Reda-i copilaria lui Stefanut

sâmbătă, 18 decembrie 2010

Revolutia Romana partea a-3-a

Tot ce am scris pina acum ,s-a referit la mine, la trairile mele, la concluziile pe care le-am tras eu si numai eu din cele ce am vazut. Niciodata nu ma las influentata de nimeni, dar de forma aprob ce mi se spune, pentru a nu intra in contradictie cu nimeni. Asa ca, continuind cu ce am trait, va descriu urmatoarele traite de mine. Dupa adunarea facuta de Ceausescu ad-hoc, la indemnul cred al unui securist sau, mai multi care au vrut sa se sparga buba, caci a aduna mii de oameni cind focul mocneste, este o nebunie curata. Dar noi si mai ales eu, am plecat ingindurata acasa din 2 cauze, prima ca nu stiam cum o sa se termine poate rau, si a doua ca poate sa se termine bine si sa scapam de toate nenorocirile venite pe capul nostru, mai ales in problema acuta a mincarii. Seara am ascultat la Europa Libera, cum Timisoara s-a autodeclarat oras liber de comunism. A doua zi dupa impuscarea ministrului Apararii, si fuga cu elicopterul, am fost cu totii bucurosi(sefii mai putin bucurosi).La difuzor s-a auzit mare zarva si vocea poetului Mircea Dinescu :"Frati romani, sintem liberi, dictatorul a fugit"!La plecare in autobuze, auzeam ca Ceausestii au ajuns aproape de Tirgoviste si au fost retinuti intr-o masina Dacia alba, aproape de o cooperativa agricola. Pe drum masinile claxonau, faceau semne cu luminile cu miinile si toti erau euforici si poate,traiam cea mai frumosa zi din viata noastra. Urma sa avem noi toti romanii alt drum. Ajunsi acasa eram cu ochii la tv.S-au perindat la TV libera Romana tot felul de indivizi necunoscuti, neica nimeni sau instigatori. Seara a aparut Ion Iliescu , Doina Cornea si multi altii pe care, nu imi mai amintesc. I.Iliescu, Petre Roman au mers apoi in celebrul balcon, era inserat, toata lumea era bucuroasa cind, a inceput sa se traga, dar nu spre balcon, ci in oamenii adunati sa aclameze pe primii conducatori ai revolutiei. Am vazut ca este intuneric bezna si la lumina trasoarelor, am vazut oamenii aplecati care se stringeau unii in altii, lasind un culoar liber. De atunci incolo a inceput nebunia, regia nu striu cui (poate a lui Sergiu Nicolaescu ca prea era bagat in toate), spunea ca insusi gen. Stanculescu asteapta ordine de la el. Asa au aparut teroristii, pentru a legitima noua conducere a tarii. Toata noaptea ne-am uitat la tv. si am vazut apelul gen. reactivat Militaru care spunea"Opriti macelul", am auzit ca apa este otravita, ca babele la biserica au in coliva pistoale, si tot felul de minunatii de genul acesta. Dupa o noapte nedormita, am mers la serviciu si acolo toata lumea era obosita si motaiau, cind s-a auzit la difuzor ca Ion Iliescu a cerut ajutor rusilor, spunindu-le cine sint si ce vor. Cred ca asa era piesa, ca sa vina rusii si sa nu mai plece niciodata, asa cum le este obiceiul.Dar s-au opus Brucan, Petre Roman si altii. Atunci la unitate, datorita situatiei cu teroristii(cred ca si ei credeau) s-a hotarit ca ofiterii sa nu mai plece acasa, sa l-i se aduca acolo mincare, de acasa pijamale, papuci, s-au adus paturi si lenjerie. Urmau sa ramina tot timpul,zi si noapte, iar soldatii urmau sa stea sus pe cladiri si sa urmareasca venirea teroristilor.Miine scriu mai departe. Capul sus, pieptul in ainte !!! papapa

Revolutia Romana partea a 2-a

Revolutia Romana l6-2l dec. l989 partea A 2-A

Pe noi la u.m. ne-a gasit revolutia, lucrind la o comanda pentru,
baterii de rachete pentru rusi. Nu toata lumea, dar eu eram acolo. Daca
pina atunci, nu era materie prima si se cam taragana treaba, in zilele
revolutiei s-au adus materiale (materie prima nu stiu de unde, ca a
rasarit ca din pamint, probabil de la magaziile speciale), si s-a
inceput lucrul, la capacitate maxima pentru rusi. Dar asta a durat doar
citeva zile, ca s-a impotmolit treaba si au lasat-o mai moale, chiar
moale de tot. Acum uitindu-ma in urma, vad ca este exact rodul a ce se
intimpla la Bucuresti. La inceput chiar pe 23 dec. Iliescu a cerut
ajutor de la rusi, apoi inmediat s-a anulat cererea. Dupa fuga lui
Ceausescu , nu stiu de unde a pornit zvonul in u.m. ca, s-ar putea sa
ne impuste si pe noi. Ne inchipuiam fiecare, ca intre noi sint
informatori dedicati regimului comunist, profitorii regimului. Erau
sotii ce C.I.-sti, amante, cumnate, alte neamuri si simpatizanti
dedicati lui Ceausescu. Acum in gindul meu era, cit de devotati sint
ofiterii nostrii(sefii) regimului comunist si daca totul pina atunci,
examenele drasnice la invatamintul politic, cu tezele lui Nea Nicu
(toate verificate si sanctionate de Procurori militari, veniti special
sa ne examineze si sa ne controleze indiferent daca, eram sau nu
membrii de partid). Toti ofiterii erau dezorientati, nu stiau ce sa
faca si asteptau directive de la Stanculescu. Cind s-a vazut in sfirsit
ca gen. Stanculescu este Ministru Apararii ne-a venit inima la loc,
crezind ca se linisteste totul si mergem inainte cu productia. Dar nu a
fost asa. Inmediat a fost numit gen. Militaru, Ministru al
Armatei,agent G.R.U. dat afara din armata de Ceausescu, caci impreuna
cu gen. Ion Ionita si Ion Iliescu complotau cu rusii, debarcarea de la
conducerea tarii a lui Ceausescu(poate era mai bine ca ii dedea peste
bot lui Tata Leana). Tata Leana piaza rea, care a facut din
gen.Stanculescu o cirpa de sters pe jos. La originea situatiei lui de
acum,este intru inceput Tata Leana. Baba asta proasta, zicea ca il
menajaza pe Ceausescu ca are diabet, si ea taranca rea analfabeta,
ingenunchea pe toti. Totusi gen. Stanculescu era implicat activ, in
toate treburile tarii. El avea nr. de conturi ale lui Ceausescu pe
mina, impreuna cu Firma Ceres (a securitatii), impreuna cu fratele lui
Ceausescu, Marin, ambasadorul Romaniei la Viena, care a fost spinzurat
in zilele revolutiei, pentru a se restringe numarul celor, care
imparteau cele 4 miliarde de dolari. Gen. Atanasie Stanculescu, a
deschis apoi o banca la Londra, detinatorul conturilor Ceres ale
securitatii s-a capatuit avind mai multe televiziuni(V.D.), si totul
apoi s-a impartit intre cei care stiau. Acolo a fost pepiniera
miliardarilor de acum. Intre timp stiu ca gen. Stanculescu a fost
pentru scurt timp Ministrul Industriei, ca el era de fapt cel care a
avut in mina, industria militara de armament. Dar pentru noi a fost
totul degeaba. Am sa va povestesc in continuare, cum au aparat tara
Ofiterii U.M. (in pijama si papuci, in pat la u.m.). Va spun miine. Capul sus, pieptul inainte !!!
papapa

Inceputul Revolutiei Romane Partea 1-a

Nu am vrut sa-l denigrez pe Gen.(degradat) V.A.Stanculescu, dar am vrut sa prezint adevarul, despre situatiile care au fost atunci, pina in revolutie. Imi pare rau ca, nu am pastrat fotografii facute la Serviciu unde eram eu, lucrind iar in jurul meu au fost Gen.Stanculescu, Coman(implicat si el la Timisoara in zilele revolutiei), Gabroveanu, si alti inalti ofiteri. Acum ma laudam, dar atunci nu am dat nici un fel de importanta. Dar de fapt gen. Stanculescu era un ofiter capabil, ingenunchiat de lingaii securitatii comuniste, la instigarea lui tata Leana. Ea era tartorul, uitati ce a facut din min. armatei care si asa era moliu, gen. Milea si din un om, capabil ca Stanculescu o cirpa de sters pe jos. Si cind, tata Leana, s-a suit in elicopter i-a zis ca o mama iubitoare:"ai grija de copii Victoras". La asa vremuri marete, asa o baba proasta. Dar sa sfirsesc cu Gen.Stanculescu si sa redau citeva dintre amintirile mele de la revolutie, in calitate de angajat civil al Armatei Romane. Am auzit si eu ca toata lumea, la Europa Libera cum s--a declansat revolutia, cum casa pastorului Laslo Tokes a fost inconjurata de multimea furioasa, care auzise ca v-a fi mutat, asta era pe l6, apoi pe l7 dec. s-a ingrosat gluma la Timisoara, iar pe l8 la u.m., am fost adunati toti salariatii si ni s-a spus de catre colonelul nostru, impreuna cu secretarul de partid, ca sa fim linistiti ca, partidul a ordonat, sa se dea caldura suficienta in apartamente si la u.m., ca nu se va mai intrerupe lumina, nici acasa nici la serviciu, se va aproviziona orasul cu mincare destula,caci mincarea era pe cartela chiar si cartofii mici ca nucile de parca, erau de la gunoi sau pentru porci.Dar din toate acestea nu s-a indeplinit mai nimic. Caci mincarea, mai tirziu s-a vazut ca magaziile erau goale, si ca sa luam mai multe pe cartela de carton, eram nevoiti sa dezlipim cite o fisie din carton(caci cartonul era format din mai multe fisii de hirtie groasa presata) , si asa puteam sa inselam vinzatotii(cu stirea lor caci se vedea) sa luam de mai multe ori ulei, zahar, carne tocata, 3 kg. de cartofi ca pentru porci de persoana pe luna, si arare ori 5 oua. Dupa ce Timisoara a fost declarata oras liber de comunism in l9 dec.l989, ne-am bucurat ca se va schimba in bine,credeam noi viata noastra. Mereu spuneam la serviciu ca, macar sa mai traim o zi dupa caderea lui Ceausescu sa vadem si noi cum este. La serviciu sefii au devenit brusc mai umani, si noi ne vedeam in continuare de plan, caci nu stiam ce va urma daca revolutia v-a invinge sau nu. Am vazut ca este groasa rau, in dimineata de 2l dec. cind nu au venit ziarele la care eram abonati obligatoriu, de la Bucuresti. La difuzor erau numai cintece patriotice comuniste, iar in jur de ora lo s-a anuntat ca ministrul nostru al apararii, este declarat tradator si s-a sinucis. Atunci s-a asternut liniste profunda si nimeni nici noi salariatii, nici ofiterii toti, toti am amutit pe loc, caci ne-am dat brusc seama ca nu mai este de gluma, si nu stiam incotro va merge revolta, daca va avea cistig de cauza, odata ce a fost decapitata armata si s-a spus raspicat despre ministrul nostru :"Tradatorul Milea". Nici nu va inchipuiti ce era in sufletele noastre, o imensa bucurie, ca se va urni ceva si pentru viata noastra si o frica imensa ca, totul v-a fii inabusit in singe. In acel moment ca la un semn, dupa anuntul de la difuzor, totul a intepenit, ca la un semn facut de o bagheta vrajita, am ramas pe loc nimeni neindraznind sa spuna nimic, fiecare in gindul lui stia cit este de periculos. Ne gindeam la noi, si in primul rind la familiile noastre, si la faptul ca conform ordinelor date mai inainte(cu mult inainte de revolta), nu aveam voie, sa parasim unitatea pina la noi ordine, fiind nevoiti sa stam acolo, zile poate saptamini, pina la clarificarea situatiti din tara si a armatei implicit. Mai tirziu dupa ora l2, am coborit, de la noi de la laborator la parter, unde erau presele, si in timp ce asteptam nu mai striu ce, am auzit inceputul cuvintarii lui Ceausescu, era acolo si tata Leana, iar apoi s-a auzit un vuiet ca de uragan si strigatele multimii. Cei doi strigau innebuniti , el ca, da loo de lei in plus la salariu(mai daduse cu lo ani in urma 7 lei la carne), si ea tipa :"liniste, liniste ". Dar nenorocirea pentru ei abia incepuse. O sa continui povestirea faptelor pe care le-am trait, eu ca salariat al armatei Romane. Capul sus, pieptul inainte !!! papapa(reluare 2008)

vineri, 17 decembrie 2010

REGULAMENT CONCURS FOTO

n urma discutiei cu Dan Malureanu, am hotarat ca este cazul sa reluam vechiul proiect – Concurs Foto .

Datorita faptului ca din 15 Ianuarie 2011 incepe un nou Curs Foto, s-a hotarat sa fie jurizate si aleasa cea mai buna fotografie, indiferent de numarul acestora sau de numarul participantilor.
Castigatorul va beneficia de gratuitate pentru acest curs, si bineinteles de promovarea lucrarilor sale.
Ne cerem scuze (pentru inertie si lipsa de organizare Alex e de vina) celor care deja au trimis deja fotografii si va invitam sa participati la acest concurs.
Fotografiile se pot trimite pana in data de 07.01.2011 iar castigatorul va fi anuntat in data de 10.01.2011.

Regulament oficial
Art. 1. Condiții generale: GURASCHEIULUI
Tema Concursului din septembrie 2010: “Obiecte vechi”
Fiecare candidat poate inscrie intre una si trei fotografii.
Concursul are scop realizarea unei expozitii de fotografii inedite pe tema “Obiecte vechi” .
Art. 2. Calendarul de desfășurare al Concursului Calendarul concursului este:
29 august 2010 – lansarea concursului
5 septembrie 2010 – 1 octombrie 2010 – înscrierea lucrărilor
2 – 9 octombrie 2010 – jurizarea si anuntarea câstigatorului.
Art. 3. Dreptul de participare. Eligibilitate. Cerințe tehnice și legale.
La concurs poate participa orice persoana rezidenta in Romania si nu are limita de varsta.
Regulament – Concurs de Fotografie
Nu sunt permise prelucrări si/sau postprocesarea fotografiilor, cum ar fi: persoane sau obiecte puse artificial în cadru, blur-uri artificiale, etc. Nu sunt permise colajele. Nu vor fi acceptate la înscriere sau vor fi descalificati concurentii care prezintă fotografii royalty-free sau luate din diverse colectii plătite, fotografii obscene sau cu continut imoral. Fotografiile pot fi alb negru sau color, realizate în orice tehnică, în orice stil fotografic, prelucrate sau nu digital.
Utilizatorii trebuie să fie titularii tuturor drepturilor de proprietate intelectuală sau de orice altă natură asupra fotografiilor înscrise în concurs.
Participantul dă acordul expres ca materialele înscrise în concurs si realizate de acesta să poata fi folosite de către Gura Scheiului în scopul promovării concursului si a realizării de materiale publicitare în folosul Gura Scheiului integral sau partial, în format digital si/sau tipărit, fără nici un fel de plată; Transmiterea imaginilor si a informatiilor de inscriere in format text reprezintă consimtământul autorilor si titularilor de drepturi de proprietate intelectuală cu privire la această formă de utilizare, nelimitată în timp si spatiu.
Orice reproducere de către Gura Scheilui a lucrărilor înscrise în concurs se va face conform acordului mai sus arătat, si va fi facută cu mentionarea numelui autorului.
Vor fi acceptate fotografiile cu spatii private doar dacă sunt în conformitate cu legislatia în domeniu si cu asumarea răspunderii publicării imaginii de către fotograf. Fotografiile trimise trebuie să fie originale, realizate de concurenti.  Gura Scheiului nu îsi asumă răspunderea pentru nici o fotografie însusită în mod ilegal de către concurenti. Concurentul este unic responsabil pentru orice consecinte directe sau indirecte ce pot apărea ca urmare a participării cu fotografii la acest concurs. Concurentii poartă responsabilitatea unor eventuale pretentii legale pe care le-ar putea avea tertii în legatură cu fotografiile publicate.
Imaginile care nu respectă prevederile din regulament vor fi excluse din concurs.
Caracteristicile imaginii
Fotografiile trebuie să respecte următoarele caracteristici:
dimensiunea imaginii sa nu fie mai mica de = 1 MB .jpg, 8 biti, RGB.
Preferabil sa fie la rezolutia originala, adecvata unui print de calitate.
Titlul fisierului trebuie, în mod obligatoriu, să respecte forma următoare: Nume_Prenume-Titlu.
Trimiterea imaginilor si finalizarea inscrierii
Imaginile în format digital vor fi trimise in format digital pe adresa  gurascheiului@yahoo.com sau in cazul unor fisiere mai mari se pot transfera prin www.transfer.ro. In cazul unor imagini la o dimensiune mai mare de 5 MB recomandam folosirea serviciului www.transfer.ro .Prin accesarea pagini amintite veti gasi pasii prin care transferul se poate realiza.
La primirea informatiilor de inscriere si a imaginilor Gura Sheiulului va confirma primirea materialului prin trimiterea unui email de confirmare.
Toate fotografiile vor avea atasat un comentariu al autorului care să contină numele imaginii si o scurtă descriere. Pentru a fi acceptate în concurs, fotografiile trebuie să nu mai fi fost publicate niciodată.
Alaturi de fotografie va trebui sa trimiteti un fisier text care sa contina urmatoarele informatii: nume, prenume, adresa actuală, numărul de telefon, adresa de e-mail. Numele declarat la înscrierea în concurs trebuie să fie acelasi cu cel din actul de identitate.
Gura Scheiului va considera în mod automat că trimiterea unei fotografii si datelor in format text  reprezintă participarea concurentului la concurs si că acesta este de acord cu regulamentul concursului.
Art. 4 Premiile.
Premiu I : Un curs de fotografie de 2 luni sustinut de Dan Malureanu in cadrul Centrului Cultural Reduta
Premierea câştigătorilor:
Pentru a fi validat drept câstigător, participantul are obligatia de a prezenta Gura Scheiului datele necesare pentru verificarea identitătii: serie si număr BI/CI, CNP si adresa. Numele declarat la înscrierea în Concurs trebuie să fie acelasi cu cel din actul de identitate. Refuzul sau imposibilitatea de a prezenta spre validare aceste date la cererea Organizatorului atrage dupa sine, în mod automat, anularea premiului câstigat de către participant. În cazul în care câstigãtorul nu prezintã actul sau de identitate în original sau dacă datele cuprinse în acesta nu coincid cu cele ale persoanei care se prezintã sã ridice premiul, Gura Scheiului îsi rezervã dreptul de a refuza acordarea premiului.
Nu vor fi acceptate fotografiile care:
-incita la incălcarea legii, incita la violentă prezintă nuditate incită la fumat si consum de droguri promovează rasismul, sexismul, homofobia, discriminarea etnică, socială, rasială, religioasă sau orice fel de discriminare cu caracter ofensator, abuziv, indecent, calomniator sau obscen sau pot aduce prejudicii unei persoane, unei afaceri sau unei intreprinderi sunt protejate de drepturi de autor care nu apartin concurentului contin publicitate explicită sau implicită
Organizatorul îsi rezervă dreptul de a nu accepta înscrierea în concurs a oricărei fotografii care violează prezentul regulament , a oricărei fotografii a cărei valoare artistică este considerată necorespunzătoare, de a retrage din concurs orice fotografie care este descoperită ca încălcând prezentul regulament, chiar dacă initial a fost aprobată (de exemplu, dar fară a se limita la cazul încălcării drepturilor de autor).
Art.5. Juriul și condițiile de jurizare
Juriul este format din reprezentantii ai Gura Scheiului. Imaginea câstigătoare este aleasă în urma punctajului obtinut, acordat de membrii juriului.
Deciziile juriului sunt irevocabile si nu trebuie justificate. Lucrările înscrise în concurs sunt apreciate dupa criteriile: creativitate, originalitate, idee, calitate tehnică, estetica imaginii. Juriul va face selectia finală de fotografii din care va desemna fotografiile câstigătoare. Fiecărei fotografii din cele inscrise i se va putea atribui, de către fiecare votant, o notă între 1 și 5, 1 fiind considerată cea mai mica notă, iar 5 cea mai mare. Nota finală va fi stabilată prin realizarea mediei aritmetice a tuturor notelor acordate.
Art. 6 Confidențialitatea datelor
Gura Scheiului se obligă să păstreze confidentialitatea datelor personale ale concurentilor, ce vor fi folosite doar pentru desfăsurarea în conditii optime a concursului.
Art. 7 Reclamații
Orice reclamatie legată de desfăsurarea concursului se va face în scris, într-un termen de 48 de ore de la data la care s-a produs evenimentul reclamat.
Participarea la acest concurs implica obligativitatea respectarii tuturor prevederilor prezentului regulament. Pentru orice detalii si nelamuriri ne puteti contacta la adresa de mail:gurascheiului@yahoo.com
Va dorim mult succes!
Pe curand
Gura Scheiului

Acest articol a fost scris de:

http://gurascheiului.ro/

http://blog.nouadreapta.org/


joi, 16 decembrie 2010

Trinitatea sau Legea celor 3 forte

Sa vorbim putin despre “Legea lui Trei”, legea celor Trei Principii sau a celor Trei Forte. In conformitate cu aceasta lege, orice fenomen, pe o anumita scara si intr-o anumita lume in care are loc, de la planul moleculelor pana la planul cosmic, este rezultatul combinarii sau interactiunii a trei forte. Gandirea contemporana recunoaste existenta a doua forte si necesitatea acestor doua forte pentru producerea unui fenomen: forta si rezistenta, magnetism pozitiv si negativ, celule masculine si feminine s.a.m.d. Ea inca nu constata intotdeauna si peste tot existenta acestor doua forte. Cat despre a treia forta, ea nu s-a preocupat niciodata de aceasta, sau daca va sosi o zi in care va fi ridicata aceasta problema, nimeni nu a intrevazut-o deocamdata.
Dupa cunoasterea adevarata, exacta, o forta sau doua forte nu pot niciodata sa produca un fenomen. Este necesara prezenta unei a treia forte, pentru ca doar cu ajutorul sau primele doua pot produce un fenomen pe oricare plan.
Conceptia despre existenta celor trei forte sta la radacina tuturor sistemelor stravechi. Prima forta poate fi numita activa sau pozitiva, a doua pasiva sau negativa; a treia neutra. Dar acestea sunt simple nume. In realitate, aceste trei forte sunt la fel de active; ele apar ca activa, pasiva si neutralizanta doar in punctele lor de intalnire, adica doar in momentul in care ele intra in relatie unele cu altele. Primele doua forte se lasa mai mult sau mai putin intelese, si a treia poate fi descoperita uneori fie in punctul de aplicare a fortelor, fie in “mijlocul” lor, fie in “rezultatul” lor. Dar este dificil in general de a observa si intelege a treia forta. Motivul acestei dificultati trebuie cautat in limitarile functionale ale activitatii noastre psihologice obisnuite si in categoriile fundamentale ale perceptiei noastre despre lumea fenomenelor, adica in senzatiile noastre despre spatiu si timp, care rezulta din aceste limitari. Omul nu poate nici sa perceapa, nici sa observe direct a treia forta, la fel cum nu poate percepe spatial “a patra dimensiune”.
Dar studiindu-se pe el insusi, studiind manifestarea gandirii sale, a constiintei sale, a activitatii sale, a obiceiurilor sale, a dorintelor sale etc, poate invata sa observe si sa vada in el insusi actiunea celor trei forte. Sa presupunem de exemplu ca un om se focalizeaza asupra lui insusi pentru a-si elimina anumite obiceiuri nu tocmai bune, pentru a evolua spiritual. Dorinta sa, initiativa sa, va fi forta activa. Inertia din intreaga sa viata obisnuita, care se opune acestei initiative, va fi forta pasiva sau negativa. Cele doua forte se vor contrabalansa si daca una vrea s-o anihileze complet pe cealalta, ea va deveni mult mai slaba pentru orice actiune ulterioara. Astfel, cele doua forte vor trebui cumva sa se invarta una in jurul celeilalte, absorbindu-se una pe cealalta si neproducand nici un rezultat, de niciun fel. Aceasta se poate prelungi o viata intreaga.
Un om poate simti o dorinta de initiativa. Dar toata forta initiativei sale poate fi absorbita de eforturile de a invinge inertia vechilor lui obiceiuri, a vietii, nelasandu-i nimic pentru a atinge scopul spre care trebuia sa-si indrepte initiativa. Si aceasta poate sa continue astfel pana cand cea de-a treia forta isi face aparitia sub forma, de exemplu, a unei noi invataturi, demonstrand clar avantajul sau necesitatea unui efort prelungit pentru a se transforma, sustinand si intarind in acest mod initiativa. Atunci, initiativa sustinuta de a treia forta va putea invinge inertia si omul va deveni activ in directia dorita.
Exemple ale actiunii celor trei forte si ale momentelor in care cea de-a treia forta intra in joc pot fi descoperite in toate manifestarile vietii cotidiene, in toate fenomenele vietii comunitatilor umane, a umanitatii considerate in ansamblu, si in toate fenomenele naturii din jurul nostru.
La inceput va fi suficient sa intelegem principiul general: fiecare fenomen, cat de mare ar fi, necesita manifestarea celor trei forte; una sau doua forte nu pot sa produca un fenomen si, daca observam un blocaj, sau o ezitare fara sfarsit in acelasi loc, putem spune ca in acest loc lipseste o a treia forta. Pentru a incerca sa o intelegem trebuie in continuare sa ne amintim ca nu putem vedea fenomenele ca manifestari ale celor trei forte, deoarece, in starile noastre subiective de constiinta, lumea obiectiva scapa observatiilor noastre. Si in lumea fenomenala subiectiv observata noi nu vedem in fenomene decat manifestarea a uneia sau a doua forte. Daca am putea vedea manifestarea celor trei forte in orice actiune, atunci am vedea lumea asa cum este (lucrurile in sine). Trebuie sa ne amintim aici ca un fenomen in aparenta foarte simplu poate fi in realitate complicat, adica poate fi o combinatie foarte complexa de trinitati. Dar stim ca nu putem vedea lumea asa cum este, si asta ar trebui sa ne ajute sa intelegem de ce nu putem sa vedem a treia forta. A treia forta este o proprietate a lumii reale. Lumea subiectiva sau fenomenala a observatiilor noastre nu este decat relativ reala, in orice caz nu este completa.
Revenind la lumea, in care traim, putem spune acum ca in Absolut – la fel ca in orice alt lucru, prin analogie – sunt active trei forte: forta numita activa, forta numita pasiva si forta numita neutra. Dar deoarece in Absolut, chiar prin natura sa, fiecare lucru este in echilibru, cele trei forte de asemenea sunt in echilibru. In plus, formand un tot independent, cele trei forte poseda o vointa completa si independenta, o constiinta completa, o intelegere completa de sine si a tot ceea ce fac. Ideea unitatii celor trei forte in Absolut formeaza baza multor invataturi stravechi – Trinitate omogena si indivizibila, Trimurti: Brahma – Vishnu – Shiva, s.a.m.d.
http://almeea.com/

marți, 14 decembrie 2010

Rika Zarai Hava Nagila

Biletul de autobuz

Posted: 06 Dec 2010 11:20 AM PST
Deseori când ies pe stradă şi mă văd înconjurată de oameni, am un sentiment vag, greu de descris şi însoţit de o durere de stomac similară cu sentimentul dezgustului, predominând ideea că sunt în locul greşit, la momentul greşit, sau că nu vreau efectiv să mai fiu acolo, fără să pot găsi conştient cauza acestei grabe. În astfel de situaţii caut să trec cât mai repede pe lângă locul sau strada despre care cred că îmi provoacă acest sentiment. Am observat că sentimentul revine invariabil în zone precum centrul vechi al oraşului, pe bulevardele mari şi în zonele comerciale cum ar fi pieţe sau complexe mari. Astăzi am retrăit un astfel de episod în staţia de autobuz în faţă la Mall, când în sufletul meu se dădea o polemică prăpăstioasă referitor la dacă să îmi cumpăr sau nu bilet pentru autobuz. Mă gândeam de ce să cheltui ultimii bani pe un astfel de bilet, când oricum controlorii pot fi mituiţi, şoferii de autobuz se bucură la atenţii de un leu (un leu este suma înmânată de obicei şoferilor, în timp ce în autobuz este menţionat clar cu litere de o şchioapă că „avansarea sumelor de bani la şofer nu vă scuteşte de suportarea suprataxei de călătorie”), şi oricum ţiganii nu sunt niciodată întrebaţi dacă posedă „bilet sau legitimaţie de control”.
Acum câteva luni, nişte pensionari au sărit în apărarea unei profesoare care, agasată de controlori însoţiţi de jandarmi, începuse să plângă de ruşine şi de intimidare, neputând să explice de ce nu avea bilet în ziua respectivă. A scos abonamentul din geantă, cu mâinile tremurând, revoltată dar prea timorată ca să îşi susţină punctul de vedere, încercând să arate că abonamentul îi expirase cu trei zile în urmă. Pensionarii interveniseră pentru că, în timp ce controlorii o agasau pe profesoară (în viaţa ei de bugetară o fi plătit destule taxe şi impozite statului), un grup de ţigani din spatele autobuzului râdeau nestânjeniţi şi se lăudau că şi ei au bilet, dar că nu are nimeni curaj sa îl ceară la control. Oferindu-mă să compostez un capăt de bilet pentru doamna profesoară, un jandarm mi-a spus răspicat: „Nu te băga tu, acum să te luăm şi pe tine la bani mărunţi!” . De ce nu mi s-a permis să opresc hăituirea este de la sine înţeles, statul şi oamenii investiţi cu putere de către acesta nu au ca scop corectitudinea, ci mai mult persecutarea celor categorisiţi ca „incorecţi”. Ori diferenţa dintre cele două este o prăpastie uriaşă şi se rezumă la un ansamblu de legi şi penalităţi care nu au nimic în comun cu dreptatea.  Revenind la ziua de azi, după ce am derulat în minte rapid episodul relatat mai sus, m-a hotărât să nu îmi mai cumpăr bilet. Nu era absolut deloc vorba de bani, ci de principiu: de ce să respect legile unui stat care nu îmi respectă drepturile morale, de ce unii plătesc şi alţii nu? Însă ideea că voi fi „interogată” în public de nişte controlori care se cred demiurgi a generat în mintea mea o repulsie profundă şi am cumpărat în final Marele Bilet. Evident, că metodele de terorizare ale controlorilor au dat roade: nu mi-am luat bilet ca să respect legea, ci ca să nu ajung să o încalc dacă mă voi simţi umilită în public pentru un bilet despre care ţiganii nici nu ştiu cum arată. Cu o strângere de inimă am scos banii din portofel, ultimii 5 lei, şi cu preţiosul bilet am urcat în autobuz. M-am gândit cu un zâmbet interior amar, încercând să nu mă mai lupt cu morile de vânt: „Măcar de banii de bilet primesc căldură şi un scaun pe care pot sta să citesc până ajung acasă”. După ce am validat biletul simţeam că lumea e a mea şi că merit un loc să stau jos, mai ales că era linişte şi puteam citi fără probleme. După o pagină lectura mă absoarbe total încât, când m-am uitat afară pe geam, am fost uimită cât de mult a mers autobuzul şi eu nu simţisem trecerea timpului.
Evident că trebuia să intervină un element perturbator, că doar dreptatea nu e niciodată dreaptă în sistemul nostru. În spatele meu un grup de ţigani au început să cânte, de-ale lor: nici unu nu avea voce şi isteţimea gramaticii, dar toţi erau „regi”. Simţeam inima-mi furioasă că bate atât de tare încât mă durea coşul pieptului, respiram sacadat şi, evident, regretam că am dat bani pe bilet. Intrigată, de parcă aşa ceva nu se mai pomenise, m-am uitat în jur să văd dacă mai am vreun „coleg de suferinţă” român. Cum mă temeam, nimeni nu afişa nici o grimasă de dezaprob sau dezgust… toate figurile erau palide şi lipsite de reacţii şi sentimente. Fiecare cu sacoşa lui, cu ce şi-a mai cumpărat azi, cu gândul la problemele de acasă sau la bluza aia de la Mall pe care au văzut-o ieri dar nu şi-o permit. Cântecul de jale a culminat cu aceste versuri: „Dă-le doamne, la români, cancer groaznic la plămâni/ Dă-le doamne, la ţigani, fabrică de făcut bani!” . Iar mă uit în jur, iar nici o expresie, nici o reacţie. Când eram mai mică asistam mult mai des la revolte publice ale bătrânilor sau femeilor faţă de conduita publică a ţiganilor şi ţin minte că portarul liceului îi gonea mereu, spunându-le că numai copiii cu cărţi au voie să intre în curte. În acest moment, ca şi în alte „peripeţii sociale” ale mele, mă amăgeam cu succesele din trecut ca să pot trece peste greutăţile prezentului. Bătrânul aşezat pe scaun lângă mine tuşeşte zgomotos, duhnind a alcool şi ţigări, probabil cancerul la plămâni de care se vorbea mai devreme. Tusea lui a fost singurul zgomot care a concluzionat cântarea murdară.
Cu tristeţe constat că, în ziua de azi, să fii un cetăţean român nu mai este o onoare, nu mai este nici măcar un lucru obişnuit sau neutru, ci este o greutate sufletească. Măcar de m-ar lăsa în pace să îmi văd de ale mele, dar peste tot mă împung răutăţile inconştiente ale semenilor mei, făţărniciile parlamentarilor şi consecinţele tuturor acestora. Suntem conduşi de zeci de ani de partide care cred că cetăţeanul este doar contribuabil, că ce scrie lângă ştampilă şi semnătură e lege. Probabil au uitat de adevăratele răscoale care au salvat milioane de destine româneşti, răscoale care au plecat din munţi, de la oameni care poate că nici nu ştiau să scrie şi să se semneze! Aceşti oameni au ascultat de legea lui Dumnezeu şi de bunul simţ civic, care astăzi nu prea mai există. Şi mă gândesc… e păcat! Câte şanse credeţi că primim de la bunul Dumnezeu?
Să-mi mai spună cineva că acel bilet merita cumpărat!
Lia Romanov – ND Constanţa
6 decembrie 2010
Posted: 03 Dec 2010 08:26 AM PST


„Dacă vrăjmaşul vostru vă va strâmtora prin ruşinoase închinări, atunci mai bine treceţi prin paloşul lui decât să fiţi privitori ai împilării şi ticăloşirii ţării voastre”
Ştefan cel Mare, citat de Vasile Motrescu
„Comuniştii sunt patrioţi fără patrie! În care veac s-a învrednicit Ţara Românească să aibă o armată aşa de numeroasă de călăi şi de trântori? Eroi în România nu mai există, a trebuit să-i aducă din Rusia…. Comuniştii cinstesc memoriile patrioţilor cei morţi, iar la cei vii le scot ochii!”
Vasile Motrescu
„În vârful Gruietului, pe un fag, am găsit scris numele meu, încă din 1944 toamna, când stam fugar pe aceste meleaguri de frica ruşilor. Şi atunci am trăit tot greu, dar nu ca acum.Atunci eram prigonit de ruşi, acum sunt de fraţii mei, de români. Da, stau prigonit de fraţi trădători, care şi-au vândut ţara şi sufletul lor dracilor din Rusia, şi-au adus ţara în suferinţă, căci acum simte şi pruncul din faşă că trăieşte în raiul bolşevic”.
Vasile Motrescu
„Cehii, francezii, care au avut revoluţii şi războaie civile, sunt mândri de compatrioţii lor care s-au ridicat împotriva regimurilor de ocupaţie. Numai noi…parcă suntem blestemaţi. Numai noi îi lăsăm pe străini să creadă că am fost un popor de laşi, că nu ne-am ridicat împotriva colonizării sovietice mulţi ani, mulţi ani.Mulţi ani… şi că am răbdat!”
Octavian Paler
„Practicăm o meserie în care sunt rare satisfacţiile şi mai dese, amărăciunile. Dar e o meserie care îţi dă sentimentul că în coloanele ziarului respiră vechea instituţie română a tribunalului popular. Ai impresia că eşti un fragment din conştiinţa cetăţenească […] Profesia noastră este calomniată, umilită, batjocorită. Ea este umilită adesea tocmai de aceeia pe care i-am fabricat noi. Pentru că nu există om politic care să nu fi trecut prin redacţia noastră pentru ca să-şi formeze din rândurile scrisului nostru treptele pe care să suie ambiţia lui grăbită.”
Pamfil Şeicaru, publicist
„Eram numiţi vag, cât mai vag, „trădătorii poporului”, fără să se specifice despre care popor era vorba […] În veacul veacului nu mă voi ruşina de ceea ce am trudit pentru ţara mea”.
Nichifor Crainic
„Sentimentul naţionalist este, pentru o ţară ca noi, mică şi înconjurată de duşmani, o obligaţie, o datorie sfântă, sacră,fiindcă ea reprezintă armătura sufletească a poporului. Pentru popoare mari şi hrăpăreţe, cum este Rusia, este un egoism, prin care caută să cultive un spirit de acaparare al altor popoare, de dominaţie şi de înrobire al lor. Asta este deosebirea între naţionalismul lor şi naţionalismul nostru, care este de apărare al fiinţei noastre naţionale. De ce noi n-am avut această conştiinţă a neamului românesc când a fost cel mai tare nevoie de ea? Mă întreb: de ce?”
Pan Vizirescu, 1994

Ca în orice lucrare care se vrea istorică, trebuie să se înceapă cu contextul geo-politic al evenimentelor vizate, şi mai ales, să se prezinte argumente şi elemente perturbatoare apărute pe parcurs. Politică şi ideologie nu există fără istorie. Nu mă voi concentra pe date şi cifre în această lucrare, ci pe tenta socială, psihologică şi spirituală a mişcării anticomuniste. Nu voi omite de asemenea elementele care definesc gândirea europeană, elemente care au influenţat pe români în tendinţele, fricile, visele şi deciziile lor.
Politicienii au avut mereu un grad de inumanitate sau insensibilitate, însă nici una din acţiunile descrise în această lucrare nu întrec în intensitate mârşăviile de care ne lovim azi. Vom vedea în continuare cum societatea a fost mereu manipulată, fie de către oamenii de pe poziţii înalte, fie de către străini rău-voitori. O încercare de reformă agrară, ca multe alte încercări eşuate sau doar tentative slabe menite să dea ţăranilor impresia că guvernului le pasă de ei, a avut loc în ultimul deceniu din secolul al XIX-lea . Guvernul a folosit din nou reforma agrară ca pe un mod de a îmblânzi populaţia înfometată şi, în acelaşi timp, sătulă de promisiuni, ţinând cont că unul din punctele principale ale acestei reforme a fost deposedarea moşierilor maghiari de bunuri şi pământuri. Cel mai mult s-a mizat pe aspectele şovine, nu pe cele cu adevărat naţionaliste ale acestei manevre şi urmează să înţelegem de ce am folosit această formulare. Multe din bogăţiile confiscate tot nu au ajuns la ţărani, care erau esenţa societăţii, ci doar au trecut la moşieri şi cetăţeni deja înstăriţi. Astfel că presiunile marilor proprietari de pământ asupra ţăranilor au început să escaladeze, aceştia din urmă neavând de ales decât să muncească cu ziua pământul care nu le aparţinea, pentru a-şi câştiga strictul necesar.
Cam în aceeaşi perioadă cu scăderea preţului grâului românesc (oare a fost o coincidenţă acest ultim detaliu fin care garanta îngenuncherea ţărănimii?), majoritatea loturilor de pământ din România aparţineau marilor proprietari şi boierilor deja înstăriţi. Aceştia erau îngrijoraţi nu că nu au ce mânca, ci că nu au timp să administreze toate moşiile pe care le posedau. De aici au intrat în schemă arendaşii, care se obligau să scoată profit din moşiile şi pământurile primite în gestionare. Cum se poate face profit cel mai sigur, asta se ştie şi în ziua de azi: plătind mâna de lucru cât mai ieftin şi vânzând cât mai mult din materia primă la un preţ mai mare decât cel local. Asta se întâmplă şi în zilele noastre cu laptele românesc: este exportat la preţuri derizorii, iar noi, românii, consumăm lapte de import, cu conţinut mic de grăsimi şi substanţe nutritive. Şi desigur, mult mai scump decât laptele care pleacă din gospodăriile noastre! Este de menţionat că majoritatea arendaşilor erau bulgari, evrei sau greci, şi aici parcă aud o voce de bătrân recitând poezia „Noi vrem pământ!” a lui Coşbuc. Hrana insuficientă şi imposibilitatea ţăranilor muncitori de a se odihni şi întrema au adus după sine fenomenul alcoolismului generalizat. Alcoolul avea mai multe avantaje pe termen scurt: creştea tensiunea arterială şi temperatura corpului (pe timp de iarnă un pahar de ţuică servea ca o haină de blană), reducea pofta de mâncare (deşi pe termen lung cauza leziuni intestinale grave) şi facilita inducerea stării de somn (nu că nu erau suficient de obosiţi de muncă încât să le mai trebuiască şi alimente). Bolile asociate cu imunitatea scăzută şi carenţele de vitamine s-au instalat într-un regim epidemiologic, chiar dacă nu erau toate contagioase: pelagra, paludismul şi tuberculoza.
Implicarea statului român în primul război mondial nu numai că a fost o decizie târzie, dar şi una deloc raţională. Nu s-a luat în calcul că se va ajunge în situaţia unde vor fi necesare tratative de pace, şi că acolo România va sta la masă numai cu state mari şi independente, care ar fi cerut, ca de obicei, teritorii româneşti pentru a înceta ofensiva militară. Prinsă astfel într-un fel de triunghi amoros meschin, în capcana creată de putreda relaţie cu „marea Ungarie” şi „marea Bulgarie”, inamici mai vechi, România a mers pe vechiul său ideal, eliberarea Transilvaniei. În această ipostază armata română s-a trezit înconjurată de armatele celor două vecine lacome, moment în care au început să se pronunţe cuvintele „tratative de pace” şi „concesionarea de teritorii”. Aceasta este una din nenumăratele situaţii în care elanul patriotic şi credinţa în patria mamă a poporului erau prost gestionate de către guvern şi chiar transformate în defecte. Oamenii se angajaseră într-o luptă despre care numai guvernul ştia că nu poate fi câştigată. Armistiţiul de la Brest-Litovsk agrava considerabil situaţia în care se afla armata română, pentru că acum nu se mai putea conta pe ajutorul armatei ruse. Acestea fiind spuse, era momentul să se ajungă şi la Tratatul de pace de la Bucureşti, adică punctul în care România să regrete total că a intrat în război şi să plătească pentru acest gest prin concesiile făcute Puterilor Centrale. Răsplata mult dorită a venit într-un târziu: alipirea Transilvaniei, Banatului, Bucovinei şi a Basarabiei. Însă mulţi români se gândesc că înfrăţirea cu populaţia românească din teritoriile revenite a costat aproape 700.000 de suflete moarte sau date dispărute în război, şi alte 200.000 de victime colaterale civile.
Regele Ferdinand promite, în 1917, soldaţilor de pe front  că vor fi cu toţii împroprietăriţi şi răsplătiţi pentru contribuţia lor la menţinerea independenţei statului românesc. Inteligentă mişcare, din moment de trei sferturi din soldaţi erau ţărani cu uniformă militară! Şi pentru că armata rusă era afectată la nivel organizatoric şi moral de către revoluţia din ţară, lucru care contrasta cu vlaga şi evlavia armatei române. Cu amăgirea unei recompense îndelung dorite şi meritate s-au îmbărbătat românii şi au rezistat atacului german la Mărăşeşti. În decursul celor trei ani care au urmat, s-a văzut că reforma agrară era doar biscuitul cu care câinele era pus cu botul pe labe, deoarece promisiunile făcute în acest sens avuseseră considerente politice şi nu agrare sau sociale.
După luptele de pe Frontul de Est, regele Mihai a promis românilor că pactul cu Rusia garanta neamestecul acesteia în treburile interne şi în statutul integru al ţării. Acest pact era o medalie cu două feţe, pentru că românii îşi doreau pace în sânul familiei şi al ţării, dar erau reticenţi la o alianţă, de orice fel ar fi fost ea, cu ruşii. Oarecum ruşii au pozat în salvatori, dând românilor impresia că numai pacea încheiată cu ei a salvat statul român de la o întoarcere de arme neprevăzută din direcţia Germaniei. Este a doua oară în istorie când ruşii pretind că ne salvează – prima dată ei ne „salvau” de turci – şi este naturală frica  românilor de procesul de rusificare iminent.
Bolşevismul a neglijat dorinţe imperative ale statului român, a încercat să înlăture anumite probleme pur şi simplu prin lipsa de abordare a lor. În tot acest timp, societatea, indiferent de păturile ei, nu mai avea libertatea să discute despre aceste neajunsuri nici măcar ca un crez personal, ce să mai zicem de vreo tendinţă generală. Ceea ce nu era ordonat direct de la guvern şi securitate era considerat detaliu neînsemnat, şi clasa muncitoare se regăsea tot mai des jefuită de marii proprietari şi comercianţi, adesea cetăţeni români dar proveniţi din alte ţări. Despre motivele pentru care regimul comunist nu evalua corect şi suficient curentul antisemit în România, sunt cunoscute cele mai importante două detalii. Se evita abordarea acestui subiect delicat, care nu se încadra în teoriile mecaniciste şi anti-individuale ale marxismului leninist, şi, în special, se evita argumentarea faptului că România trecuse de la feudalism la capitalism pentru că de aici se subînţelegea că burghezia autohtonă română favorizase instalarea comunismului, pe când regimul se auto-declarase ca „îmbrăţişat de tot poporul”.
Putem rezuma toate eforturile poporului român de a se simţi liber în ţara-mamă prin următoarele cuvinte: poporul a suferit, şi-a câştigat pe deplin ţara şi bogăţiile ei, şi a aşteptat mereu ca o mână de străini să-i dea ceea ce era deja al lui. I s-a luat fericirea de sub nas de fiecare dată când ajunsese măcar să o adulmece şi toate aceste povestiri de martiriu şi moarte pe frontul de luptă au mers mai departe pe cale orală. Astfel că partizanii despre care urmează să vorbim nu erau nemulţumiţi doar de suferinţele lor, ci şi de generaţiile anterioare, sânge din sângele lor, care au lăsat ca unică moştenire eternă memoriile traiului lor pe pământ românesc.
Elementul cel mai surprinzător în conturarea mişcării anti-comuniste din munţii României a fost faptul că toţi cei participanţi s-au unit indiferent că fuseseră în prealabil regalişti, liberali, ţărănişti, legionari sau apolitici. O astfel de tactică, cea a frăţiei necondiţionate, a dus, în mod clar, la schimbarea destinului ţării mame şi la sistarea proceselor de rusificare desfăşurate oficial sau subtil. Securitatea se va preocupa mai târziu să acuze toţi partizanii că sunt legionari, însă dovezile în acest sens au fost inexistente. Probabil se uitau date istorice reale care afirmau că mişcarea legionară principală fusese „decapitată” de către mareşal, dar şi de plecarea lui Horia Sima din ţară. Aceste acuzaţii false ale securităţii nu serveau numai interesului de moment, şi anume acela de a-i pedepsi penal pe partizani prin detenţie, şi moral prin asocierea lor cu ultranaţionalismul partidului nazist din Germania. Astfel era aservit şi interesul pe termen lung, acela de a afunda mişcarea legionară per total într-o groapă a extremismului politic şi a acţiunilor contra poporului. Cuvântul „legionar” prezent în rapoartele securiste, îndeplinind astfel scopurile murdare ale bolşevicilor, era şi o justificare în faţa protestelor statelor democrate din jur, care pe alocuri îşi manifestau dezaprobarea în legătură cu modul guvernului român de a gestiona „micile revolte interne”. Mişcările din Făgăraş au fost iniţiate de oameni care au suferit şi se împotriveau strict comunismului – ei nu ştiau mare lucru despre politică, despre fascism sau despre uniforme. Tot ce îşi doreau ei era să nu fie umiliţi şi flămânzi în propria ţară, şi copiii lor să aibă ce moşteni de la ei, iar aceasta nu este nici politică de stânga, nici de dreapta!
Asocierea cu nazismul, fascismul şi teroarea propagandistică a scriitorilor români a fost tot o metodă de-a securiştilor de a-i găsi vinovaţi pe aceştia, ca să le poată interzice şi distruge operele. Mihai Eminescu, Vasile Voiculescu,  Mihail Sadoveanu, Radu Demetrescu-Gyr, Vasile Alecsandri, Ion Pilat, Liviu Rebreanu, Nichifor Crainic, Pamfil Şeicaru, Hortensia Papadat-Bengescu, Ion Vinea, Emil Botta, Ionel Teodoreanu, Adrian Marino, Ion Caraion, Ştefan Augustin Doinaş, Leonid Dimov, Petre Ţuţea, Constantic Noica, Vladimir Streinu, Alexandru Paleologu, Paul Goma, Mircea Dinescu sunt scriitori, filozofi, istorici şi publicişti români consideraţi josnici, denumiţi de către organele de presă comuniste „acoliţii lui Goebbels”, „otrăvitori de suflete”, „nazişti în frac”, „salariaţii Gestapo-ului” sau „purtători ai virusului fascist”, cu toate că mulţi dintre aceşti autori nici măcar nu atinseseră tematice sau politice sau anti-sovietice în textele lor. Tot ce greşeau ei era, de fapt, că lăsau sentimentul naţionalist să domine sufletul lor curat, în loc să îngenuncheze în faţa bolşevismului adus dinafara graniţelor.
Aceşti oameni cu dragoste de ţară au fost numiţi, printre altele, „reacţionari”. Definiţia acestui termen în Dicţionarul Explicativ al Limbii Române este: adept al reacţiunii politice, aparţine la reacţiune numai în sens politic. În ciuda acestei explicaţii, care leagă cuvântul iremediabil şi exclusiv de contingenta politică, securiştii au aplicat această denumire şi patrioţilor în totalitate apolitici – probabil că în dicţionarul explicativ al limbii ruse, definiţia termenului era alta – şi alte sinonime au fost asociate: ostil faţă de progres, ostil faţă de partidul comunist, retrograd, contrarevoluţionar. Ambiguitatea acestui termen, dar şi a altora precum „criminali de război” şi „colaboraţionist”, a făcut posibilă judecarea şi condamnarea multor oameni a căror vinovăţie era greu de dovedit, dar care era decisă de organele din Moscova. Ana Pauker le spunea acestor oameni: „Sinucideţi-vă, că altă ieşire nu aveţi!”
Prima detenţie a lui Radu Gyr s-a datorat apartenenţei la mişcarea legionară, însă condamnarea la moarte s-au datorat poeziei naţionaliste „Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane”, pe care poetul a scris-o în timpul celei de-a treia detenţii. Liviu Rebreanu a fost condamnat pentru că proza sa avea caracter pangermanic, în special romanul „Ion”. Pantelimon (Pan) Vizirescu, directorul ziarului Muncitorul român, a fost persecutat pentru atitudinea anti-sovietică exprimată fără frică prin contribuţia sa la ziar, dar mai ales în lucrarea care comenta Constituţia lui Stalin. El a fost condamnat la muncă silnică pe viaţă şi toate posesiile sale au fost confiscate. Mihai Eminescu fusese acuzat de ideologii instigatoare: anticomunism, antisemitism, legionarism, şi mai mult de jumătate din scrierile sale au fost interzise. Pamfil Şeicaru asemănase organul securităţii cu Gestapoul din punctul de vedere al modului secretos şi invaziv de operare, iar atitudinea lui anti-nazistă se pare că nu l-a scăpat pe acesta de jigniri precum „purtător al virusului fascist” şi „otrăvitor al sufletelor”, peiorative adresate în general tuturor publiciştilor anticomunişti.
Publicaţiile interzise au fost: Curentul, Cuvântul, Universul, Calendarul, Muncitorul român, Ţara noastră, Frontul, Gândirea, Porunca vremii, Buna vestire.
Capul de acuzare extras din legea 312 a anului 1945, „vinovat de crime de război”, este cel care a cauzat multor scriitori şi publicişti suferinţă prin detenţie sau pedeapsa capitală. Însă tocmai acest cap de acuzare contravenea cu prevederile Constituţiei referitoare la libertatea exprimării, de unde am putea să credeam că o încălcare atât de flagrantă a unor legi şi exagerarea altora veneau din faptul că bolşevicii care trăgeau sforile în România uitaseră că nu mai sunt în Rusia. Din nou s-a recurs la transformarea „infracţiunilor” în acte contra societăţii şi umanităţii, pentru a se recurge la veşnicul medicament securist: puşcăria politică. Un extras din documentele securităţii referitoare la procesele oamenilor de presă spune: „Trădarea ziariştilor fascişti, făcută pentru bani şi pentru „onoruri”, a fost din belşug dovedită. Răspunderea lor a fost fixată. Şi acum plătesc”. Organele comuniste de presă tipăreau frenetic articole de genul „Osândirea fascismului la moarte” (scris de Silviu Brucan), în care se căuta denigrarea repetată a aceloraşi scriitori şi ziarişti, ca nu cumva vreun cetăţean să nu fie recunoscător pentru vigilenţa şi destoinicia guvernului în găsirea duşmanilor neamului şi aducerea de dovezi în acest sens. Însă unde sunt acele dovezi? Nici în subiectul libertăţii presei nu s-a făcut dreptate, nici atunci şi nici după – securitatea nu s-a gândit de două ori înainte să persecute făţiş atâţi oameni publici. Ba chiar discrepanţele faţă de realitate erau cu atât mai mari cu cât aceşti oameni nici măcar nu posedau arme şi nu împuşcaseră ofiţeri securişti precum făcuseră partizanii din munţi.
Gruparea Macoveiciuc, aflată sub protecţia Comandamentului Româno-Moldovenesc din Câmpulung Moldovenesc, este prima mişcare de amploare cu tentă anti-comunistă. Vasile Motrescu se asociază cu Constantin Cenuşă şi apoi cu Gavril Vatamaniuc. În perioada contactelor frecvent cu gruparea Ogoranu (Ion Gavrilă Ogoranu, conducător al grupului de partizani din Făgăraş) şi apoi, cu gruparea lui Arnăuţoiu, securitatea îl ameninţă că, dacă nu vrea să funcţioneze ca agent dublu, familia lui va fi trimisă la temniţă. Acesta, încercând o cale de mijloc, un fel de pact cu diavolul securist, va ajunge mai târziu să regrete amarnic aceste înduplecări şi slăbiciuni ale sale.
Constantin Cenuşă şi Vasile Motrescu au fost judecaţi în absenţă de Tribunalul Militar din Iaşi, unde au fost acuzaţi de activitate desfăşurată în spatele frontului şi găsiţi vinovaţi de instigare publică, tâlhărie, tâlhărie repetată, deţinere de armament, primind fiecare câte 31 de ani de închisoare. Însă capetele de acuzare erau contradictorii cu infracţiunile descrise în dosarul penal, în sensul că ceea ce a reprezentat delictul de tâlhărie repetată era de fapt obiceiul celor doi fugari din munţi de a-şi procura alimentele necesare de la stâne, cu acordul proprietarilor acestora. Ciobanii şi muncitorii din pădure care i-au ajutat acceptaseră în acea vreme să fie simulată un fel de tâlhărie, pentru ca mai târziu securitatea să nu se întoarcă şi împotriva lor.
Părintele Filaret Gămălău a supravieţuit celor 15 ani de închisoare, ceea ce i-a permis nu numai să ducă mai departe lupta celor reduşi la tăcere, dar să şi rostească adevărul despre dedesubturile întortocheate ale puşcăriilor securităţii. Se ştie foarte bine că trupurile partizanilor ucişi în munţi sau în propriile lor case erau apoi transportate de către securişti la marginea drumurilor, în locuri publice. Această metodă nu era mereu eficientă, în sensul că iniţiativa şi  curajul pe care le mai aveau partizanii rămaşi în viaţă refuzau să piară. Trupul neînsufleţit al unuia din fraţii Haşu, trădat, înconjurat şi ucis în satul Povârta, a fost legat de o scară şi expus într-un sat vecin, Voievodenii Mari, mult mai circulat pentru că avea şi şcoală generală. Copiii veniţi acasă strigau frenetic: „Am văzut pe Haşu în faţa sfatului, puşcat şi pus pe-o scară!” .
Pe prispa casei sale din munţi, bătrânul părinte recunoaşte senin că a ajutat partizani cu alimente, haine şi chiar a adunat arme pentru aceştia. Un om cu frică de Dumnezeu, părintele spune răspicat că el nu a tras niciodată cu arma, nu a ucis niciodată pe nimeni, oricât de mult şi-ar fi dorit să participe activ la salvarea patriei-mame. Acesta povesteşte că, pe parcursul detenţiei, timpul trecea foarte greu, şi fiecare an părea un veac. „Am trăit foarte mult, acolo…” , spune părintele, privind în gol, şi stoicismul său parcă suferă o fisură atunci când conştiinţa lui refuză să mai pronunţe cuvântul „puşcărie”. Despre perioada detenţiei putem spune că este o poveste a unei vieţi străine inclusă în viaţa „totală” a individului, un fel de povestire în ramă, proces care este singura metodă a sufletului chinuit de a mai gestiona aceste poveri şi nedreptăţi. Se conturează astfel ideea, în totalitate adevărată dar tristă, că ieşirea din puşcărie este doar recăpătarea parţială a libertăţilor sociale – sufletul nu va mai fi niciodată liber, atâta timp cât amintirile chinuitoare şi omniprezenţa securităţii păstrează vie sămânţa fricii şi a pedepsei iminente. Întrebat ce a făcut din bucovineni nişte patrioţi atât de înflăcăraţi, temerari într-o luptă nouă şi atât de grea, părintele a răspuns că baza spiritului de sacrificiu al primilor partizani este educaţia creştină şi traiul în creierii munţilor, în medii restrânse şi ferite de influenţe exterioare. Aceştia erau neatinşi de procesul de rusificare sau de nevoile urbane, lucruri care au făcut pe mulţi să cadă la înţelegere cu duşmanul. În plus, se înţelege de ce majoritatea partizanilor erau concentraţi la munte: muntele proteja, prin impenetrabilitatea şi veşnicia sa. În acest context istoric, Munţii Carpaţi au devenit ultima redută – şi simbolică şi fizică – împotriva luptei anti-comuniste.
Gruparea A.V. Mendea a fost alcătuită din securişti sub acoperire, în 1951, cu scopul de a da pe mâinile securităţii gruparea Gavrilă. Aflat în această conjunctură nefavorabilă, atras în acest joc al securităţii în speranţa că îşi va ispăşi familia de necazuri, Motrescu are o ultimă tresărire de vinovăţie. Biblia, înfăşurată într-o năframă cu flori cusută de mama lui, este obiectul cel mai de preţ pentru el, şi este singurul element care mai ajunge la conştiinţa lui în momente întunecate şi grele. Ajuns în munţi împreună cu încă doi securişti deghizaţi, la ascunzătoarea lui Gavrilă şi a fraţilor săi, partizanul infiltrat îi va avertiza pe aceştia că mâncarea pe care urmau să o servească era otrăvită. Cei trei agenţi dubli vor fi ucişi pe loc de către partizani, lucru care le va aduce acestora un cap de acuzare în plus la procesul desfăşurat la Sibiu.
Trebuie menţionat că în acea perioadă mulţi români, în special partizanii şi cei care se simţeau neîndreptăţiţi sau neajutoraţi, sperau sau credeau, din cauza unei ignoranţe induse de sistem, că americanii sunt salvarea şi că regimul bolşevic nu are să prindă rădăcini în România. Se credea că etapa bolşevică este doar o treaptă mai joasă în marele progres, un lucru peste care se va trece relativ uşor. Însă aceste speranţe au fost spulberate de demersurile şi concluziile Conferinţei de Pace de la Paris, unde s-a înţeles, poate prea târziu amploarea fenomenului socialist nu numai în România, dar şi în alte ţări europene. Odată cu venirea preşedintelui Eisenhower (supranumit şi „fierarul” de către deţinuţii închisorilor comuniste) la putere în S.U.A. aceleaşi speranţe în „salvatorul american” au fost cumva resuscitate, acest lucru nefiind decât disperarea şi teroarea care puseseră stăpânire pe poporul român. Abia după 1950 românii au acceptat ca pe un crez general faptul că venirea americanilor nu fusese decât o iluzie, cu feţele ei bune (speranţa eliberării şi voinţa de a rezista) dar şi cu cele proaste (întârzierea acţiunilor decisive şi masive asupra inamicului omniprezent). De aici trebuie să tragem o preţioasă concluzie, şi anume aceea că nici un popor nu s-a mântuit şi eliberat prin aşteptarea unui ajutor extern, ci doar prin acţiuni decisive la momentul potrivit şi prin sacrificiu. Să nu cădem în renunţarea care l-a îngenuncheat pe Motrescu şi l-a determinat să colaboreze tacit sau practic cu Securitatea: „După ce voi muri, mă voi odihni, voi scăpa de asupritori şi de toate necazurile . Cu acestea mă mângâi”. Acestea sunt vorbele unui suflet saturat de suferinţa pe care a îndurat-o el dar şi pe care a provocat-o familiei sale şi „bunului sat” din care provenea. Un argument în acest sens sunt listele cu „suspecţii” interogaţi de securişti, liste în care acelaşi nume de familie persista pe mai multe rânduri – persecutarea familiei şi cunoscuţilor era o tactică practicată de comunişti, şi una destul de eficientă. Primul şef al Securităţii, pe numele lui românesc Gh. Pintilie, era de fapt un rus care îşi schimbase numele (Timoftei Bodnarenko, zis Pantiuşa) şi cetăţenia pentru a putea ocupa funcţia în sistemul românesc, desigur, familiarizat cu tacticile NKVD de a şantaja şi prinde suspecţii prin torturarea membrilor familiilor acestora. Acesta s-a căsătorit cu Ana Toma, secretara Anei Pauker. Despre partidul comunist se ştie că intenţiona, în demersurile pe termen lung, să cedeze Ardealul ungurilor şi Dobrogea bulgarilor. Liderii de partid erau, majoritatea, străini. Deci din aceste nume şi acţiuni putem deduce ocupaţiile şi caracterul acestor personaje comuniste, faptul că ei nu aveau nici un fel de scrupule nefiind curios deloc. De notat că tactica persecutării familiei se încadrează atât la acţiuni ilegale şi imorale de şantajare a suspecţilor principali, dar este şi un delict penal prin faptul că persoanele reţinute nu primesc prezumţia de nevinovăţie, deci se poate spune că aceste persoane sunt ostatici.
O metodă a ţăranilor de a boicota activ procesul de colectivizare era plecarea în masă a bărbaţilor în munţi. Motivaţiile partizanilor erau diferite: evitarea colectivizării de către ţăranii muncitori, evitarea exproprierii de către ţăranii înstăriţi, urmarea unei cauze mature naţionaliste de către tinerii care poate că nu înţelegeau pe deplin fenomenul, sau pur şi simplu aversiunea faţă de un regim străin, a cărui aplicare mutila ţara-mamă. Odată cu retragerea bărbaţilor în munţi, satul şi respectiv familia nu mai puteau fi numite structuri sociale complete, pentru că bărbaţii reprezentau trei sferturi din puterea de muncă şi pilonul tuturor instituţiilor şi familiilor. Acesta era în esenţă un compromis, o soluţie de scurtă durată, pentru că femeile, copiii şi bătrânii rămaşi fără protecţie puteau fi uşor intimidaţi sau deposedaţi de bunuri, aceste situaţii fiind „rezolvate” după criterii arbitrare ale fiecărui securist aflat la faţa locului.
Acuzaţiile că aceste grupuri ar fi fost la bază legionare au fost mincinoase sau denaturate, pentru că mai puţin de 5% din partizanii anti-comunişti erau legionari declaraţi. Încercările comuniştilor de a evidenţia tenta fascistă şi filo-germană a acestor lupte au fost neobosite şi ei au recurs la toate metodele posibile ca să atragă de partea lor cât mai mulţi informatori şi trădători de ţară. Prea puţini din partizani au fost arestaţi sau ucişi în munţi, acolo unde petreceau cel mai mult timp. Ei erau vânduţi de către informatori sau vecini intimidaţi de către securitate atunci când coborau în sate să îşi vadă familiile.
Sistemul de informatori civili, arma cea mai mârşavă dar cea mai puternică a sistemului comunist, iniţial prezentă în modelul rusesc, a fost ulterior invidiată şi preluată şi de către Muller, comandant al Gestapo-ului. Un sistem omniprezent şi omniscient s-a putut contura astfel, semănând ură şi inegalitate în sânul aşezărilor de români. O parte din cei care se ofereau voluntar pentru sarcina de informator, cei vulnerabili la ideea că „o denunţare îl va face om”, se bucurau, poate de succese de moment sau de simpla răsplată că nu au fost încă torturaţi sau ucişi. Prea târziu aceşti oameni au realizat cât de mult au greşit contra fraţilor lor, şi caracterul ireversibil al faptelor lor le-au adus multe canoane. Mulţi informatori nu ajungeau să colaboreze de bunăvoie, ci erau recrutaţi cu forţa, şantajaţi şi spionaţi şi ei la rândul lor. Unii dintre ei, bucuroşi că scăpaseră vii de la „interogatoriul de recrutare”, se retrăgeau în munţi alături de partizanii pe care iniţial trebuiau să îi spioneze. Dacă înainte de un astfel de episod, ei nu îi simpatizau sau nu îi aprobau pe partizani, acum sigur reuşiseră să sesizeze cauza comună – lupta contra comunismului.
Odată cu arestarea suspecţilor era obligatoriu ca şi familia să primească o vizită, nu pentru a fi pusă la curent cu situaţia, ci mai mult pentru a fi ameninţată că se află în aceeaşi situaţie care a dus la arestarea primului membru. Se practica sistematic „ştergerea” acelui om din conştiinţa familială – confiscarea tuturor pozelor şi documentelor care atestau existenţa lui, tăinuirea informaţiilor referitoare la unde este suspectul, ce acuzaţii i s-au adus sau starea sa de sănătate. Mai puţin de 30% dintre familiile care au pierdut membri în gheara securistă au primit vreodată vreun fel de confirmare oficială că cei dragi sunt suspecţi sau nevinovaţi, interogaţi sau în libertate, în ce oraş sau ce puşcărie, vii sau morţi. Nesiguranţa rodea în sufletul familiilor şi îngenunchea voinţa multor oameni. Nu puţine au fost cazurile în care soţii şi părinţi au trăit toată viaţa fără să ştie ce s-a ales de rudele lor. Securitatea a vrut ca tot ce rămânea din suspecţi, indiferent că fuseseră vinovaţi sau nu, să fie documentele despre anchetarea lor şi acuzaţiile formulate. Nimic altceva nu mai conta: ce a făcut acel om în viaţă, dacă avea o familie, cum îl chema… Orice urmă de existenţă a acestuia era eliminată, totul se reducea la ce a „greşit” el faţă de regim. Rareori, în mod ostentativ, familiile primeau acasă scrisori cu sentinţa finală pentru membrul anterior interogat: atât trebuia să se ştie despre acel om.
Securitatea se folosea cu bucurie de orice ajutor în folosul său: informatori din orice mediu social, politic sau educativ erau acceptaţi şi exploataţi până când nu mai prezentau interes sau trebuiau lichidaţi pentru că pătrunseseră tainele funcţionării murdare ale sistemului. Până şi simpatizanţi ai legionarilor sau legionari cu funcţii oficiale, cumva răsturnaţi de la ideologia lor anterioară erau utili, datorită intrării lor în cercurile intime ale „partizanilor”. De cele mai multe ori însă, securitatea răspândea zvonuri false despre anumiţi oameni, că aceştia ar fi informatori, doar pentru a destrăma grupul de care aceştia aparţineau. Se practica subminarea sistematică a grupurilor de partizani care prindeau putere sau aveau un număr crescând de adepţi.
Tendinţa serviciului de securitate românesc era aceea de a urma cu exactitate modelul bolşevic, toate procedurile şi tacticile erau o slugarnică executare a ordinelor de la Moscova. În fişele întocmite de securitate despre partizani, la rubrica Ocupaţie scria invariabil „bandit”, indiferent că individul era ţăran, student, profesor sau orice altceva. Termenii de „bandă” şi „bandit” erau meniţi să includă suspecţii în rândul infractorilor de drept comun ca astfel să poată fi închişi în penitenciare, ceea ce a încercat şi regimul lui Ceauşescu să facă mai târziu, aducând filozofilor şi intelectualilor nişte acuzaţii penale pe care aceştia nu le săvârşiseră nici cu gândul. Separarea conceptului de puşcărie politică de cel al puşcăriei de drept comun nu s-a mai petrecut în regimul comunist, ceea ce facilita persecuţiile clandestine şi formularea de acuzaţii nefondate. De aceea, majoritatea capetelor de acuzare aduse partizanilor se legau de viol, tâlhărie, posesie ilegală de arme, instigare publică, etc. Ori scopul partizanilor nu era să aducă prejudicii conaţionalilor, ci dimpotrivă.
Organizaţia Vultanul a fost întemeiată în toamna lui 1949 de învăţătorul Ion Pridon, directorul şcolii generale din comuna Părău, colonel în rezervă. Acesta a murit în 1952 în închisoarea Jilava, fiind comemorat şi în ziua de azi la slujbe religioase. Ulterior, familia sa a fost anchetată şi persecutată fără nici un scop până când s-a destrămat total. Văzând că grupul continuă să militeze şi după moartea profesorului, Securitatea le propune membrilor rămaşi să se predea, garantându-le că nu vor păţi nimic. Ogoranu, când a fost intervievat pentru serialul Memorialul Durerii, zâmbea cu subînţeles, zicând: „Acest lucru, să ne predăm… Noi nu aveam de gând aşa ceva”, ştiind ce urma să li se întâmple. Grupul încă spera ca tot poporul să îşi facă datoria, să îi însoţească în lupta naţională, şi singura soluţie de moment era să reziste în munţi.
Povestea familiei Murariu este deosebită, dar nu diferită de povestea altor familii persecutate. Cu toţii – tată, mamă şi fiică – sunt arestaţi pentru că găzduiseră pe Mogoş şi Mazilu, partizanii cei mai căutaţi la acea vreme. Cei doi fuseseră sfătuiţi să fugă din ţară, însă refuzaseră vehement, spunând că a fugi de o problemă este egal cu a o înrăutăţi, şi că ei sunt datori să susţină moral această luptă a poporului român. Legaţi la ochi, membrii familiei Murariu sunt duşi la sediul Securităţii din Făgăraş, iar pe drum un ofiţer le spune „Să nu v-aud o vorbă că şoptiţi, că vă fac pierduţi pe drum!” . După opt zile de interogatoriu şi tortură, sunt urcaţi într-o dubă care face câteva ture în jurul clădirii ca să dezorienteze „suspecţii”. Tatăl este dus la penitenciar, mama şi fiica acasă. Când în 1952 securiştii vin şi le spun femeilor să evacueze casa, familia fiind deposedată de absolut toate bunurile deţinute, se subînţelege că tatăl fusese condamnat la moarte şi deja executat. Femeile au norocul să fie primite de o femeie din sat în casa ei, spunând că ea oricum urmă să fie arestată a doua zi, şi nu vroia să lase în paragină o casă mare, pe când o familie cu copii şi bătrâni rămânea pe drumuri. De ce era familia pe drumuri? Evident, nu pentru că nu vroia nimeni să îi ajute, ci pentru că sătenii, din frica de securitate, refuzau să rişte exproprierea sau condamnarea la puşcărie. Ceea ce este special la această poveste este nu desfăşurarea ei, ci eşuarea încercărilor de a-i repara deznodământul. Fiica lui Murariu va face recurs pe lângă Parchetul General, în 1995, primind răspuns că „vinovăţia inculpatului fusese corect stabilită”. România anilor 1995 încă mai funcţiona după codul şi procedurile penale ale anului 1950!
Reamintim, dintre mizeriile procedurilor securiste, faptul că în cazul partizanilor care s-au împuşcat ca să nu fie capturaţi vii, rapoartele scriau că „bandiţii fuseseră împuşcaţi de către ofiţerii securităţii”. Gheorghe Şovăială şi Gelu Novac au fost „victime” ale acestui gest post mortem profund inuman, gestul de a-i lua individului singura şansă de a-şi susţine crezul şi de a se apăra: martiriul, puritatea sufletească ce a stat la baza renunţării la propria viaţă. Remus Sofronea şi Haşiu Laurian, după ce fuseseră ajutaţi de săteni să se însănătoşească în urma rănilor provocate de o confruntare armată cu securiştii, decid ca, pentru liniştea oamenilor care deja suferiseră destul din cauză că îi adăpostiseră, să îşi ia propriile vieţi. Indiferent că fiecare s-a împuşcat singur sau că Sofronea l-a împuşcat pe Laurian şi apoi pe sine, aşa cum bănuiesc localnicii conform traiectoriei gloanţelor din craniile ambilor, gestul de martiriu şi resemnare disperată este în esenţă acelaşi. Suflete cutezătoare, care au îndurat chinuri de neimaginat, dar îngenuncheate de piedici şi de conştiinţa încărcată cu victimele colaterale ale acţiunilor lor.
Un autodidact strălucit, Motrescu înţelesese că adevărurile de care are nevoie un om pentru a fi liber şi fericit nu pot fi învăţate la şcoală şi nu sunt scrise în nici o carte. Ca majoritatea partizanilor, ceea ce reuşise el să insufle în rândul compatrioţilor săi nu era o doctrină, ştiinţă sau învăţătură aleasă, ci pur şi simplu iubirea de ţară susţinută de o documentare selectivă şi un limbaj arhaic neîntinat. El spunea că este „un simplu ţăran” şi nu avea pretenţii să fie considerat altceva sau să i se adreseze altfel decât merita. Teodor Şuşman s-a remarcat prin aceleaşi trăsături: inteligenţa sclipitoare şi modestia sinceră, împletite armonios cu dragostea de ţară şi de neam. Unii dintre cei mai vânaţi partizani tocmai din cauză că reprezentau un pericol real prin inteligenţa şi capacitatea de a fi lideri, ambii au suferit morţi umilitoare când securiştii au avut privilegiul de a-i captura vii.
Ogoranu aminteşte, la zeci de ani după ce aceste capitole s-au încheiat, că tragedia acestor răscoale şi acţiuni ale partizanilor stă în fratricidul care nu a putut fi evitat: dacă partizanii ar fi putut pune la perete pe bolşevicii adevăraţi, ar fi făcut-o! Aparenta ezitare a grupărilor, nedeclanşarea unei revoluţii naţionale şi caracterul nocturn al luptelor duse în munţi vine din conştientizarea faptului că adevăraţii bolşevici stau la căldură şi siguranţă, şi trimit tot fraţi români să se împuşte unii pe alţii. Până la urmă, şi ofiţerii din securitate erau tineri români, care fuseseră absorbiţi de o cauză greşită sau executau mecanic ordine, acest lucru întâmplându-se des în cazul persoanelor fără educaţie sau personalitate.
De ce Europa nu a reacţionat la pericolul bolşevic, de ce nimeni nu a sesizat sau nu s-a sinchisit să înfrâneze elanul comunist, se ştie foarte bine. Întreaga Europă era mult prea obosită şi dezgustată de războaiele iscate de Hitler, astfel că majoritatea statelor nu aveau altă variantă decât să se îngrijească pe sine. Nimeni nu mai avea timpul, resursele sau răbdarea să se uite la vecini, să ofere o felie de pâine sau un sfat bun. Din acest motiv, când mişcarea anticomunistă din munţii Carpaţi s-a iscat, ea era de un curaj aproape nebun, fără precedent în Europa contemporană.
Despre persecuţia prin abuzul de lege vom discuta fără prea multe tergiversări. Iată modificările aduse la legea românească, detaliile casre au ajutat securiştii în „munca” lor. Constantin Scorpan a enumerat toate elementele bolşevice introduse în codul penal autohton:
- Legi privind urmărirea şi sancţionarea celor vinovaţi de dezastrul ţării sau crime de război” (Legea nr. 312/21.04.1945, Legea nr. 455/1945 şi Legea nr. 291/1947).
- „Legi pentru purificarea administraţiei” (Legea nr. 486/octombrie 1944, Legea nr. 217/1945).
- „Legi pentru controlul economiei”, adoptate la 15 iulie 1947, cea mai împovărătoare fiind „Legea regimului circulaţiei produselor agricole” (legea cotelor obligatorii).
Codul penal din 1948 prevedea pedepse în cazul nerespectării contractelor făcute de comunişti în numele muncitorilor. Articolul 209 al Codului penal a fost reinterpretat şi modificat an de an, atât pentru cei rezistenţi la colectivizare, cât şi la cei care aveau alte opinii. După anul 1957, interpretarea represivă a art. 209 implica răspunderea penală pentru neadaptarea la concepţia colectivistă, socialistă.
În anul 1948, conform art. 209, „delict de uneltire” era şi propovăduirea prin viu grai a schimbărilor formei de guvernământ şi intrarea în legătură cu persoane ori organizaţii din străinătate. Prevederile art. 209 Cod penal au fost anual înăsprite (pedepse de la 5 ani de muncă silnică, la pedeapsa cu moartea), la fel ca şi posibilităţile de încadrare, ajungându-se să fie pedepsite până şi bănuielile de „uneltire contra ordinii sociale”.
Legea nr. 16 (din 13 ianuarie 1949), pentru sancţionarea unor crime care primejduiesc securitatea statului şi propăşirea economiei „naţionale”, prevedea la art. 2 „pedepsirea nedenunţării unor fapte de primejdie”, cu muncă silnică de la 5 la 10 ani.
Un decret din 16 februarie 1952 a hotărât categorii de populaţie care urmau să fie deportate: familiile aşa-numiţilor criminali de război, familiile celor aflaţi în închisoare, familiile celor care fugiseră în străinătate, ofiţeri epuraţi din armată, industriaşii, cei care aveau mai mult de 10 ha de pământ ş.a. HCM nr. 1154/1950 hotăra aplicarea pedepsei de deportare sau internare în domiciliul obligatoriu oricărei persoane care, prin faptele sau părerile sale, “dăuna” construirii socialismului.
„Legea privind apărarea secretului de stat” şi „Legea cetăţeniei române”, adoptate la 17 decembrie 1971; „Legea încadrării într-o muncă utilă a persoanelor de peste 16 ani” din 5 octombrie 1976; Hotărârea Plenarei CC a PCR de răspundere (cenzură) pentru conţinutul politico-ideologic şi ştiinţific al ziarelor, revistelor, apariţiilor editoriale, emisiunilor de radio-televiziune.
Decretul nr. 98 din 28 martie 1983, din teama libertăţii de exprimare, a hotărât înregistrarea maşinilor de scris şi de multiplicat, care puteau fi folosite doar cu aprobarea Ministerului de Interne.
Bibliografie:
-          Ioan Ploscaru – Lanţuri şi teroare
-          Paul Goma – Gherla
-          Paul Goma – Culorile Curcubeului
-          K.R. Popper – Societatea deschisă şi duşmanii ei
-          Francisco Veiga – Istoria gărzii de fier
-          Ed. Politică – Neofascism, terorism, noua dreapta
-          Ion Diaconescu – Temniţa, destinul generaţiei noastre
-          Ion Diaconescu – După temniţă
-          Ed. Ştiinţifică şi Pedagogică – Jocul periculos al falsificării istoriei
-          Serialul televizat Memorialul durerii (35 episoade)
Lia Romanov – ND Constanţa

duminică, 12 decembrie 2010

Mai bine boschetar decit salariat

Asa ne vor guvernantii !
Traim in 2 lumi diferite. Una la televizor, unde se vad numai petreceri mai ales in rindurile PDL, dupa ce mai dau o bastirca poporului acesta nenorocit si nedreptatit si o lume pe care o vezi numai uitindu-te pe geam. Tigani (nu numai ),cu copii dupa ei  tragind  carucioare cu  resturi de la  gunoi. Si acolo se sta la rind, cine a venit primul  cauta in gunoi primul si apoi al doilea si asa mai departe. Aceasta e lumea pe care o vad eu uitindu-ma pe geam. S-a spus tot la tv. ca multi  nu vor sa mai vada opulenta  afisata cu nonsalanta la tv., dar televiziunile s-au scuzat spunind ca  si cei bogati cer sa fie reprezentati si sa se  arate  cum isi pot face viata mai frumoasa, mai opulenta si asi face o imagine de bunastare.
Nimic nu mai are valoare in tara noastra. Nu mai sintem siguri de azi pe miine. Cind deschidem tv. sintem infricosati de ce vom mai vedea, ce nenorociri s-au decretat. Acum s-a spus ca banii pe care ii v-a lua  de la un amarit de pensionar cu peste  740 de lei pensie pe luna, vor merge la cei cu pensii mici pentru medicamente gratuite.
Dar cine sint cei cu pensdii mici? Sint cei care  nu au lucrat decit foarte putin sau niciodata(peste 1,2 milioane de oameni). Cei care  au ingreunat bugetul de pensii, cei care primesc ajutoare mereu de peste tot, cei  prin care nu se face diferenta  intre un pensionar care a lucrat 25 de ani si are o pensie de 4,5 mil.lei  si cel care nu a lucrat nici o zi.  Daca facem socoteala per total,  vedem ca cel cu pensia de 7,4 milioane lei vechi are un venit mai mic,decit cel care nu a lucrat nici o zi.El trebuie sa plateasca  la fondul de sanatate, el nu beneficiaza de medicamente gratuite, lui nu-i trimite nimic uniunea europeana, el nu beneficiaza de reducere la caldura, el este paria societatii noastre ca a muncit poate 30 de ani in conditii grele si acum are mai multe boli cronice pe care nu le poate trata, caci nu i se dau medicamente gratuite. El trebuie sa le dea bani celor care au muncit foarte putin sau deloc. Atunci la ce mai trebuie sa faci ceva pentru tara asta, sa fii boschetar toata viata si bani de bautura iti asigura statul la batrinete, inclusiv mincare la cantina saracilor, din ajutorul dat de UE. si medicamente gratuite platite de prostii care au muncit toata viata. Asa incurajza statul nemunca.  Aceste gunoaie vor  trai atirnati de gitul nostru, celor care am muncit toata viata pentru o leafa de nimic si ne-am distrus sanatatea si acum trrebuie sa platim  tratamentul gratis celor care nu au muncit nici o zi. Si noi? Sa crapam odata ca  pensia si asa mizera de citeva sute in plus,  fata de  balastul tarii incurca lucrurile si cu toate ca ajungem la un venit lunar mai mic ca al unui boschetar, ii incurca pe guvernanti. Ei vor  niste cersetori,  in tara carora sa li se arunce  din mila cite ceva, de la cei care au lucrat sau de la institutiile  europene.
In privinta bandei  de infractori de la conducerea tarii, au luat in stapinire tara pentru nevoile lor personale. Si o mulg si o sug cu toate ca au in conturi miliardele de eur, pe care ni le-au furat  si nu se pot opri si daca abandoneaza acum tara ca pe o nava in flacari,  s-ar putea sa fie prinsi si pedepsiti dupa cum se cuvine. Si daca vor fi pedepsiti, banii sint pusi bine pe numele rudelor din clanurile lor. Si lor,  bolnavi din cauza viciilor destrabalate ale lor, ce sa luam?  10 piei si nu va face cit suferinta acestui popor nestiutor.
Asa ca  gindirea noastra  nu trebuie sa fie  superficiala, ci de substanta. Sa stim ce se intimpla cu noi si ce va urma. Cind se va scufunda corabia sobolanii vor  fugii si noi vom ajunge la fund cu corabie cu tot. Asta pentru ca, nu am fost in stare sa redresam lucrurile la timp.
Sa fiu contrazisa de viitor asta vreau, chiar daca nu voi mai fii !!!!  Dar poate ne vom trezi la timp !!! Asta daca mai este timp !!!
Capul sus, pieptul in ainte !!! papapa
http://odorica.blogpost.com/