunul dintre ei nefiind un nume sonor ca şi Dmitri Rogozin. Chiar ştie cineva cine sunt aceştia? Sau au vreo importanţă? Numai din acest fapt ne dăm seama de importanţa Transnistriei în viitoarele planuri ale Rusiei. Unii ar putea spune că cele două entităţi de pe teritoriul Georgiei au fost recunoscute de către Rusia ca state independente, de aceea importanţa lor este mai redusă. Dar tocmai asta ne duce cu gândul la următoarea mutare a Moscovei, poate chiar recunoaşterea Transnistriei ca şi stat independent, iar pentru asta este nevoie de pregătirea terenului, iar cel mai potrivit pentru asta nu poate fi altul decât Dmitri Rogozin.
Să vedem. La summitul NATO de la Istambul, din 1999, Rusia s-a angajat să-şi retragă trupele din Transnistria în termen de cinci ani. Au trecut treisprezece ani şi acest lucru nu s-a întâmplat, iar Rusia nu dă nici cel mai mic semn că ar avea intenţia să o facă, şi nici nu o va face.
Dar pentru asta va trebui o oarecare pregătire psihologică, un context ideal pentru unul ca şi Dmitri Rogozin. Pregătirea psihologică nu trebuie să fie prea lungă, nu e necesar. Europa are problemele ei, Grecia de exemplu, plus criza datoriilor suverane şi perspectiva unei noi recesiuni. SUA sunt în campanie electorală, urmează alegeri în noiembrie, va fi o vară fierbinte pe majoritatea temelor, iar un loc central va fi ocupat de politica internă americană, criza a lovit şi aici. În politica externă, SUA sunt pe cale să se dezangajeze din Afghanistan, după ce a făcut-o din Irak, iar acest lucru este net defavorabil şi neplăcut Rusiei, deoarece americanii se vor implica în alte regiuni strategice care nu prea le convin ruşilor. De aceea, Rusia ar dori ca americanii să mai rămână mult şi bine în Afghanistan, pentru asta le-au creat toate facilităţile, inclusiv dreptul de trecere a materialelor militare pe teritoriul său sau al sateliţilor săi.
Dar să revenim la Rogozin. Chiar în cartea sa de memorii, apărută în 2007, Rogozin recunoaşte că a condus o unitate de voluntari ruşi în războiul din Transnistria din 1992, implicit o recunoaştere indirectă a implicării Rusiei în acest război, deşi până acum, inclusiv astăzi, Rusia neagă cu vehemenţă acest lucru, în ciuda tuturor evidenţelor. Este un joc tipic rusesc, copiat după metoda sovietică, cel de a nega împotriva tuturor evidenţelor, la fel au procedat ruşii şi cu implicarea lor în Abhazia şi Osetia de Sud în anii 1992 şi 1993, deşi georgienii au prezentat presei numeroase dovezi, inclusiv un avion Suhoi-27 doborât şi cadavrul pilotului în uniformă rusească de căpitan. la fel a fost şi în Transnistria, când în iunie 1992 tancurile armatei a XIV-a ruse au intrat în Tighina arborând drapelul Rusiei fără nicio jenă. Deci, pentru Rogozin, este o zonă cunoscută, în care a fost implicat direct chiar în cursul conflictului din care a rezultat actuala configuraţie nistreană, a republicii secesioniste respective.
Rogozin face câţiva paşi înainte în declaraţiile sale în urma numirii ca reprezentant special al Moscovei pentru această entitate teritorială, paşi pe care Rusia în mod oficial doar îi tatonează. Dar este bine pentru ea că un astfel de personaj vocal, binecunoscut mediilor occidentale chiar prin luările sale de poziţie şi acuzele aduse Occidentului pe vremea când era ambasador la NATO, parcurge aceşti paşi facilitând viitoarea abordare a Moscovei. În cazul în care Occidentul nu reacţionează, Moscova va considera o recunoaştere implicită, ceea ce va uşura mult misiunea Rusiei. De exemplu, Rogozin a folosit intensiv la Tiraspol termenul de Republică Nistreană şi popor nistrean, o nouă invenţie rusească, din moment ce locuitorii din Transnistria sunt moldoveni sau români, ruşi şi ucraineni. Nu există unul care să se poată numi nistrean sau transnistrean, dar asta nu este o problemă, datorită lui Rogozin va apărea şi acest popor. Dacă nimeni nu reacţionează, Rusia va considera asta ca şi o recunoaştere indirectă sau implicită, un pas înainte spre recunoaşterea unei noi ţări şi nou popor. Nu este nici primul popor inventat de ruşi şi nici ultimul. Noi ne aducem aminte cel mai bine de poporul moldovean, dar exemplele pot continua, în ultimul meu articol vorbeam de poporul karelian inventat de Stalin pentru a smulge istmul Kareliei de la finlandezi în anul 1939.
Evgheni Sevchuk şi Dmitri Rogozin 
Mai departe, într-un timp relativ scurt, Rogozin a făcut şi declarat multe, se vede că Rusia este foarte grăbită în această privinţă. La Tiraspol, la jumătatea lui aprilie, Rogozin a menţionat următorii paşi şi intenţii ruseşti: deschiderea unui consulat al Rusiei la Tiraspol, un pas înainte spre recunoaşterea oficială a Transnistriei, dar primii paşi s-au făcut deja prin acordarea a 160000 de paşapoarte ruseşti rezidenţilor transnistreni, apoi încurajarea investiţiilor ruse în regiune, reînarmarea trupelor ruseşti cu armament modern, deci nici vorbă de retragere, ba dimpotrivă. Mai mult, a vorbit despre „dreptul exclusiv al Rusiei de a menţine pacea în regiune”, nu numai aici, dar în întregul spaţiu exsovietic, „nu vom lăsa pe nimeni să conteste mandatul Rusiei în această privinţă, ori dreptul exclusiv de a asigura securitatea în această regiune”, asta referitor la discuţiile despre înlocuirea trupelor ruseşti de menţinere a păcii cu un contingent european. E adevărat, este o premieră absolută, pacea este menţinută de una dintre părţile în conflict. Iar referitor la reînarmare, ministrul rus al apărării, Anatoli Serdiukov, a făcut o vizită surpriză în 12 şi 13 aprilie la trupele ruse din Transnistria, atrăgând protestul oficialilor moldoveni de la Chişinău. Vedem în atitudinea şi discursul lui Rogozin reflectarea vorbelor lui Putin, care spunea despre disoluţia Uniunii Sovietice că a fost cea mai mare catastrofă geopolitică a secolului XX.
Rogozin nu s-a odihnit, ci a fost şi la Chişinău, unde a discutat cu premierul Vlad Filat, tot la jumătatea lui aprilie. Dar aici a venit şi în rolul de preşedinte de partea Rusiei a comitetului interguvernamental pentru relaţii economice ruso-moldoveneşti şi s-a întâlnit şi cu noul preşedinte Nicolae Timofti. Aici Rogozin şi-a expus clar cererile, în număr de opt. Prima, Moldova să recunoască Transnistria ca un partener de negocieri cu drepturi egale. A doua, evaluarea comună cu Transnistria a conflictului din 1992, apoi normalizarea relaţiilor economice între cele două părţi, recunoaşterea rolului de mediator politic şi militar al Rusiei şi încetarea căutării altor entităţi care nu au de-a face cu regiunea pentru acest rol, aluzie la formatul de negocieri 5 + 2 şi orice viitor aranjament să fie făcut pe baza unui statut federal sau confederativ. Mai departe, Moldova nu trebuie să încerce să se alăture unui bloc de ţări, nu trebuie să încerce să implice alte state sau entităţi în operaţiunile de menţinere a păcii şi, cel mai important, să nu se alăture României.
În acest ultim punct Rogozin a declarat clar, dacă moldovenii vor să fie români, graniţele se vor schimba, o ameninţare directă. Acest aspect apare ca o obsesie la Rogozin, dar şi la alţi lideri ruşi, semn clar că încep să piardă controlul. Chiar la Tiraspol, Rogozin a spus că politicienii moldoveni cu atitudini proromâneşti sunt dăunători nu numai rezolvării conflictului transnistrean, dar şi relaţiei de bună vecinătate dintre Moldova şi Rusia. Pe cuvânt, aflu lucruri noi, de exemplu că Rusia şi Moldova sunt vecine!
Toate acestea vin într-o perioadă dificilă din punct de vedere economic pentru Moldova, iar România este în campanie electorală. De aceea Rusia apasă pe pârghia economică, împingând guvernul moldovean spre o situaţie greu de gestionat. Datoria pentru gazele ruseşti a crescut, piaţa rusă pentru produsele agricole moldoveneşti s-a îngustat în urma măsurilor ruse de blocare a accesului acestora. Cel mai sensibil sector rămâne cel energetic, dar Moscova pune o presiune suplimentară pe Chişinău în acest sens. Se ştie că Transnistria ar intra în faliment imediat ce Rusia renunţă să o sponsorizeze, este un pseudostat mafiot care nu are cum să se întreţină singur fără subsidiile ruseşti. Ca exemplu, s-a văzut cum alte state sau entităţi din toate zonele globului s-au prăbuşit în momentul în care şi-au pierdut sponsorul sovietic în anii 90. Dar în cazul Transnistriei, Rusia vine cu următoarea pretenţie: Chişinăul să plătească datoria Transnistriei la gaze către Gazprom în valoare de 3,3 miliarde dolari, pe motiv că insistă asupra faptului că Transnistria este parte a Republicii Moldova. Este practic culmea ipocriziei, îmi ocupi o parte din teritoriul recunoscut de ONU, îţi instalezi trupe şi tot ce vrei acolo, apoi îmi ceri să şi plătesc eu pentru asta. Asta doar Rusia putea inventa.
Până la urmă, totul merge spre o foarte rapidă recunoaştere a Transnistriei ca şi stat independent de către Rusia. Totul converge către asta, inclusiv presiunile occidentale. Rusia nu are cum să-şi menţină forţele armate pe teritoriul unui alt stat fără acceptul acestuia, conform dreptului internaţional, de aceea Rusiei i-a convenit de minune criza politică de la Chişinău, când timp de mai bine de doi ani aici nu a existat un preşedinte. Dar acest lucru s-a schimbat odată cu alegerea lui Nicolae Timofti. În curând Rusia va fi împinsă de către vest spre o decizie în acest sens, Rusia are nevoie de Occident şi Occidentul are nevoie de Rusia. Dar acordul semnat la Istambul nu are cum să fie amânat la infinit. Rusia nu va renunţa la Transnistria, astfel că va trebui să găsească o altă modalitate de a-şi menţine trupele aici, iar singura modalitate rămase este recunoaşterea Transnitriei ca şi stat independent, stat care va fi de acord cu menţinerea trupelor ruse pe teritoriul său, la fel ca şi în cazul Abhaziei şi Osetiei de Sud.
Dar recunoaşterea acestora a intervenit în urma unui război în Georgia în 2008, şi s-ar putea ca şi cazul Transnistriei să ia un astfel de curs. Un mic război scurt şi victorios i-ar conveni de minune lui Vladimir Putin, proaspăt reinstalat în fotoliul de preşedinte pentru un al treilea mandat, dar intens contestat în stradă, cele mai ample demonstraţii de când el este în fruntea ţării. Iar Transnistria este cazul ideal, prin care s-ar aranja multe în favoarea lui Putin, nu trebuie să uităm că popularitatea sa a atins cote imense tot în urma declanşării unui război, cel din Cecenia în 1999, atunci când Vladimir Putin, un prim ministru necunoscut cu 2% popularitate a ajuns preşedinte din primul tur mai puţin de un an mai târziu, tocmai în urma acestui război. Şi încă ceva, un astfel de război ar putea anula pur şi simplu angajamentul Rusiei din 1999 de la Istambul, de care oricum nu a ţinut seamă şi nici nu va ţine seamă, pe baza sintagmei lui Stalin publicată în ziarul Pravda în 15 septembrie 1927: „Războiul poate răsturna toate felurile de convenţii”. Cu altă ocazie, Stalin spunea că tratatele nu valorează mai mult decât hârtia pe care sunt scrise. Cred că este destul de clar.
Pregătirea psihologică pentru un astfel de eveniment a început deja din partea Rusiei, şi din păcate au fost implicate şi romanele mele, acestea fiind prezentate tendenţios (vezi Sânge pe Nistru şi diversiunea internaţională). Mai mult, vedeţi mai jos o mostră de astfel de prezentare a televiziunii NIT.
În acest noian de probleme, o singură veste bună, republica Moldova are în sfârşit preşedinte, fapt care pune capăt unei perioade de instabilitate politică. Preşedintele Timofti a fost la Bucureşti de curând şi a făcut o impresie bună, alături de preşedintele român. Dar la întrebarea unui ziarist referitoare la schimbarea guvernului şi respectiv la posibilitatea schimbării atitudinii României faţă de republica Moldova, preşedintele român a susţinut faptul că trei lucruri nu se vor schimba în politica noastră externă: NATO, UE şi republica Moldova. Aş vrea să-l contrazic pe preşedinte şi să reamintesc unele evenimente, deoarece, din păcate, românul s-a dovedit că are memorie scurtă. la începutul anilor 90, după conflictul din Transnistria, România era parte integrantă a formatului de negocieri privind rezolvarea conflictului, alături de Rusia şi Ucraina. Un preşedinte român, cu simpatii estice, a retras România din aceste negocieri, ajungându-se ca la ora actuală, formatul negocierilor să fie 5 + 2 (Rusia, Moldova, Transnistria, Ucraina, OSCE plus UE şi NATO ca observatori). Un alt preşedinte român, cu simpatii vestice, a încheiat un tratat cu Ucraina considerat de toată lumea ca şi unul net defavorabil statului român, deşi numai o parte din el este cunoscut. Şi chiar în timpul mandatului actualului preşedinte, România, ca membră NATO, îşi anunţa la un moment dat retragerea din Irak prin vocea premierului şi a ministrului apărării fără să avertizeze aliaţii, un lucru extrem de grav datorat faptului că acel ministru care nu cunoştea limba engleză a înţeles greşit un termen într-o consfătuire NATO.
Chiar mă întreb, noi, românii, care am dat lumii un număr impresionat de genii raportat la numărul de locuitori, nu suntem capabili să găsim nişte miniştri valabili, ci doar din cei aflaţi în una dintre cele două categorii numite incomp, respectiv incompetenţi sau incompatibili? Nu cred că anul electoral 2012 ne va oferi vreun răspuns. De Cristian Negrea
 

Zaraza


Misterele “Micului Paris”: Zaraza, legenda iubirii decapitate

autor: FrontPress 19.05.2012
Mijlocul anilor 40: Bucureștiul trăia vremea de pe urmă a zodiei „Micului Paris”. Pentru cei de aici, al doilea Război Mondial părea că se petrece undeva, departe, parcă pe altă planetă, o conflagrație cumplită, la sfârșitul căreia lumea, schimbată din temelii, nu avea să mai fie niciodată la fel ca înainte. Dar, până la sfârșitul său, care avea să ne arunce în barbarul ev comunist, mai erau vreo câțiva ani. Ani frumoși care se cereau, parcă, trăiți cu maximă intensitate. Orașul era încă viu, iar viața lui palpita, fără istov, din centrul elegant până în cele mai sordide mahalale.
Erau niște vremuri pe cât de tulburi, pe atât de dinamice, în care averile mai marilor sau mai micilor îmbogățiți de război se făceau și se desfăceau de pe o zi pe alta. Iar bucureștenii care fuseseră îndeajuns de isteți încât să evite frontul chefuiau în draci, în seri petrecute extravagant prin crâșme și restaurante pe atunci celebre, acum de mult uitate. Unele aveau nume eroice, precum „Mărășești”, „Kiseleff” ori „Carpați”. Altele afișau firme pe cât de ciudate, pe atât de pitorești: „La Berbec”, „La cotitură”, „Tralea”, „Roata lumii” ori „La Marița borțoasa”. La periferie, mahalagii chefuiau „La șapte păcate”, „La geamuri multe”, „La rogojină” ori „La Cățeaua leșinată”. Ba undeva, peste drum de Cimitirul Bellu, clienții erau invitați să constate că este „Mai bine aici, ca vizavi!”.
Iar majoritatea locantelor erau renumite pentru celebrii lor muzicanți, care încântau urechile clienților fideli pe care-i convingeau, seară de seară, să-și golească buzunarele acolo. Unii erau doar soliști, interpreți ai unor creații deja consacrate. Alții erau ceea ce azi numim „cantautori”, cei care prezentau în fața publicului propriile lor compoziții. Într-un loc îl puteai asculta pe Jean Moscopol, în altul pe Titi Botez, Dorel Livianu, Mia Braia ori Petre Alexandru. Toți celebrii, toți iubiți de publicul lor, care-i diviniza. Dar parcă pe niciunul dintre ei la fel de mult ca pe Zavaidoc și pe Cristian Vasile, cei care vreme de mulți ani au fost vedetele, prinții neîncoronați ai „șantan”-urilor bucureștene. Ambii erau interpreți și compozitori ai unor șlagăre fredonate, cu plăcere, chiar și în ziua de azi. Ceva mai în vârstă, Zavaidoc – Marin Teodorescu pe numele lui adevărat – s-a născut la Pitești, pe 8 martie 1896. Era fiul lui Tănase Teodorescu, vestit lăutar de la sfârșitul secolului XIX. Istoricii domeniului afirmă că numele de Zavaidoc, sub care a devenit celebru, i-a fost dat de generalul Traian Moșoiu, care i-a ascultat cântecele pe vremea primului Război Mondial. A fost o poreclă pornită de la regionalismul „zavaidoacă”, cuvânt despre care filologii susțin că descrie „un zurbagiu, un om neastâmpărat, cu o fire iute și veșnic pus pe veselie și nebunii.” O poreclă ciudată care, în anii care au urmat, i-a adus un succes enorm. Iar banalul Teodorescu a dispărut înlocuit, pentru totdeauna, de „Zavaidoc”, numele sub care l-a cunoascut o lume întreagă. Vasile Cristian, concurentul său, era ceva mai tânăr, născut în 1908. Cântând mai curând pe „coarda” music hall-ului, a rămas celebru pentru câteva dintre compozițiile sale, veritabile hituri ale perioadei interbelice: „Ramona”, „Aprinde o țigară”, și celebra „Zaraza”, poate cel mai iubit cântec din vremurile de apus ale „Micului Paris”. Erau doi bărbați excepționali între care destinul, ori poate doar legenda, au adus fantoma țigăncii „Zaraza”, frumoasa curvă de lux, dorită de majoritate bărbaților din „Micul Paris”.
„Vreau să-mi spui frumoasă Zaraza…”
Încă de la începutul lui, secolul trecut a adus cu el o revoluție cu adevărat epocală a moravurilor. Și a năravurilor. Scăpate din robia prejudecăților, și ajunse la o libertate nevisată până atunci, frumoasele Bucureștiului au început să iasă, din ce în ce mai des, în viața publică. Și ieșeau oferind ceea ce aveau mai bun: trupul și propria frumusețe. Mai întâi, prin anii 20, a fost „Mița Biciclista”, prima muiere cu adevărat curajoasă, care a îndrăznit să iasă din vechile tipare. Apoi, timpul a trecut și multe doamne i-au urmat exemplul, din ce în ce mai libere. Și mai libertine. La sfârșitul sec. XIX, „traseistele” își aveau locurile lor, rezervate pe „poduri” – vechile bulevarde pardosite cu scânduri de lemn, de la care își luau și numele: „curvele podărese”. Dar secolul XX a schimbat situația: „fetițele dulci din București” au început să iasă în lumea bună, unde cele mai remarcabile au reușit în scurt timp să le răsucească mințile „Don Juan”-ilor dâmbovițeni. Iar pe la mijlocul anilor 40, una dintre aceste frumuseți ar fi fost frumoasa țigancă Zarada, cea pe care o melodie devenită, instantaneu, șlagăr național, a eternizat-o sub numele de Zaraza. Acum, nimeni nu mai știe cum se numea ea cu adevărat. La fel cum nu există nici fotografii care să ne arate cum îi arăta chipul. Despre ea s-au păstrat doar poveștile. Povești care spun că era o țigancă deosebit de frumoasă, cu un farmec exotic distilat, secole la rând, în sângele rasei sale. Era înaltă, cu un ten măsliniu și buze senzuale. Părul negru pana-corbului, veșnic lucitor, uns din abundență cu uleiul de nucă la modă în acea vreme. Era o prostituată de lux, frecventată doar de „lumea bună”. Se mai spune că își făcea veacul prin cele mai luxoase localuri ale vremii, unde erotismul degajat prin toți porii o aduceau întotdeauna în centrul atenției. Este descrisă ca purtând haine de lux, șaluri aduse tocmai din Kashmir, rochii în culori vii asortate la pantofi cu strasuri lucitoare. Mersul lasciv legănat băga dracii în bărbații de frunte ai boemei bucureștene care făceau antecameră în speranța că, doar-doar vor fi băgați în seamă de superba țigancă. Îi primea când credea ea de cuviință iar cel care apuca să se bucure de nurii ei chiar că era „potent” din punct de vedere financiar: Zaraza era o curvă extrem de scumpă. Se spune că era o femeie rece, calculată care nu-și permitea niciodată să se îndrăgostească: curtezanii îi pătrundeau doar în pat și niciodată în suflet.
O singură dată în viața ei și-a permis să-și încalce „principiile”, iar asta a costat-o însăși viața ei. Se spune că într-o seară din vara anului 1944, destinul a purtat-o în localul „Vulpea Roșie”, unde cânta Cristian Vasile. Poveste spune că, în acea seară, plasată parcă sub semnul fatalității Zaraza a intrat în locantă la brațul unui tânăr plin de bani care a și făcut „onorul mesei” pe care a umplut-o cu sticle de șampanie scumpă. Venită cu el, femeia se lăsa sorbită din priviri de bărbații din jur cărora, din când în când, le răspundea cu ochiade languroase. Apoi, pentru ea, timpul s-a oprit parcă în loc: pe scenă a urcat marele Cristian Vasile. A cântat, ca de obicei, doar două cântece. Îmbrăcat în smoking alb, bărbatul înalt de un metru și nouăzeci și trei, a smuls ropote de aplauze. Apoi, a părăsit scena și a plecat să mănânce, în alt local. Ce melodii o fi cântat? Nu se mai știe. Dar probabil a fost ceva cu totul deosebit care a mușcat adânc din sufletul Zarazei. A părăsit localul și s-a dus direct în locul unde, după cină, Cristian Vasile savura în tihnă un pahar de absinth. Acolo a început singura poveste de dragoste din tumultoasa viață a Zarazei. Cei doi au devenit amanți, perechea simbol a acelor vremuri. Iar emblema iubirii lor a fost melodia „Zaraza” care, în ciuda aerului său puțin desuet, este ascultată, și acum, cu plăcere.
În umbra lumii interlope
Dacă lucrurile s-ar fi oprit aici, ar fi fost doar o banală poveste de dragoste. Nu a fost să fie așa. După cum spuneam, Cristian Vasile cânta în localul „Vulpea Roșie” de pe Șelari. Iar cel mai important „concurent”, care se războia cu el pentru admirația publicului era Zavaidoc, vedeta de marcă a localului „Îngerașul”. Buni amândoi, fiecare dintre ei iubiți peste măsură de public. Motiv pentru care se spune că ambii se simțeau implicați într-un soi de război al nervilor, care trebuia să tranșeze care dintre ei este cel mai bun. Se mai spune că, mai în vârstă decât concurentul său, Zavaidoc i-ar cam fi purtat sâmbetele lui Cristian Vasile. De fapt, chiar și pe atunci, viața era cu mult mai complicată decât părea la prima vedere. La fel ca în zilele noastre, localurile celebre precum și artiștii care le aduceau gloria, erau conexate, prin legături oculte, cu lumea interlopă a vremii. Cu doar câțiva ani în urmă, nici unul dintre noi nu ne-am mirat când s-a aflat că o serie de nume celebre printre maneliștii zilelor noastre au oarece legături de afaceri cu frații Cămătaru, ori cu alți „baroni” ai crimei organizate. Nici pe vremea „Micului Paris” nu era altfel. Se spune că Zavaidoc era „protejat” de „clanul” lui Borilă, interlop deosebit de periculos care își făcea veacul prin Bariera Vergului. În schimb, Cristian Vasile era omul fraților Gore, cei care făceau legea în cartierul Tei. Legenda urbană spune că, la un moment dat, Zavaidoc își ura atât de mult concurentul, încât i-a cerut lui Borilă să-l ucidă. Povestea mai spune că tâlharul i-a explicat bonom că nu-l poate omorî pe Cristian Vasile. „Nu de alta, da-mi place și mie cum îi zice și-ar fi păcat de Dumnezeu” ar fi zis banditul, făcându-i cu ochiul lui Zavaidoc după care, parcă pentru a-i face în ciudă, a început să fredoneze „Zaraza”. De fapt interlopul alesese deja modul în care avea să-și ajute protejatul. Dacă să-l ucidă pe Cristian Vasile „ar fi fost păcat de Dunezeu”, nimic nu-l împiedica să-l doboare psihic. Iar pentru asta cea mai bună soluție era s-o ucidă pe iubita acestuia. Ceea ce s-a și întâmplat.
Se spune că în seara de 27 octombrie 1944, Zaraza a ieșit, cu oarece treburi prin oraș. Undeva, în dreptul Palatului CEC, a fost atacată de omul trimis de Borilă pe urmele ei. Ajunși într-un loc ferit de ochii lumi, asasinul a apucat-o de păr, apoi a privit-o în ochi rânjind, i-a mușcat sălbatic buzele pe care le râvnise o lume întreagă, apoi i-a dat capul pe spate. Crescut parcă direct din mâna golanului, șișul a retezat adânc în beregata femeii căreia aproape că i-a despărțit capul de trup. A fost găsită în zori, scăldată în propriul sânge. Interogat de Poliție ca suspect, Cristian Vasile a fost pus în scurt timp în libertate. Oficial, ucigașul Zarazei nu a fost identificat niciodată. Dar, se spune că privirile acuzatoare ale bucureștenilor s-a fi îndreptat spre Zavaidoc, cel despre care se spunea că ar fi comandat asasinatul. De fapt, nimeni nu a reușit să demonstreze absolut nimic. De aici încolo, povestea Zarazei pornește pe niște căi foarte apropiate de filmele horror. Se spune că ea ar fi fost incinerată. Apoi, după un timp, Cristian Vasile ar fi furat urna, iar în următorii câțiva ani, ar fi consumat, puțin câte puțin, toată cenușa Zarazei. La sfârșit, el ar fi încercat să se sinucidă înghițind terpentină. O tentativă eșuată care i-a ars coardele vocale și l-a despărțit pentru totdeauna de cântec. Cam asta ar fi povestea Zarazei, iubirea decapitată, dramatica legendă urbană de pe vremea „Micului Paris”. Nimeni nu mai știe, acum, cât din ea o fi adevăr și cât poveste.
În 1944, pe la începutul iernii, Zavaidoc s-a îmbolnăvit grav de rinichi. Pe 31 decembrie a fost internat în Spitalul Fiantropia, cu blocaj renal. A mai trăit până pe 13 ianuarie 1945, când a murit după chinurile agonizante specifice acestei boli cumplite, pe atunci incurabilă. Este înmormântat în cimitirul Mănăstirii Cernica. Cristian Vasile, concurentul său, a mai trăit până în iunie 1974. El este înhumat la Cimitirul Hipodrom din Sibiu, iar la înmormântarea sa au venit câțiva prieteni, printre care și interpreta Mia Braia. Ce a rămas după ei toți? Acestă poveste, pe care poetul Mircea Cărtărescu a dezvoltat-o dramatic într-una dintre cărțile sale. Sau poate chiar a și inventat-o. De pe urma lui Zavaidoc au rămas vechile sale discuri din ebonită, care-i reînvie și acum cântecele „colorate” cu acel chiot șugubăț care-i era specific. Cristian Vasile ne-a lăsat superbele șlagăre „Aprinde o țigară”, „Ramona” și mai ales „Zaraza”, cântecul emblemă al unor vremuri de mult trecute. Și niște versuri ciudate, ușor ilogice, în care mulți îndrăgostiți de acum s-ar putea recunoaște la fel de bine ca aceia din vremea „Micului Paris”: „Când apari senorita, în parc pe-nserat/Curg în juru-ți petale de crin./Ai în ochi patimi dulci și luciri de păcat,/Și ai trupul de șarpe felin./Gura ta e un poem de nebune dorinți,/Sânii tăi un tezaur sublim./Ești un demon din vis, care tulburi și minți,/Dar ai zâmbetul de heruvin.Vreau să-mi spui frumoasă Zaraza,/Cine te-a iubit ? /Câți au plâns nebuni pentru tine,/Și câți au murit? /Vreau să-mi dai gura-ți dulce Zaraza,/Să mă-mbete mereu./De a ta sărutare Zaraza, vreau sa mor și eu!”. Ei, dar poate că acesta este chiar vechiul parfum al „Micului Paris”. De Vasile Surcel – Curentul
 

Profetii banilor



Familia Rothschild - Profeţii banilor

"Adevărata ameninţare la adresa oricărei republici este guvernul invizibil, care, ca o caracatiţă gigantică, îşi întinde tentaculele scârboase peste oraşele şi naţiunile noastre. La vârf se află un grup mic de case bancare, la care se face referire, în genere, prin expresia 'bancherii internaţionali'. Această mică gaşcă ne conduce guvernele către propriile ei ţeluri egoiste. Operează din spatele unui paravan auto-creat şi ne confiscă funcţiile publice, organele legislative, şcolile, tribunalele, ziarele şi orice agenţie creată vreodată cu scopul de a proteja publicul."

John Francis "Jonef " Hylan
(1868-1936)

The House of Rothschild - Money's Prophets este un film eclectic, creaţia unui anonim care a reunit secvenţe aparţinând unor filme diferite, fapt uşor de constatat datorită prezenţei mai multor comentatori şi, mai ales, a unei viziuni departe de a fi unitară ca scenariu, în încercarea de a relata, "istoric", ascensiunea celei mai periculoase dintre toate familiile parazite care au asuprit vreodată acest Pământ.

Titlul este preluat de la lucrarea cu acelaşi nume a lui Niall Ferguson, publicată în noiembrie 1999, care este, de fapt, o epopee servilă şi entuziastă, dedicată "succesului" nemaipomenit al acestor monştri, ce nu au nimic uman în ei, care ne sunt prezentaţi drept etalon al manifestării, cu discreţie, a unei puteri incomensurabile.

Am fost obligat să apelez la aceste secvenţe, fiindcă am pomenit adeseori influenţa nefastă a familiei asupra ultimelor două secole ale istoriei terestre şi am considerat că este necesar să vă faceţi o idee privind sursele puterii şi gradul de extindere a acestei caracatiţe financiare şi mă îndoiesc că veţi avea chef să şi dansaţi pe valsurile care constituie coloana sonoră.

Înainte de toate, aş vrea să răstorn ideea, promovată insistent, a unei familii care şi-a câştigat rolul pe scena lumii numai datorită scamatoriilor şi speculaţiilor iniţiale ale lui Nathan Rothschild, prin care a obţinut controlul Băncii Angliei, aşa cum veţi vedea şi din film, deşi este lăsată oarecum în suspensie enigma aflării în posesia unui textilist evreu obscur din Manchester a unei cambii substanţiale ca valoare, pe numele unui prinţ regent al Imperiului Britanic.

Până în ultimele decenii ale secolului trecut, fiecare comunitate evreiască, din orice ţară, se autoizola spaţial, religios, moral şi social, vârfurile financiare şi religioase întreţinând o corespondenţă acerbă cu cele similare, din alte ţări, într-un flux informaţional supra statal.

Chiar mai mult de atât: la 1611 încă se vorbea despre Principii în Exil, conducătorii de drept ai tuturor comunităţilor ebraice împrăştiate în lumea întreagă, numiţi şi exilarhi, care aveau dreptul de a judeca şi de a emite legi, putând fi itineranţi sau stabili, într-o anumită zonă geografică.

Dacă mai există şi astăzi ?

Congresele mondiale evreieşti se pare că le-ar confirma existenţa, iar Enciclopedia Iudaică subliniază: "Destul de curios, exilarhii sunt încă menţionaţi în oficierea Sabatului după ritualul Ashkenazim…", ceea ce implică faptul că Sanhedrinul (consiliul superior evreu compus din 71 de membri, numiţi de principe şi nu aleşi de popor) încă mai există şi continuă să stăpânească cu o autoritate indiscutabilă.

De altfel, există şi informaţii mai concrete: Sanhedrinul, desfiinţat formal în 70 e.n., apare ca din neant în Franţa, la 1807, fiind convocat de Napoleon, care se vede obligat să trateze cu evreii domolirea haosului generat de mizerabila "revoluţie" de la 1789, ceea ce indică, mai mult decât clar, cine anume se aflase, de fapt, în spatele ei.

Sunt mai mult decât convins că rabinii şefi execută ordinele directe ale Sanhedrinului, în ţările în care acesta nu are o prezenţă efectivă, fiindcă, analizând cu atenţie evoluţia din ultimele secole a comunităţii evreieşti internaţionale, sub oblăduirea sionismului finanţat de familia Rothschild, este evident că nimic nu a fost haotic şi că au fost puse în aplicare planuri foarte concrete, care au condus, într-un final, la reînfiinţarea statului Israel, aşa cum demonstram în alte două postări anterioare (Povestea sionismului şi Pace, propagandă şi tărâmul făgăduinţei) şi poate că nu vor conduce şi la instaurarea statului fascist mondial.

Luând în considerare toate aceste aspecte, acel misterios şi foarte eficient "sistem informaţional", pus cu generozitate la dispoziţia reginei Victoria, trebuie să fi aparţinut nu familiei, ci comunităţii evreieşti internaţionale şi, în lumina acestui fapt, consider că membrii familiei Rothschild, tocmai fiindcă numele le sunt cunoscute şi fiindcă multe dintre afacerile lor pot fi identificate, nu reprezintă conducerea supremă a evreimii mondiale, ci m-aş putea hazarda să presupun că sunt numai trezorierii ei, iar identitatea "păpuşarului suprem", menţionat insistent de David Icke, va continua să rămână o enigmă.

Poate că este acel misterios rege iudaic, din seminţia lui David, pe care Protocoalele îl văd la conducerea statului masonic mondial.

Ca o ultimă clarificare: Mossad-ul, despre care mulţi ofiţeri de informaţii susţin că ar fi, de fapt, serviciul secret al familiei Rothschild şi nu al statului Israel, deşi nu a avut, nici măcar în epoca sa de vârf, din perioada războiului rece, mai mult de câteva mii de ofiţeri de caz, a fost întotdeauna mult mai eficient decât KGB-ul, de pildă, care avea peste 200.000 de ofiţeri operativi, răspândiţi în întreaga lume, iar explicaţia este foarte simplă - toţi evreii din lume se pare că sunt obligaţi să acorde sprijin, necondiţionat, agenţilor Mossad, logistic vorbind (cazare, conturi bancare, maşini de închiriat ş.a.m.d.), ceea ce simplifică la maxim aparatul acestui serviciu de informaţii şi, simultan, confirmă, o dată în plus, dacă mai era nevoie, existenţa unei conduceri centralizate.

În timp ce slugărnicia lui Heinrich Heine poate fi scuzată, din moment ce trăia din stipendiile familiei Rothschild, unul dintre comentatori pare să fie destul de retardat, când face afirmaţii stupide de genul "garantarea păcii", "absenţa opoziţiei la monopolul statal de a bate monedă", "reticenţa familiei de a-şi vedea rivalii eşuând" sau, pur şi simplu, aruncă la coşul de gunoi toate faptele care ştirbesc faţada de respectabilitate a acestor demoni, încadrându-le dispreţuitor în rândul "teoriilor conspiraţiei".

Uitându-şi rapid propriile vorbe, recunoaşte senin, câteva minute mai târziu, tocmai ceea ce negase şi anume subordonarea marilor lideri politici sau a familiilor bancare internaţionale, gen Cecil Rhodes sau Harriman sau Vanderbilt sau Carnegie "şi mulţi alţii" - conform propriei exprimări - prezentând totul ca pe o mare realizare a geniului financiar al familiei Rothschild.

Eu unul m-am cam săturat de această anatemă stupidă, a "teoriei conspiraţiilor".

Se mai îndoieşte cineva că toate deciziile acestor şacali nu sunt luate, în nici un caz, în beneficiul nostru şi, mai presus de toate, că toate aceste decizii sunt luate în secret ?

Nu este nevoie să fii nici prea inteligent şi nici foarte informat, ca să ajungi la asemenea concluzii.

Este suficient să urmăreşti pe hartă zonele în care au firme şi alte interese financiare şi vei vedea, cu mare claritate, explicaţia tuturor războaielor interminabile care răvăşesc, de secole, exact aceleaşi zone.

Dacă la sfârşitul secolului XIX deţineau jumătate din averea lumii sau, hai să fim modeşti, numai o treime, ce anume i-ar fi putut face să-şi piardă supremaţia ?

Două războaie mondiale şi sute de războaie regionale pe care le-au orchestrat şi finanţat şi de pe urma cărora numai Dumnezeu poate şti câte averi au strâns ?

S-a declarat, oficial, că numai în urma primului război din Golf profitul net al bancherilor mondiali a fost de peste 100 de miliarde de dolari, în timp ce datoria SUA, faţă de aceeaşi bancheri, a crescut cu 200 de miliarde.

Când capitalismul a devenit afacerea lor de familie, în care sunt împinşi spre bursă numai fraierii, buni de jumulit şi jefuit prin scamatorii şi speculaţii financiare, de genul "crizelor economice" regizate de "băncile naţionale" private, care le aparţin - cele de la 1815 sau 1825, regizate direct de Nathan Rothschild sau cele din 1929 şi 2008, regizate de cozile de topor ascunse în firma J.P. Morgan - este normal că a fi naţionalist devine echivalent cu terorist, fiindcă absenţa naţionalismului şi a identităţii naţionale înseamnă "piaţă liberă" sau, mai concret spus, acel regim internaţionalist care le permite să te calce economic în picioare, ignorând  graniţele care te-au protejat vreodată împotriva poftei lor libidinoase.

Singurul motiv, pentru care familia Rothschild a garantat vreodată pacea, într-o ţară, a fost că deja obţinuse sistemul politic dorit, prin războaiele sau "revoluţiile" finanţate anterior, sistem populat cu propriile lor mascote politice masonice.

Analizând cu puţină atenţie, este uşor de identificat mecanismul similar - prin care au fost mai întâi creaţi şi apoi folosiţi  indivizi ca Napoleon, Stalin şi Hitler, pentru a da foc Europei sau întregii lumi - cu ajutorul căruia membrii familiei Rothschild s-au folosit de evreii care i-au acceptat drept conducători şi au intrat singuri în abatorul organizat, "de dragul lor", în al doilea război mondial, pentru a le fi purificată rasa de exemplarele nu prea reuşite, ce nu aveau dreptul să ajungă în Palestina (conform opiniei, revelate în film, a lui Victor de Rothschild), urmând desigur ca Rothschilzii, la fel ca orice alt asasin care se respectă, să arunce vina pe oricine altcineva, în baza nici măcar a unor dovezi fabricate, ci numai a unei propagande demente, întinsă în mass media pe zeci de ani, continuând, în cel mai pur spirit mercantil, fiindcă nu sunt capabili de altceva, să încaseze despăgubiri şi dividende tocmai de la aceste victime, fabricate şi certificate prin legislaţii promovate de slugile lor politice.

Dacă Alfred Milner a fost figura cheie a războiului anglo-bur de la 1899-1902 şi, simultan, era subordonatul lui Lionel Walter Rothschild, oare ale cui ordine le respectase când a regizat şi prezidat masacrul din Africa de Sud ?

Dacă Rothschilzii nu urmăresc decât înfiinţarea de "bănci naţionale" private, pe cine ar fi afectat mai mult politica lui Lincoln de independenţă financiară, prin baterea propriei monede ?

Dacă nu avem probleme în a recunoaşte că Rothschilzii au finanţat toate războaiele şi "revoluţiile" posibile, din toată lumea, care s-au soldat cu moartea a sute de milioane de oameni, de ce avem atâtea probleme  în a  recunoaşte  că  au decis  asasinarea  unui  preşedinte  american - sau doi sau trei - şi ne grăbim să aruncăm anatema "teoriei conspiraţiilor" ?

Oare aceşti sociopaţi, care nu au limite criminale numerice, se căciulesc plini de respect în faţa unui lider politic de paie, când ei înşişi deţin, de cel puţin două sute de ani, puterea de a numi guverne sau regi sau chiar de a crea dinastii regale, plecând de la obscure familii germanice gen Saxe-Coburg-Gotha, revopsită Windsor ?

Oare este o simplă întâmplare faptul că în ducatul condus de familia Saxe-Coburg s-a înfiinţat, la 1776, ordinul masonic Illuminati ?

Desigur că toate aceste întrebări sunt retorice, aşa că nu vă grăbiţi să vă informaţi, pentru a-mi putea oferi un răspuns bine documentat.

Am putea, de exemplu, să-l acceptăm pe cel formulat de James Madison, care afirma:

"Istoria demonstrează că mânuitorii de bani au folosit orice formă de abuz, intrigă, înşelătorie şi orice metode violente posibile pentru a-şi menţine controlul asupra guvernelor, controlând banii şi emiterea acestora."

şi trebuie să acordăm un oarecare credit acestor vorbe, dacă ţinem cont că le-a rostit un stăpân de sclavi, care a devenit al patrulea preşedinte al SUA şi care, de pe poziţia sa de iniţiat, trebuie să fi cunoscut destul de intim subiectul în cauză.

Documentarul mai are şi alte puncte slabe, atunci când ne-o prezintă, de pildă, pe regina Victoria plină de verticalitate, refuzând acordarea titlului de lord pentru Lionel de Rothschild, când nu încasase, încă, renta lunară acordată de acesta sau atunci când încearcă să ne convingă că Rothschilzii nu aveau nimic de-a face cu neagra figură a sionismului, Theodor Herzl.

Familia Rothschild ignora şi dispreţuia un psihopat ca Herzl, din simplul motiv că, niciodată, stăpânii nu dau socoteală în faţa slugii, pusă să le facă treburile murdare.

Dacă CIA a fost şi este o organizaţie de inspiraţie nazistă ?

Prescott Bush ştim că a fost pronazist, finanţându-l pe faţă pe Hitler - împreună cu William Averell Harriman, unul dintre reprezentanţii de frunte ai familiei subordonate, menţionată anterior - iar fiul lui, George H.W. Bush, a ajuns directorul CIA.

Crede cineva că simpatiile politice nu încolţesc în mediul familial ?

În privinţa minciunii respectului manifestat pentru dreptul statelor de a bate monedă, sper că nu vă scăpa şi poziţia lui Edmund de Rothschild, de "proprietar şi operator" al Royal Mint Refinery, fiindcă nu despre o rafinărie şi nici despre mentă nu este vorba aici, ci de monetăria britanică, care se află în proprietatea lor încă de la 1852 şi puteţi vedea şi imaginile pe care le-am postat, pentru a vă edifica ce fel de afaceri se derulau acolo.

Partenerul de nebunii al lui Nathan Rothschild, Alexander Baring, care conform lui Byron ar fi rivalizat cu Rothschilzii ca avere şi influenţă, a fost doar unul dintre directorii Barings Bank (1762-1995), care vă reamintesc că se face vinovată de acelaşi gen de escrocherii ca toate celelalte bănci din sistemul mondial, făcând dispărută suma de 827 milioane lire sterline, prin filiala din Singapore şi intrând în colaps în 1995, an în care a fost "achiziţionată", în întregime, pentru fantastica sumă de 1 liră sterlină, de către o bancă actuală, care vă este foarte cunoscută şi care - coincidenţă sau nu - a păstrat doar trei litere din numele iniţial: ING.

Mai aproape de noi, în 2004, scriitorul canadian Henry Makow avansa ideea că actuala invazie a SUA din Irak este, de fapt, "promovarea programului Rothschild către o dictatură mondială", explicând mai pe larg, într-un articol ulterior:

"Intelectualii neo-conservatori sunt agenţi ai cartelului bancar Illuminati Rothschild. Ţelul său este de a integra Orientul Mijlociu în 'noua ordine mondială', pe seama contribuabililor şi soldaţilor americani. Aceasta este adevărata natură a 'imperialismului'. Printre agenţii lui Rothschild, care mânuiesc sforile paiaţei Bush, se numără Richard Perle, Paul Wolfowitz, Douglas Feith, William Kristol, Elliot Abrams şi Charles Krauthammer [...]"

Scriitorul britanic Nicholas Hagger, în cartea sa, "The Syndicate: The Story of the Coming World Government (2004)", susţinea că: "[...] un grup de agenţi Rothschild, pro-Israel, cu baza în SUA - reprezentat de un grup de presiune, Proiectul pentru un Nou Secol American (PNAC) - a sprijinit invazia, pentru a acorda un răgaz statului Israel, în timp ce un grup de agenţi britanici Rothschild au jucat, de asemenea, un rol în înlăturarea lui Saddam Hussein şi securizarea aprovizionării cu petrol, prin ameliorarea poziţiei statului Israel."

Dincolo de tabloul îngrozitor - care se prefigurează când studiezi, în detaliu, vieţile şi carierele acestor psihopaţi - ce conduce la concluzia, inevitabilă, că nici un eveniment major al istoriei cunoscute nu s-a putut desfăşura fără "binecuvântarea" lor, faptul că au continuat să se menţină în umbră, preferând clandestinitatea luminilor rampei, îmi alimentează optimismul şi mă face să cred, cu tărie, că atotputernicia lor este una de formă, un simplu uriaş cu picioare de lut, care dă semne că se prăbuşeşte tocmai în aceste zile, în care par să fi pierdut controlul asupra unui mecanism al jafului economic, imaginat, cu migală, vreme de peste două secole.

"Arareori au fost văzuţi Rothschilzii implicându-se deschis în dezbateri publice pe probleme importante. Nici nu au căutat vreodată să ocupe funcţii guvernamentale. Chiar şi atunci când, în ultimii ani, unii dintre ei au intrat în parlament, nu au ieşit deloc în faţă, nici la Londra, nici la Paris şi nici la Berlin. Toate acestea în timp ce contribuiau, din plin, la modelarea evenimentelor importante ale zilei: acordând sau refuzând fonduri, finanţând oameni de stat, cu experienţă în serviciul diplomatic, influenţând numirile în marile posturi oficiale şi printr-un contact direct, aproape zilnic, cu toţi marii factori de decizie."

Derek Wilson
Rothschild: A Story of Wealth and Power (1988)

vineri, 18 mai 2012

Eclipsa inelara de soare



Eclipsa inelara de soare - informatii extrem de interesante 20-21 mai 2012

Eclipsa inelara de soare - informatii extrem de interesante 20-21 mai 2012


Mesajul lui Adi Manea de mai jos este sustinut si de videoclipul acesta:http://www.youtube.com/watch?v=arEY0Cv8yEo&feature=share
 
 
Un mesaj important pentru. toti, primit ieri din partea helperilor (mi-au transmis numele, dar nu reusesc sa il reproduc) care se "ocupa" de acest eveniment, din partea Federatiei Galactice (vocabularul este sarac, dar simte informatia din acest mesaj si vei intelege dincolo de cuvintele asternute pe hartie):
Odata cu eclipsa inelara de soare (cu un maxim in Romania, in data de 21 mai ora 1:32AM RM. Valcea si 1:39AM Sarmisegetuza, conform unor sitelui http://3.bp.blogspot.com/-rpu_iaAzYKU/T49Hqhy_QXI/AAAAAAAAAPk/Qahy_0Uzwbs/s1600/May+2012-3.png),  se vor forma 3 inele de foc care vor emite, pe rand, 3 valuri de energie si informatie ce provin de la Soarele Alcyone (avem si aliniament pleiadian) :
 
- 1 cerc = 1 val va emite o energie de culoare alb-argintiu, cu aspect cetos-laptos, ce va actiona ca o purificare, indepartand si smulgand efectiv tot ce nu este bun, ce este vechi, tot ce nu mai este conform cu aceste "timpuri",
-2 cerc = al doilea val va avea culoare aurie si va reface matricea, prin reumplerea si repararea golurilor ramase in urma primului val.
- 3 cerc de foc = al treilea val - si cel mai important  - de culoare galben-violet-turquaz (sau aquamarin) va contine codurile de activare, de incepere a transformarii. Practic, acest al treilea val va fi inceputul transformarii. 
 
Aceste valuri vor actiona asupra tuturor, Mama Pamant cu tot ce se afla in, pe si deasupra - inclusiv oameni, cu singura conditie ca acestia sa fi ales si sa accepte transformarea. 
 
Dupa acest moment, timpul se va contracta si mai mult si alegerile vor veni spre materializare.
 
In zilele care au mai ramas pana la acest moment - si urmatoarele zile (6-10 zile) dupa - este recomandat un regim alimentar foarte usor, bazat pe legume, fructe si multe lichide.
Sunt recomandate momente de introspectie, de regasire, de incercarea de identificare cu sine, cel adevarat.
Nu exista o formula standard, o reteta, ci fiecare simte si materializeaza, cu conditia sa doreasca acest lucru.
 
Simt o mare bucurie, sunt fericit, pentru ca se intampla si mai ales pentru ce urmeaza.
 
Pe scurt, cam asta ar fi.
 
http://consilierspiritual.blogspot.com/

S.U.A.


SUA: Mai putin de jumatate din nou-nascuti sunt albi

autor: FrontPress 18.05.2012
Speculațiile existau de multă vreme, însă acum devine oficial: numărul nașterilor înregistrate în rândul populației albe din Statele Unite este mai mic decât al populației de culoare (sunt incluși aici și hispanicii). Cifrele publicate de Biroul de Statistică din SUA arată că negrii, asiaticii, hispanicii și metișii au ajuns la 50,4% din total, în premieră în istoria Statelor Unite.
„E un important punct de cotitură”, arată William H. Frey, specialist în demografie citat de New York Times. „E o trecere de la cultura baby boom a albilor la o țară multietnică globalizată”.
Populația albă este mult mai îmbătrânită decât celelalte. Diferențele demografice sunt uriașe: în timp ce vârsta medie a unui locuitor alb al SUA este în momentul de față de 42 de ani, cea a unui hispanic este de 27 de ani. Între 2000 și 2010, nașterile înregistrate în rândul minorităților au reprezentat 92% din creșterea demografică.
Deja albii nu mai sunt majoritari în patru state, în Districtul Columbia, dar și în mari zone urbane precum New York, Las Vegas și Memphis. Potrivit cotidianului american, această schimbare aduce o serie de provocări pentru SUA: Vor fi convinse generațiile mai vechi să plătească pentru educația unor tineri care nu prea le seamănă? Este această generație mai numeroasă un potențial motor al dezvoltării sau o posibilă povară, în lipsa unui sistem educațional sănătos? Problema educației pare cea mai importantă, în condițiile în care doar 13% dintre hispanici și 18% dintre negri au o diplomă de facultate, în comparație cu 31% dintre albi. De Vlad Odobescu – Yahoo! News
 

Evreii cer interzicerea Partidului Nationalist din Grecia


Organizatiile evreiesti cer interzicerea partidului nationalist din Grecia

autor: FrontPress 18.05.2012
Una dintre cele mai mari organizaţii evreieşti din Europa a îndemnat guvernele din statele UE să adopte rapid măsuri concrete pentru “combaterea antisemitismului şi extremismului de dreapta”, inclusiv scoaterea în afara legii de către autorităţile din Atena a partidului Zorii Aurii, care a reuşit să intre în parlament obţinând un scor record la alegerile de la începutul lunii. În mod paradoxal, acesta nu s-a arătat la fel de îngrijorat şi de ascensiunea partidelor comuniste radicale.
Moshe Kantor, preşedintele Congresului Evreiesc European, s-a întâlnit miercuri cu premierul Cehiei, Petr Necas, cerându-i acestuia “măsuri energice”, fără a detalia însă la ce se referă concret, pentru protejarea minorităţii pe care o reprezintă.
În discuţiile particulare care au avut loc, acesta şi-a exprimat şi îngrijorarea legată de Zorii Aurii, partidul naţionalist din Grecia care a obţinut aproape 7 la sută în urma alegerilor din 6 mai. Liderul formaţiunii radicale a mai stârnit recent un val de indignare în presa internaţională după ce a negat Holocaustul, considerat “o minciună”.
“Înainte de a cere liderilor Europeni să acţioneze împotriva urii pe străzi, ar trebui ca aceştia să facă curat în propriile case, adică să interzică şi să condamne orice politician sau partid care promovează ura”, a declarat Moshe Kantor. “Deşi apreciem libertatea de exprimare, cu toţii recunoaştem că trebuie să existe nişte restricţii iar ura viscerală propagată de Zorii Aurii depăşeşte cu siguranţă limitele normale ale unui discurs politic”, a continuat el.
Cehia este în prezent una din ţările susţinătoare a Israelului, guvernul de la Praga militând pentru legături mai strânse între regimul sionist şi UE.
Următoarele întâlniri ale lui Kantor vor fi cu şefa diplomaţiei europene, Catherine Ashton, şi cu premierul Spaniei, Mariano Rajoy. Cu câteva săptămâni înainte de alegerile din Franţa, reprezentanţii Congresului Evreiesc European au avut discuţii şi cu actualul preşedinte Francois Hollande, unde s-au exprimat îngrijorări cu privire la atacurile antisemite comise în special de imigranţii musulmani, pe fondul escaladării tensiunilor din Orientul Mijlociu. Sursa: FrontPress.ro